Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentința civilă nr. 58/ F din 26 martie 2010, Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, a respins cererea formulată de reclamanta SC E. SA în contradictoriu cu pârâta Direcția Fiscală Brașov ca inadmisibilă cu privire la petitul având ca obiect constatarea că măsurile vizând acordarea, stopare și/sau recuperarea ajutoarelor de stat nu sunt de competența organelor fiscale și nu cad sub incidența Codului de procedură fiscală și ca tardivă cu privire la petitul având ca obiect constatarea nulității absolute a Deciziei de impunere nr. 185131 din 21 noiembrie 2007 și a Dispoziției nr. 7 din 21 ianuarie 2008 emise de Direcția Fiscală Brașov.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a apreciat că petitul referitor la constatarea faptului că măsurile vizând acordarea, stopare și/ sau recuperarea ajutoarelor de stat nu sunt de competența organelor fiscale și nu cad sub incidența Codului de procedură fiscală, nu se încadrează între cele expres și limitativ prevăzute de dispozițiile speciale aplicabile în materia contenciosului administrativ, în special ale art. 1 alin (1) din Legea nr. 554/2004, această cerere putând fi analizată doar ca un motiv ce ar putea atrage anularea actului administrativ fiscal contestat, ca fiind emis de o persoană ce nu are abilitatea legală, competența de a verifica și a emite acest act.
Prima instanță a mai reținut că actele administrativ fiscale contestate au fost emise la data de 21 noiembrie 2007, respectiv 21 ianuarie 2008, iar acțiunea ce face obiectul prezentei cauze a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov la data de 18 mai 2009, depășindu-se astfel termenul de decădere de 1 an prevăzut în mod imperativ de art. 11 din Legea nr. 554/2004.
Curtea a respins excepția autorității lucrului judecat invocată în cauză de către pârâta Direcția Fiscală Brașov, arătând că, deși atât cauza de față cât și cea care face obiectul Dosarului nr. 139/64/2008 aflat pe rolul Curții de Apel Brașov privesc aceleași părți, respectiv reclamanta SC E. SA și pârâta Direcția Fiscală Brașov, având obiect identic, și anume constatarea nulității absolute a Deciziei de impunere nr. 185131 din 21 noiembrie 2007 și a Dispoziției nr. 7 din 21 ianuarie 2008, nu există identitate de cauză.
Astfel, în Dosarul nr. 139/64/2008 al Curții de Apel Brașov s-a solicitat anularea Deciziei de impunere nr. 185131 din 21 noiembrie 2007 și a dispoziției nr. 7 din 21 ianuarie 2008, invocându-se încălcarea dispozițiilor art. 250 și 257 C. fisc., iar în prezentul litigiu se invocă faptul că aceste acte administrativ fiscale au fost emise în condițiile nerespectării principiului specialității capacității de folosință a acestei persoane juridice, principiu impus de dispozițiile Decretului nr. 31/1954 și de dispozițiile Codului de procedură fiscală.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta SC E. SA, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Motivele de recurs se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocându-se greșita aplicare a legii și respectiv soluționarea nelegală a cauzei pe excepția inadmisibilității capătului de acțiune având ca obiect constatarea că măsurile vizând acordarea, stopare și/sau recuperarea ajutoarelor de stat nu sunt de competența organelor fiscale și nu cad sub incidența Codului de procedură fiscală și pe excepția tardivității capătului de acțiune având ca obiect constatarea nulității absolute a Deciziei de impunere nr. 185131 din 21 noiembrie 2007 și a Dispoziției nr. 7 din 21 ianuarie 2008 emise de către Direcția Fiscală Brașov.
Se solicită modificarea în parte a sentinței atacate în sensul respingerii celor două excepții și menținerii sentinței atacate numai în ceea ce privește respingerea excepției autorității de lucru judecat.
Se solicită în baza art. 314 C. proc. civ. ca Înalta Curte de Casație și Justiție să hotărască asupra fondului cauzei în scopul aplicării corecte a legii motivat de faptul că împrejurările de fapt au fost pe deplin stabilite.
În ceea ce privește admisibilitatea cererii în constatare cu consecința constatării că intimata Direcția Fiscală Brașov nu are competența de a dispune recuperarea ajutoarelor de stat de care a beneficiat recurenta, în recurs se susține următoarele:
În cauză, în mod greșit au fost reținute de instanța de fond dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, care nu sunt aplicabile ca normă generală. Se arată că în raport de natura actelor contestate, acte administrativ fiscale sunt aplicabile dispozițiile art. 2 alin. (2) și alin. (3) C. proc. fisc. și dispozițiile art. 214 alin. (1) lit. b) raportat la art. 205 alin. (1) C. proc. fisc. coroborat cu dispozițiile art. 111 C. proc. civ.
Se apreciază că acțiunile în constatare sunt admisibile în materia contenciosului fiscal pentru stabilirea existenței sau inexistenței unui drept și verificarea de către instanțele de judecată a drepturilor organelor fiscale prin prisma atribuțiilor și competențelor speciale și limitativ prevăzute de lege și de actele administrative cu putere de lege.
Se arată că este admisibilă acțiunea în constatarea faptului că intimata Direcția Fiscală Brașov nu are competența de a dispune recuperarea ajutoarelor de stat, această competență fiind atributul exclusiv al Comisiei Europene, care poate dispune stoparea și recuperarea ajutoarelor de stat numai în temeiul unei decizii temeinic motivate, invocându-se soluții de practică pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin care au fost anulate decizii de impunere pe motiv că intimata nu avea competență materială, respectiv atribuții în materia ajutoarelor de stat.
Se arată de recurentă că în prezenta cauză acțiunea în constatare este admisibilă în baza art. 111 C. proc. civ. cu care se completează Codul de procedură fiscală, fără a fi necesar a se promova o acțiune în realizare.
Aceasta deoarece problema de drept dedusă judecății nu constă în anularea deciziei de impunere emisă de Direcția Fiscală Brașov ci în constatarea de către instanța de contencios administrativ învestite a capacității acestei persoane juridice de a dispune recuperarea ajutoarelor de stat, problemă de drept a cărei dezlegare este prioritară și de natură să facă inutilă soluționarea cererii privind anularea deciziei de impunere.
În ceea ce privește admiterea excepției tardivității, se arată că hotărârea contestată este dată cu aplicarea greșită a legii. Aceasta deoarece pentru faptul că s-a solicitat nulitatea absolută a actului administrativ fiscal pentru un motiv neprevăzut de Codul de procedură fiscală cel privind nerespectarea principiului specialității capacității.
În motivele de recurs se invocă aplicarea prioritară în prezenta cauză a dreptului comunitar conform art. 148 alin. (2) și alin. (3) din Constituția României și a aplicării cu prioritate a Regulamentelor Comisiei Europene nr. 659/1999 și nr. 794/2004 fapt care duce la recunoașterea și din punctul de vedere al dreptului comunitar la lipsa oricărei capacități a Direcției Fiscale Brașov de a dispune în legătură cu măsurile fiscale de natura ajutoarelor de stat.
Se solicită pe fond admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată și precizată.
La dosar intimata - pârâtă a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În termenul de amânare a pronunțării, ambele părți au depus concluzii scrise și practică judiciară.
Analizând recursul declarat, în raport de motivele invocate, Curtea îl apreciază ca nefondat pentru următoarele considerente:
Sentința atacată prin care s-a respins acțiunea reclamantei-recurente astfel cum a fost formulată și precizată ca inadmisibilă privind cererea în constatare și ca tardiv formulată privind cererea în constatarea nulității absolute a Deciziei de impunere nr. 185131/2007 și a Dispoziției nr. 7/2008 emise de intimată este dată cu aplicarea corectă a legii, în cauză nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În mod corect și legal a fost respins ca inadmisibil capătul din acțiune având ca obiect constatarea pe cale judecătorească, în condițiile art. 111 C. proc. civ. a faptului că măsurile vizând acordarea, stopare și/sau recuperarea ajutoarelor de stat nu sunt de competența organelor fiscale și nu cad sub incidența Codului de procedură fiscală.
Curtea apreciază că în raport de dispozițiile legii speciale nr. 554/2004 în cauză nu pot fi aplicate dispozițiile art. 111 C. proc. civ. ca normă generală.
Nu poate primi considerațiile din recurs atât cu privire la temeiurile de fapt cât și de drept invocate. Acțiunea în constatare conform art. 111 C. proc. civ. are caracter subsidiar față de acțiunea în realizare dispunându-se expres că „cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului”. Iar în prezenta cauză recurenta a avut și a utilizat atât pe cale separată cât și în prezenta cauză de dispozițiile art. 205 și 218 C. proc. fisc. și a contestat actele administrativ fiscale respectiv Decizia de impunere nr. 185131 din 21 noiembrie 2007 și a Dispoziției nr. 7 din 21 ianuarie 2008 emise de intimata-pârâtă.
Pe cale separată anterior promovării prezentei acțiuni, acțiunea în anulare a făcut obiectul Dosarului nr. 139/64/2008 al Curții de Apel Brașov soluționat irevocabil prin Decizia nr. 1408 din 12 martie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.
Recurenta a invocat în prezenta cauză dispozițiile art. 111 C. proc. civ. și a promovat prezenta acțiune în constatare pentru a nu-i putea fi opusă excepția autorității de lucru judecat în raport de sentința civilă nr. 117/ F din 15 septembrie 2008 a Curții de Apel Brașov, Curtea apreciind că în mod corect acest capăt a fost respins ca inadmisibil în raport de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu dispozițiile art. 8 și 18 din același act normativ special care se aplică cu prioritate față de dispozițiile art. 111 C. proc. civ.
Cererea în constatare astfel cum a fost formulată ca un capăt de cerere distinct și principal al acțiunii recurentei este inadmisibilă deoarece nu privește un act administrativ tipic definit prin dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 sau asimilat conform art. 2 alin. (2) din aceleași act normativ.
Pe de altă parte, ceea ce pretinde recurenta s se constata pe cale judecătorească de către instanța de contencios administrativ nu poate forma obiectul unei acțiuni în raport de dispozițiile art. 8 din Legea nr. 554/2004 și nu poate forma obiectul unei soluții pe care le poate da instanța în raport de dispozițiile art. 18 alin. (1) – (6) din Legea nr. 554/2004.
Pe cale de consecință, în mod corect acest capăt al acțiunii a fost apreciat de instanța de fond ca inadmisibil și respins ca atare.
În ceea ce privește al doilea capăt al acțiunii având ca obiect „constatarea nulității absolute a Deciziei de impunere nr. 185131 din 21 noiembrie 2007 și a Dispoziției nr. 7 din 21 ianuarie 2008 emise de intimata-pârâtă în mod corect a fost respins ca tardiv formulat în raport de dispozițiile art. 11 (1) lit. a) și art. 11alin. (2) din Legea nr. 554/2004 care se aplică cu prioritate coroborat cu dispozițiile art. 2181 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 față de caracterul actelor contestate – acte administrativ fiscale.
Fapt de necontestat ambele acte au fost comunicate recurentei la 22 noiembrie 2007 – decizia de impunere și la 23 ianuarie 2008 - dispoziția prin care a fost soluționată contestația administrativă formulată de recurentă.
Prezenta acțiune a fost formulată la data de 18 mai 2009 cu depășirea termenului de decădere de un an prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, fiind tardiv formulată.
Curtea nu va reține susținerile din recurs privind caracterul nulității invocate de recurentă și momentul de la care apreciază aceasta că a început să curgă termenul de decădere de 1 an prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
Aceasta deoarece în contencios administrativ nulitățile absolute sau relative ale actelor administrative contestate nu prezintă relevanță din punct de vedere al cauzelor de nulitate privind regimul juridic aplicabil deoarece sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 554/2004 coroborat cu actele normative speciale în raport de natura și emitentul actului administrativ contestat. Pe de altă parte, nu se poate reține ca moment al începerii curgerii termenului prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 o anumită dată de la care Înalta Curte de Casație și Justiție a calificat măsurile de natura celor reținute prin decizia de impunere ca fiind ajutoare de stat.
Curtea nu va reține această susținere din recurs care nu are temei legal în ceea ce privește nașterea dreptului de a contesta acte administrative fiscale. Acest drept s-a născut la data comunicării actelor contestate, iar acțiunea în contencios formulată în realizare a fost depusă tardiv în raport de dispozițiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, recurenta fiind decăzută din dreptul de a-i fi analizată pe fond o acțiune depusă tardiv.
Curtea nu va reține susținerile din recurs privind încălcarea practicii unitare a instanței supreme și la încălcarea dispozițiilor privind ajutoarele de stat, respectiv dispozițiile 10-19 din Regulamentul CCE/nr. 659/1999.
Aceasta deoarece verificând soluțiile de practică depuse de recurentă, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, acestea au avut ca obiect acțiunile în realizare soluționate în recurs sau în calea de atac a revizuirii neputând fi opuse ca soluții de practică în prezenta cauză ținând cont că acțiunea astfel cum a fost formulată și precizată a fost soluționată pe excepția inadmisibilității și pe excepția tardivității și nu pe fond, în cauză nepunându-se problema de schimbare a jurisprudenței instanței de recurs.
În ceea ce privește încălcarea dispozițiilor legale privind competența materială în domeniul ajutorului de stat în cauză aceste susțineri nu au legătură cu soluția de fond contestată care nu a analizat natura sumelor imputate recurentei, neputându-se reține încălcarea dreptului Comisiei Europene de a dispune cu privire la stoparea sau recuperarea ajutoarelor de stat.
Față de cele expuse mai sus, Curtea în baza art. 312 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat, menținând ca legală și temeinică sentința pronunțată de instanța de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de către recurenta - reclamantă SC E. SA împotriva Sentinței civile nr. 58/ F din 26 martie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 15 februarie 2011.