Asupra recursurilor de față;
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin încheierea din 8 decembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 3208/2/2010, a fost amânată pronunțarea deciziei la 19 decembrie 2011; prin aceeași încheiere, astfel după cum rezultă din partea sa introductivă instanța a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale pentru soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate invocate de recurentul contestator E.N.G.
Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut, în esență, că simpla invocare a pretinsei neconstituționalități a dispozițiilor legale privind promovarea judecătorilor la Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate conduce la concluzia că este demonstrată existența unei legături între excepțiile invocate și soluționarea cauzei, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, după cum nici chiar declararea neconstituționalității normelor criticate nu poate să influențeze, în concret, soluția procesului.
Împotriva acestei încheieri au declarat recurs recurenții E.N.G. și E.D.M., criticând-o, astfel după cum rezultă din motivele scrise de recurs (filele 2-4 dosar recurs), pentru nelegalitate, netemeinicie, caracter abuziv, prejudicierea materială și morală a petenților, nemotivare.
Analizând recursurile prin prisma criticilor invocate și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. se constată că acestea sunt nefondate și vor fi respinse, pentru considerentele ce urmează.
După cum rezultă din analiza dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, modificată și republicată, „Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia”.
Rezultă, așadar, că alin. (1) al art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, prevede condiții privind atât obiectul excepției de neconstituționalitate – respectiv legi sau ordonanțe în vigoare sau dispoziții în vigoare ori asemenea acte normative – cât și o condiție relativă la existența unei legături între norma atacată sub aspectul constituționalității și obiectul cauzei cu soluționarea căreia a fost investită instanța în fața căreia s-a invocat excepția de neconstituționalitate.
Se va constata totodată că alin. (2) și (3) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992 cuprind alte două condiții de admisibilitate ale excepțiilor de neconstituționalitate, vizând titularul dreptului de a invoca o asemenea excepție (părțile, procurorul sau instanța din oficiu) și nepronunțarea anterioară a unei decizii privind neconstituționalitatea acelorași reglementări de către Curtea Constituțională.
Cu privire la modul de soluționare a cererii de sesizare a Curții Constituționale dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 prevăd că aceasta se realizează printr-o încheiere motivată, iar art. 29 alin. (5) statuează sancțiunea aplicabilă în situațiile în care excepția invocată nu îndeplinește condițiile stipulate în alin. (1), (2) sau (3) din articolul indicat, respectiv inadmisibilitatea excepției.
Din verificarea actelor dosarului instanța de recurs constată că obiectul judecății în primă instanță este reprezentat de recursul declarat de contestatorul E.N.G. împotriva sentinței penale nr. 191/ F din 21 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie.
Se reține, de asemenea, că recurentul contestator, prin mandatar, a solicitat sesizarea Curții Constituționale pentru a se pronunța cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor prevederilor normative relative la modalitatea de promovare a judecătorilor la Înalta Curte de Casație și Justiție.
Din analiza normelor criticate sub aspectul constituționalității, prin raportare la obiectul cauzei în cursul judecării căreia au fost invocate excepțiile, se constată că în mod just instanța investită cu soluționarea recursului declarat de contestator a constatat inadmisibilitatea excepțiilor, deoarece normele criticate nu au legătură cu soluționarea cauzei, ci privesc modul de promovare a judecătorilor la Înalta Curte de Casație și Justiție.
Astfel, în mod întemeiat a apreciat prima instanță că recurentul nu a oferit temeiuri care să dovedească existența unei legături între excepția invocată și soluționarea cauzei, constatându-se în mod just că excepțiile de neconstituționalitate invocate nu îndeplineau cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, fiind inadmisibile, hotărârea pronunțată fiind legală, temeinică și complet motivată.
Se reține, așadar, că nu pot fi primite criticile invocate în recurs, soluția pronunțată asupra excepțiilor invocate reprezentând o corectă interpretare și aplicare prevederilor legale incidente, fiind legală, temeinică și riguros argumentată, instanța având în vedere obiectul excepției invocate, astfel după cum acesta a fost precizat, oral, în ședința de judecată, de către mandatarul recurentului.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursurile declarate vor fi respinse, ca nefondate.
Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenții contestatori E.N.G. și E.D.M. împotriva încheierii din 8 decembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 3208/2/2010.
Obligă fiecare recurent contestator la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 6 februarie 2012.