Asupra recursului de față;
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin încheierea nr. 550 din 11 aprilie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul B.M., cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare statului.
Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut, în esență, că arestarea preventivă a inculpatului a fost dispusă prin încheierea penală nr. 446 din 22 martie 2012 pronunțată în dosarul nr. 2252/1/2012 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală; această încheiere a rămas definitivă prin respingerea recursului formulat de inculpat, prin încheierea nr. 106 din 2 aprilie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători.
La data de 27 martie 2012, prin încheierea pronunțată în dosarul nr. 2252/1/2012, s-a constatat îndeplinită procedura prevăzută de art. 150 alin. (2) C. proc. pen. și art. 152 alin. (3) și (4) C. proc. pen. cu privire la inculpatul B.M. și, totodată, s-a constatat că mandatul de arestare preventivă din 22 martie 2012 pentru durata de 30 de zile, a fost pus în executare la data de 27 martie 2012, până la data de 25 aprilie 2012, inclusiv.
S-a constatat din actele dosarului de urmărire penală nr. 68/D/P/2012 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.I.I.C.O.T., că inculpatul B.M. este cercetat pentru infracțiunea prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, pentru infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen., pentru instigare, prevăzută de art. 25 C. pen., la infracțiunea prevăzută de art. 288 C. pen., pentru instigare, prevăzută de art. 25 C. pen., la infracțiunea prevăzută de art. 293 C. pen., pentru instigare, prevăzută de art. 25 C. pen., la infracțiunea prevăzută de art. 289 C. pen., pentru instigare, prevăzută de art. 25 C. pen., la infracțiunea prevăzută de art. 260 C. pen., pentru infracțiunea prevăzută de art. 264 C. pen., pentru infracțiunea prevăzută de art. 290 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) din același cod și pentru infracțiunea prevăzută de art. 23 din Legea nr. 656/2002 în condițiile concursului de infracțiuni prevăzut de art. 33 lit. a) și lit. b) C. pen. și că arestarea preventivă a inculpatului s-a dispus în baza temeiurilor prevăzute de art. 148 lit. a), b) și f) C. proc. pen.
Cu privire la cererea de liberare provizorie sub control judiciar s-a apreciat că aceasta este inadmisibilă.
S-a reținut că potrivit art. 23 alin. (10) din Constituția României și art. 1601 C. proc. pen. inculpatul arestat preventiv poate cere punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune, dar că potrivit art. 1602 alin. (1), teza ultimă C. proc. pen., liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracțiunilor săvârșite din culpă, precum și în cazul infracțiunilor intenționate, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani.
Prima instanță a constatat că inculpatul este urmărit penal, printre altele, și pentru infracțiunea de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen., pedepsită cu închisoare de la 10 la 20 de ani, și că, nu este realizată condiția prevăzută de art. 1602 alin. (1) teza ultimă C. proc. pen., (în sensul că pedeapsa nu poate depăși 18 ani) putând accede la liberarea provizorie sub control judiciar persoanele care au săvârșit infracțiuni intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani, dacă îndeplinesc și celelalte condiții prevăzute de lege, înțelesul noțiunii de „pedeapsă prevăzută de lege”, fiind potrivit art. 1602 alin. (1), teza ultimă, C. proc. pen., cel de sancțiune stabilită de norma de incriminare, respectiv, în speță, pentru infracțiunea de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, pedeapsa prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen., constând în închisoare de la 10 la 20 de ani.
S-a argumentat că art. 1602 alin. (1) teza ultimă C. proc. pen. și art. 1606 C. proc. pen. reglementează condițiile de formă și de fond ale liberării provizorii, iar examinarea și admiterea în principiu a cererii de liberare sunt prevăzute în art. 1608 C. proc. pen., în faza verificării îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru admisibilitatea în principiu (inculpatul B.M. fiind urmărit penal pentru o infracțiune pedepsită cu închisoare care depășește 18 ani), legiuitorul limitând vocația inculpatului la verificarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege referitoare la temeinicia cererii, opunându-i-se condiția negativă prevăzută de alin. (1), teza ultimă a art. 1602 C. proc. pen.
Cu privire la apărarea inculpatului, în sensul că cererea era admisibilă potrivit Convenției, tratatelor privind drepturile fundamentale ale omului și Constituției României, prima instanță a constatat că acest drept este reglementat de lege, dar condiționat de îndeplinirea cerințelor legii procesual penale, care instituie condiția negativă menționată, în sprijinul inadmisibilității cererii de liberare provizorie sub control judiciar, în ipoteza săvârșirii unei infracțiuni pentru care legea prevede o pedeapsă ce depășește 18 ani, (cum este cazul de față), fiind și considerentele și dispozitivul deciziei în interesul legii nr. 7 din 9 februarie 2009 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în M. Of. nr. 694 din 15 octombrie 2009.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal a declarat recurs inculpatul, criticând-o, astfel după cum rezultă din concluziile orale ale apărătorului ales, prezentate în partea introductivă a prezentei decizii, din notele scrise depuse la dosar precum și din aspectele relevate cu ocazia acordării ultimului cuvânt inculpatului, pentru netemeinicia argumentelor invocate de prima instanță, neindicarea în cuprinsul mandatului de arestare a infracțiunilor pentru care a fost luată această măsură preventivă, pentru a se putea verifica îndeplinirea condiției referitoare la limita maximă a pedepsei închisorii prevăzută de lege (18 ani), necesitatea aplicării cu prioritate a prevederilor art. 23 din Constituție și a art. 5, paragraf 3, teza a doua din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (prevederile art. 1602 C. proc. pen. cuprinzând condiții contrare acestora), caracterul imperativ al analizării temeiniciei cererii de liberare provizorie sub control judiciar, prin prisma dreptului de petiționare; s-a solicitat, de asemenea, să se constate că nu se impune obligarea inculpatului la plata onorariului apărătorului desemnat din oficiu, deoarece a beneficiat de asistența unui apărător ales.
Analizând recursul prin prisma criticilor invocate și sub toate aspectele, potrivit art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., se constată că acesta este nefondat și va fi respins, pentru considerentele ce urmează.
Astfel, după cum rezultă din analiza dispozițiilor art. 136 alin. (1) și (2) C. proc. pen., scopul măsurilor preventive îl constituie asigurarea bunei desfășurări a procesului penal sau împiedicarea sustragerii învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată sau de la executarea pedepsei, aceste scopuri putând fi atinse și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune.
În același sens sunt și dispozițiile art. 5, paragraf 3 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale care prevede că persoana arestată sau reținută beneficiază, între altele, de dreptul de a putea fi eliberată în cursul procedurii, punerea în libertate putând fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Referitor la reglementările interne în materie se constată că art. 1602 alin. (1) și (2) C. proc. pen. prevede condițiile concrete în care aceasta poate fi acordată.
Rezultă, așadar, că liberarea provizorie sub control judiciar reprezintă o măsură preventivă, neprivativă de libertate, a cărei acordare este lăsată la latitudinea instanței (art. 1602 alin. (1) C. proc. pen.) și care presupune îndeplinirea unor condiții, expres reglementate, privind cuantumul pedepsei închisorii prevăzută de lege pentru infracțiunea comisă, forma de vinovăție cu care aceasta a fost săvârșită și inexistența datelor din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte. De asemenea, o condiție ce rezultă implicit din reglementarea normativă precizată o constituie preexistența măsurii arestării luate față de învinuit sau inculpat.
Analizând actele dosarului se constată că întemeiat prima instanță a constatat că în cauza concretă cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpat era inadmisibilă.
Se reține, astfel, că prin hotărâre definitivă, față de inculpat a fost luată măsura arestării preventive. Astfel, prin încheierea nr. 446 din 22 martie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală față de inculpat a fost luată măsura aretării preventive, judecătorul reținând ca temei de drept dispozițiile art. 148 lit. a), b) și f) C. proc. pen. De asemenea, atât în încheierea anterior menționată, cât și în cuprinsul mandatului de arestare preventivă (din data de 22 martie 2012) emis în baza acesteia s-a avut în vedere că față de inculpatul B.M. prin rezoluția nr. 68/D/P/2012 din data de 16 martie 2012 s-a dispus începerea urmăririi penale pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003; art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; art. 25 C. pen. raportat la art. 288 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; art. 25 C. pen. raportat la art. 293 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; art. 25 C. pen. raportat la art. 289 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; art. 25 C. pen. raportat la art. 260 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; art. 264 alin. (1) C. pen.; art. 26 C. pen. raportat la art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 (fapte comise în perioada 2006 – 2008); art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003; art. 290 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; art. 20 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen. (fapte comise în cursul anului 2010), cu aplicarea art. 33 lit. a) și b) C. pen.
Așa fiind, raportând normele de incriminare a faptelor pentru care inculpatul este cercetat condițiilor impuse de dispozițiile art. 1602 alin. (1) C. proc. pen. se constată că una din faptele pentru care inculpatul este cercetat și pentru care s-a luat măsura arestării preventive, respectiv cea prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) din același cod nu se circumscrie, sub aspectul regimului sancționator, condițiilor prevăzute de art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., după cum întemeiat a reținut și prima instanță.
Se reține, de asemenea, că acordarea liberării sub control judiciar reprezintă o vocație și nu un drept al inculpatului, normele europene necontravenind dispozițiilor art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., iar aprecierea cu privire la oportunitatea măsurii presupune un examen prealabil al îndeplinirii condițiilor de admisibilitate a cererii (potrivit dispozițiilor art. 1608 alin. (1) C. proc. pen.) și abia ulterior, în cazul cererilor declarate admisibile în principiu, un examen al temeiniciei acestora, prin raportare la fapta concretă pentru care s-a dispus arestarea inculpatului/învinuitului, calitatea acestuia, modul de săvârșire al faptei, natura acesteia, circumstanțele cauzei și cele privind persoana învinuitului sau inculpatului.
Totodată, dispozițiile art. 5 paragraf 3 din Convenție, anterior indicat, nu instituie o obligație de acordare a liberării persoanei private de liberate în cursul procedurii judiciare, chiar cu impunerea oferirii de garanții în sensul arătat de art. 5 paragraf 3 teza finală, iar luarea măsurilor preventive alternative celor privative de libertate, chiar în accepțiunea art. 136 alin. (2) C. proc. pen., se subsumează realizării scopurilor acestora.
Așa fiind, constatându-se că cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpat nu îndeplinește condițiile de admisibilitate expres reglementate de dispozițiile art. 1602 alin. (1) și art. 1606 C. proc. pen., față de inculpat luându-se măsura arestării preventive și fiind cercetat, între altele, pentru pretinsa comitere a infracțiunii prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen., în mod just prima instanță a apreciat ca inadmisibilă cererea cu soluționarea căreia a fost investită, soluția dispusă de către prima instanță realizând o corectă interpretare și aplicare, cauzei concrete dedusă judecății, a normelor legale incidente în speță, hotărârea astfel pronunțată fiind legală, temeinică și riguros argumentată.
Criticile invocate în recurs sunt nefondate.
În ceea ce privește pretinsa neindicare, în cuprinsul mandatului de arestare preventivă a infracțiunilor pentru care s-a luat această măsură, instanța de recurs constată că, în parte, critica excede cadrului procesual și obiectului cauzei și, totodată că, prin raportare la dispozițiile art. 151 C. proc. pen., mențiunile cuprinse în mandatul de arestare preventivă emis pe numele inculpatului făceau posibilă verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate a cererii provizorii sub control judiciar, întrucât mențiunea prevăzută de art. 151 alin. (1) lit. e), referitoare la indicarea „faptei ce formează obiectul inculpării” era inclusă în cuprinsul mandatului.
Referitor la pretinsa contrarietate existentă între normele constituționale și convenționale reglementând vocația generală a persoanelor arestate preventiv la beneficiul liberării provizorii și care, în opinia apărării trebuie aplicate cu prioritate și dispozițiile art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., se constată că aceste susțineri nu pot fi primite.
După cum s-a argumentat și în cele ce preced, dispozițiile prevăzute la nivel de principiu de art. 23 alin. (10) din Constituție și dispozițiile art. 5 paragraful 3 din Convenție nu instituie în sarcina instanței obligația de acordare a liberării provizorii, acest beneficiu subsumându-se imperativului normalei desfășurări a procesului penal, în același sens fiind și prevederile art. 136 alin. (1) și (2) C. proc. pen. Se impune, totodată a se constata că reglementarea unor condiții exprese de admisibilitate a cererilor de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune se subsumează, în final, aceluiași deziderat, reprezentând, în realitate, un prim filtru legal al acestor cereri.
Astfel, reglementarea prin lege a unor condiții de exercitare a drepturilor procesuale nu poate fi, în nicio situație, interpretată ca o restrângere, sau o desființare a acestora (prin atingerea adusă însăși substanței dreptului, după cum sugerează apărarea), constituind, în realitate, o delimitare prin lege a cadrului în care subiecții procesuali evoluează în cursul procesului penal.
De altfel, prin decizia Curții Constituționale nr. 6 din 17 ianuarie 2012, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 145 din 5 martie 2012 a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1602 alin. (1) C. proc. pen. reținându-se că prin decizia nr. 36 din 29 ianuarie 2004, publicată in M. Of. al României, Partea I, nr. 130 din 13 februarie 2004 și decizia nr. 521 din 9 aprilie 2009, publicată in M. Of. al României, Partea I, nr. 357 din 27 mai 2009, Curtea a respins, ca neîntemeiate excepții având același obiect, constatându-se că textul de lege criticat stabilește condițiile de acordare a liberării provizorii, sub control judiciar sau pe cauțiune, în temeiul dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora "Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecata sunt prevăzute numai prin lege".
S-a arătat că dispozițiile art. 1602 alin. (1) C. proc. pen. nu contravin art. 23 alin. (10) din Constituție si nici art. 5 paragraful 3 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, întrucât dreptul de a cere luarea unei asemenea măsuri procesuale se poate exercita numai in condițiile prevăzute de lege, în speță de Codul de procedură penală, fiind atributul legiuitorului să le stabilească. Restrângerea exercițiului dreptului persoanei arestate preventiv de a cere punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauțiune, are loc în baza prevederilor art. 53 din legea fundamentală, care impun necesitatea asigurării desfășurării instrucției penale, interzicerea liberării provizorii a persoanelor arestate preventiv care au săvârșit infracțiuni intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 18 ani realizându-se în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, în același sens fiind și decizia nr. 30 din 18 ianuarie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 115 din 15 februarie 2011, precum și decizia nr. 755 din 7 iunie 2011, publicată in M. Of. al României, Partea I, nr. 662 din 16 septembrie 2011.
De asemenea, instanța de contencios constituțional a constatat, pentru considerentele expuse, că dispozițiile art. 1602 alin. (1) C. proc. pen. nu aduc atingere nici art. 21 alin. (1) din Constituție și nici prevederilor art. 6 paragraful 2 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
Rezultă, așadar, că reglementarea prin norme interne a condițiilor de exercitare a dreptului persoanei arestate de a cere liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune constituie o manifestare a suveranității statului, prin exercitarea atributului de legiferare, iar nu o încălcare a prevederilor Convenției, susținerile apărării nefiind fondate.
De asemenea, existența drepturilor reglementate de dispozițiile art. 21 și 51 din Constituție nu exclude obligația instanței de a verifica în mod prioritar admisibilitatea oricărei cereri cu soluționarea căreia este investită, sesizarea instanței cu o cerere neprevăzută de lege, formulată de o persoană lipsită de legitimitate procesuală activă, sau cu nerespectarea condițiilor de admisibilitate prevăzute de lege fiind sancționată cu inadmisibilitatea.
În ceea ce privește susținerile recurentului inculpat relative la inexistența obligației de plată a onorariului apărătorului desemnat din oficiu se constată că acestea nu pot fi primite, desemnarea apărătorului din oficiu fiind o măsură dispusă în aplicarea dispozițiilor art. 171 alin. (2) C. proc. pen., în cauză asistența juridică fiind obligatorie, la data luării acestei măsuri împuternicirea avocațială a apărătorului ales nefiind depusă la dosar.
Pentru considerentele ce preced, constatându-se că argumentele invocate de către instanță, sunt, contrar susținerilor apărării, apte a justifica soluția legal dispusă, care este temeinică și riguros motivată, potrivit dispozițiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat.
Potrivit dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va fi obligat recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare statului, din care suma reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, până la prezentarea apărătorului ales, va fi avansat din fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.M. împotriva încheierii nr. 550 din 11 aprilie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. 2729/1/2012.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 18 aprilie 2012.