Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la data de 18 iunie 2009 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul M.A. a chemat în judecată pe pârâții M.A.I. (denumită în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, M.A.I.) și N.D., ministrul administrației și internelor, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună anularea Ordinului ministrului administrației și internelor nr. S/II/3082 din 15 martie 2009, prin care a fost eliberat din funcție și pus la dispoziția ministerului, precum și a actelor administrative subsecvente, precum și repararea pagubei care i-a fost cauzată, prin numirea sa pe o funcție similară, respectiv de director general în aparatul central al ministerului, disponibilă la momentul emiterii actului administrativ a cărui anulare o solicită, pentru perioada cuprinsă între data eliberării din funcție și data încetării raporturilor de serviciu; acordarea de despăgubiri în sumă de 4.000 lei pentru daunele materiale care i-au fost cauzate, calculate prin raportare la diferența dintre veniturile salariale care i se cuveneau, în condițiile ocupării efective a funcției din care a fost eliberat și sumele încasate efectiv pentru perioada scursă de la momentul eliberării din funcție și până la momentul încetării raporturilor de serviciu, actualizate cu indicele de inflație la data plății. Totodată, reclamantul a mai solicitat obligarea pârâților la plata în solidar a cheltuielilor de judecată.
în motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că, având gradul profesional de chestor de poliție, a ocupat funcția de director general al D.G.A.I. din cadrul M.A.I., în perioada iulie 1999 - martie 2009.
Prin Ordinul ministrului administrației și internelor nr. S/II/3082 din 15 martie 2009 a fost eliberat din funcție și pus la dispoziția ministerului.
Susține reclamantul că ordinul respectiv nu i-a fost adus la cunoștință, că a fost emis invocându-se reorganizarea instituției prin H.G. nr. 266/2009 și că eliberarea sa din funcție nu se datorează vreunei incapacități profesionale, o asemenea măsură producându-i prejudicii de imagine și prejudicii bănești.
La data de 16 martie 2009, pârâtul N.D., ministrul administrației și internelor a numit un alt director al D.A.I. care la data de 24 martie 2009, i-a arătat exemplarul nr. 3 al ordinului contestat, pe care a semnat de luare la cunoștință, fără însă sa-i fie înmânat un exemplar, cu motivarea că actul administrativ respectiv s-ar afla în categoria actelor clasificate.
Reclamantul arată că a constatat faptul că ordinul nu avea avizul D.G.J., contrar prevederilor H.G. nr. 1226/2007, și a observat că ordinul a fost emis cu încălcarea principiului emiterii în baza și în executarea legii, deoarece în cuprinsul său se invocă drept temei legal pentru emiterea sa „situația de reorganizare”.
Mai susține reclamantul că a aflat că în aceeași zi au fost transmise de către D.G.M.R.U. ordinele ministrului către structurile M.A.I. de împuternicire a unor persoane pe funcții în aparatul central și alte unități ale ministerului, printre care și pentru funcția din care a fost eliberat.
Astfel, reclamantul susține că eliberarea sa din funcție constituie un abuz de putere din partea ministrului care a încălcat flagrant dispozițiile legale de protecție a funcționarilor publici cu statut special, conținând garanții privind stabilitatea în funcție și protecția împotriva abuzurilor.
Arată reclamantul că la data de 07 aprilie 2009 a formulat plângere prealabilă împotriva ordinului contestat, care a fost respinsă ca neîntemeiată prin adresa nr. 298.064 din 6 mai 2009.
Susține reclamantul că ordinul contestat a fost emis cu încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (8) din Legea nr. 360/2002 privind statutul polițistului, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 120 alin. (1) litera a) din Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 300/2004, potrivit cărora polițiștii pot fi puși la dispoziția unității când, în urma reorganizării, nu există posibilitatea numirii într-o funcție similară, întrucât la momentul „intrării în vigoare” a H.G. nr. 266/2009, care a determinat modificarea structurii organizatorice a M.A.I., au existat funcții similare neîncadrate, așa cum rezultă inclusiv din adresa D.G.M.R.U. nr. 213449 din 16 martie 2009. în consecință, susține reclamantul că, încă de la acel moment, a existat posibilitatea numirii într-o funcție similară, ceea ce face ca măsura punerii la dispoziție să fie contrară dispozițiilor legale.
Mai susține reclamantul că ordinul contestat a fost emis cu încălcarea prevederilor relevante în domeniul drepturilor omului, a principiului nediscriminării în sensul prevederilor O.G. nr. 137/2000, a principului proporționalității îngrădirii drepturilor și nevătămării persoanelor (măsura punerii la dispoziție să fie proporțională cu cauza care a determinat-o, „reorganizarea” ministerului, pentru că limitele reorganizării permiteau oferirea unor funcții echivalente) statuate în art. 16, art. 52 și art. 53 din Constituția României.
Totodată, reclamantul susține că prin punerea la dispoziție, în condițiile prezentate, i s-a cauzat un prejudiciu de natură materială și morală, cu încălcarea art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la C.E.D.O. (cauza H.C. împotriva Poloniei, cererea nr. 35014/97, precum și cauza B. împotriva României, cererea nr. 61302/00, hotărârea din 24 mai 2005).
Reclamantul susține că ordinul este lovit de nulitate deoarece nu i-a fost comunicat, obligația comunicării rezultând explicit inclusiv din conținutul art. 7 alin. (l) al Legii nr. 554/2004, iar viciul necomunicării conduce la nulitatea actului administrativ, deoarece lipsește pe cel căruia i se adresează de posibilitatea adoptării unei conduite protejate de lege. Astfel, susține reclamantul că nu s-a făcut niciodată comunicarea actelor, sub pretextul clasificării ordinului în pofida faptului că avea acces, în virtutea autorizației, la informații clasificate de nivel mai înalt. Sub acest aspect, reclamantul invocă jurisprudența C.E.D.O. (cauza M. contra Turciei, 21 aprilie 2009) și susține că nicio informație din conținutul ordinului nu constituie informație clasificată.
Privitor la prejudiciul suferit, reclamantul invocă jurisprudența C.E.D.O. în cauza N. contra României (cererea nr. 20763/03, hotărârea din 21 aprilie 2009), în care, ținându-se cont de reintegrarea în funcție a reclamantului, instanța a dispus plata salariilor corespunzătoare respectivei funcții, chiar dacă reintegrarea nu fusese executată de către autorități, precum și plata de daune morale.
În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 16. art. 52 și 53 din Constituția României, ale art. 1, 7 și 10 din Legea nr. 554/2004, ale art. 22 alin. (8) din Legea nr. 360/2002, ale O.G. nr. 137/2000 și ale art. 6 par.1 din C.E.D.O.
Prin sentința civilă nr. 1523 din 24 martie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea reclamantului, reținând, în esență, următoarele:
Instanța a respins susținerile reclamantului referitoare la nulitatea ordinului întemeiată pe faptul necomunicării, deoarece chiar prin acțiune M.A. a precizat că a semnat pentru luarea la cunoștință a actului. Sub acest aspect, instanța a avut în vedere și faptul că este evidentă cunoașterea de către reclamant a dispozițiilor ordinului din moment ce i-a precizat conținutul, precum și faptul că legea nu precizează că o comunicare a unui act presupune și remiterea unui exemplar al acestuia. A mai reținut instanța că reclamantului nu i s-a adus vreun prejudiciu prin faptul că nu i-a fost remisă o copie a ordinului. În consecință, instanța a apreciat că nu au fost încălcate prevederile art. 6 din C.E.D.O. și nici considerentele deciziilor pronunțate de C.E.D.O. și invocate de reclamant în cererea sa.
Totodată, instanța a reținut că nu are relevanță nici faptul că actul nu este depus la dosar, atâta timp cât reclamantul, pârâtul și instanța au avut acces la ordinul contestat, asigurându-se astfel dreptul la un proces echitabil.
Cu privire la lipsa avizului D.G.J., instanța a reținut că nu sunt incidente dispozițiile art. 57 din H.G. nr. 1226/2007. deoarece ordinul contestat este un act administrativ cu caracter individual, iar dispozițiile respective se referă la ordinele cu caracter normativ, la instrucțiuni și alte asemenea acte. A apreciat instanța că sintagma „alte asemenea acte” se referă tot la acte cu caracter normativ.
Din dispozițiile H.G. nr. 266/2009, în baza căreia a fost emis ordinul contestat și ale H.G. nr. 416/2007 reiese fără dubiu faptul că postul ocupat de reclamant a fost redus, întrucât din două direcții ale ministerului, printre care și cea în care M.A. a ocupat funcția de director general, s-a format, potrivii noilor reglementări, o singură direcție (D.G.C.A.I.).
Astfel, a apreciat instanța că nu se poate reține emiterea ordinului contestat cu abuz de putere sau că nu ar fi fost vorba despre o reorganizare reală.
în acest context, a apreciat instanța că nu se poate reține nici că pe postul reclamantului ar fi fost numită o altă persoană, afirmație care de altfel nu are niciun suport probator și nici nu ar fi fost posibilă față de dispozițiile H.G. nr. 266/2009.
Cu privire la existența unor funcții similare, instanța a avut în vedere faptul că și în cazul în care ar fi existat aceste funcții acestea era necesar să nu fie blocate, având în vedere că, în contextul măsurilor de reorganizare generală a administrației publice și a reducerii cheltuielilor bugetare cauzate de criza economică, posturile neocupate au fost blocate.
Sub acest aspect, instanța a reținut că reclamatul nici nu a precizat ce înțelege prin posturi similare, având în vedere că la nivelul ministerului au fost reduse mai multe posturi similare cu cel ocupat de reclamant anterior ordinului contestat.
A concluzionat instanța că în acest context au fost respectate dispozițiile art. 22 alin. (8) din Legea nr. 360/2002 și că reclamantul, deși a invocat o adresă a D.G.M.R.U. din 16 martie 2009 nu a depus acest act la dosarul cauzei.
A mai reținut instanța că reclamantul nu a făcut dovada faptului că măsura dispusă prin actul contestat ar fi fost aplicată în mod discriminator și că nu se poate reține niciun prejudiciu de ordin moral cauzat petentului, deoarece eliberarea din funcție nu s-a făcut din motive imputabile acestuia, ci din cauza reorganizării ministerului în condițiile H.G. nr. 266/2009.
întrucât nu s-a reținut nelegalitatea ordinului contestat, instanța a respins celelalte solicitări ale reclamantului, având în vedere caracterul accesoriu și subsecvent al acestora.
împotriva sentinței civile nr. 1523 din 24 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul M.A.
În motivarea recursului, reclamantul a arătat, în esență, următoarele:
Instanța de fond a respins în mod greșit acțiunea ca neîntemeiată, reținând că ordinul i-a fost comunicat, în condițiile în care a văzut un exemplar al acestuia, însă ordinul nu i-a fost înmânat, nu a semnat de primire și nici verbal nu i-a fost adus la cunoștință conținutul actului.
Potrivit dispozițiilor art. 22 alin. (8) din Legea nr. 360/2002 și ale art. 120 alin. (1) lit. a) din Ordinul nr. 300/2004 al M.A.I., se oferă celui schimbat din funcție o funcție similară sau i se comunică faptul că nu există o asemenea funcție, apoi, în situația în care nu se acceptă funcția similară oferită, polițistul este pus la dispoziția unității.
Instanța nu a analizat situația prin prisma acestor dispoziții legale, apreciind, fără probe, că prin măsura reorganizării ministerului și transformarea direcției generale în direcție simplă, automat, el trebuia să fie pus la dispoziția ministrului.
La acea dată existau mai multe funcții similare libere ce i se puteau oferi. Cât privește definirea „postului similar”, este de observat că dicționarul limbii române este clar în acest sens.
Recursul este nefondat.
Nu pot fi reținute criticile recurentului cu privire la necomunicarea actului contestat, Ordinul nr. S/II/3082 din 15 martie 2009. după cum precizează chiar acesta în cuprinsul acțiunii introductive, o copie a respectivului ordin i-a fost înmânată, copie pe care a semnat de luare la cunoștință. Astfel, chiar în ipoteza descrisă de reclamant, ordinul i-a fost remis personal, și chiar dacă ulterior l-a restituit, după cum susține, exigența legală a comunicării actelor administrative individuale a fost satisfăcută. Semnificativ din acest punct de vedere este și că în cererea de chemare în judecată reclamantul a dezvoltat punctual motivele de nelegalitate ale ordinului atacat, ceea ce demonstrează că dreptul său de a contesta actul administrativ prin care susține că a fost vătămat, a fost pe deplin asigurat, pe de o parte, iar pe de altă parte, că, în realitate, ordinul i-a fost comunicat din moment ce cunoștea conținutul acestuia.
De asemenea, nici criticile privind fondul cauzei nu pot fi primite.
Instanța de control judiciar constată că reclamantul M.A. a funcționat ca director general al D.G.A.I. din cadrul M.A.I., în perioada iulie 1999 – martie 2009, funcție din care a fost eliberat prin ordinul contestat, emis ca urmare a adoptării H.G. nr. 266/2009, direcția condusă de acesta fiind comasată cu Corpul de control al ministrului. Funcția pe care o ocupase până la acel moment a fost desființată.
Eliberarea sa din funcție s-a făcut în temeiul art. 22 alin. (8) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, text legal în virtutea căruia „În situații temeinic justificate, altele decât cele prevăzute la art. 65, stabilite prin ordin al ministrului internelor și reformei administrative, polițiștii pot fi puși la dispoziția unității pe o perioadă de cel mult 6 luni, timp în care vor beneficia de drepturile bănești avute, cu excepția indemnizației de comandă, după caz”.
În apărarea sa, reclamantul a invocat prevederile art. 120 alin. (1) lit. a) din Ordinul nr. 300/2004 al M.A.I., conform cărora, punerea la dispoziție a polițistului are loc „când în urma reorganizării unității nu există posibilitatea numirii într-o funcție similară”.
Deși reclamantul a susținut că la data eliberării din funcția deținută anterior existau mai multe funcții similare libere, trebuind să fie numit pe una dintre acestea și nu să fie pus la dispoziția ministrului, nu a produs probe în sensul celor mai sus arătate.
Față de cele ce preced, Înalta Curte, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.A.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de M.A. împotriva sentinței civile nr. 1523 din 24 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 februarie 2011.