Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamantul A.E. a solicitat, în contradictoriu cu M.J.L.C., instanței de contencios administrativ, ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului, prin D.C.C.C., să procedeze la examinarea cererii sale de redobândire a cetățeniei române.
În motivarea în fapt a cererii, reclamantul a arătat că, la data de 18 noiembrie 2002, a depus cererea de redobândire a cetățeniei române, primind număr de înregistrare 8367. În anul 2009, la data de 25 februarie 2009, a depus o plângere prealabilă, însă, deși D.C.C.C. avea obligația de a-i răspunde într-un termen de 30 de zile de la data la care a luat la cunoștință de solicitare, acest lucru nu s-a întâmplat.
Apreciază reclamantul că, această atitudine constituie un refuz nejustificat de a-i soluționa cererea de redobândire a cetățeniei române într-un termen scurt, rezonabil, fiind astfel vătămat în drepturile sale.
Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 4252 din 2 decembrie 2009, a admis acțiunea formulată de reclamant, obligând pârâtul să soluționeze cererea acestuia de redobândire a cetățeniei române într-un termen scurt, rezonabil.
Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că durata de aproape șase ani de la depunerea dosarului nu poate constitui în nici un caz un termen rezonabil în sensul convenției, iar din punct de vedere a legii contenciosului administrativ, cu care Legea nr. 21/1991 se completează în mod corespunzător, prin nesoluționarea cererii reclamantului de redobândire a cetățeniei române într-un termen rezonabil, acesta a fost vătămat în dreptul său legat de aplicarea dispozițiilor legale privind redobândirea cetățeniei.
Împotriva acestei sentințe, considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs M.J.L.C.
Recurentul a susținut, în esență, că nu are calitate procesuală pasivă, aceasta potrivit art. 6 din O.U.G. nr. 5/2010 pentru organizarea și funcționarea A.N.C., aparținând acestei autorități.
Legătura M.J.L.C. cu A.N.C. vizează doar participarea la elaborarea proiectelor de acte normative privind cetățenia română.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurentul susține că sentința atacată este nelegală, prin prisma motivului de modificare prevăzut de art. 304, pct. 9 C. proc. civ.
În concret, recurentul susține că cererea reclamantului de redobândire a cetățeniei române nu a fost soluționată ca urmare a nedepunerii actelor solicitate de A.N.C. prin adresa nr. 8741/ ANC din 18 iunie 2009.
Recursul este nefondat.
Legea cetățeniei române nr. 21/1991, cu modificările și completările ulterioare, stabilește o procedură complexă pentru înregistrarea, examinarea și finalizarea cererilor de acordare sau redobândire a cetățeniei române, fără să prevadă, însă, un termen în care autoritățile române să proceseze astfel de cereri.
În lipsa unui asemenea termen legal, trebuie să se facă, însă, aplicarea prevederilor art. 10 din C.E.C., adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 și ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, potrivit cărora „Fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetățenie”.
În același sens sunt, de asemenea, și prevederile art. 7 din Recomandarea CM/Rec (2007) 7 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, cu privire la buna administrare, adoptată de Comitetul de Miniștri la 20 iunie 2007, articol intitulat „Principiul acționării într-un termen rezonabil”, potrivit căruia „Autoritățile publice trebuie să acționeze și să își îndeplinească atribuțiile într-un termen rezonabil”.
Cu privire la noțiunea de „termen rezonabil”, în doctrina europeană s-a arătat că aceasta este o noțiune relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte; dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil” trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global și în mod concret.
Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil, stabilind că aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile.
În acest sens, s-a arătat că, în materie civilă, dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicției competente dar el include și durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicției este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.
În opinia Curții de la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special, în funcție de complexitatea speței, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente.
În speța dedusă judecății, înalta Curte apreciază că intervalul de timp cuprins între data înregistrării cererii pe rolul secretariatului comisiei (anul 2003), și data soluționării cauzei nu poate fi considerat un termen rezonabil, în sensul dispozițiilor legale mai sus menționate și a jurisprudenței C.E.D.O.
Nici susținerea recurentului referitoare la solicitarea de relații suplimentare în anul 2009, în afara faptului că nu face dovada comunicării cererii către reclamant, nu poate justifica pasivitatea pârâului pentru o perioadă de 6 ani.
Pe de altă parte, instanța de control judiciar nu poate primi susținerea recurentului, în sensul că există un număr foarte mare de cereri, care depășesc capacitatea de procesare a Secției Consulare a Ambasadei, întrucât autoritățile naționale trebuie să ia măsurile necesare pentru respectarea „principiului acționării într-un termen rezonabil”, care guvernează materia aflată în discuție, în conformitate cu art. 10 din Convenția Europeană pentru Cetățenie și art. 7 din Recomandarea CM/Rec (2007) 7 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, mai sus menționate.
Așa fiind, faptul de a nu răspunde solicitărilor repetate ale reclamantului de soluționare a cererii formulate în anul 2003, reprezintă un refuz nejustificat de soluționare a cererii, în accepțiunea art. 2 alin. (l) lit. i) din Legea nr. 554/2004.
Pentru motivele arătate, recursul va fi respins, ca nefondat, menținându-se sentința criticată, ca fiind temeinică și legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de M.J.L.C. împotriva sentinței civile nr. 4252 din 2 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 februarie 2011.