Asupra recursului de față,
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin încheierea din 11 noiembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 4489/1/2010 a fost amânată judecarea cauzei la 24 noiembrie 2011, ora 900, Sala Secțiilor Unite.
A fost admisă cererea formulată de inculpatul C.C., iar în temeiul art. 139 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen., revocată măsura obligării de a nu părăsi țara instituită în sarcina inculpatului C.C. prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunțată în dosarul nr. 4489/1/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.
S-a dispus citarea cu mandat de aducere a martorului S.N. și s-a pus în vedere inculpatului L.M., prin apărător, să aducă martorul în circumstanțiere încuviințat, necitat.
S-a dispus revenirea cu adresă la INEC pentru întocmirea raportului de expertiză.
A fost admisă cererea de amânare formulată de apărătorii aleși ai inculpaților pentru a lua cunoștință de conținutul adresei transmisă de Serviciul Român de Informații, precum și cererea formulată de reprezentantul parchetului, urmând a se proceda la ascultarea și vizionarea casetelor ce conțin înregistrările convorbirilor telefonice și ambientale purtate de inculpați, menționate în rechizitoriu.
A fost respinsă cererea inculpatului C.C., prin apărător, de a se solicita relații de la D.I.I.C.O.T. cu privire la comunicarea convorbirilor din datele de 3 august și 11 septembrie 2009 purtate între inculpații C.C. și V.C.
Pentru a pronunța această soluție, în ceea ce privește cererea de revocare a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara formulată de inculpatul C.C. în ședința de judecată de la termenul din 11 noiembrie 2011, prima instanță a constatat că prin cererea formulată inculpatul a susținut că nu mai există vreun temei care să justifice menținerea acestei măsuri preventive; în cererea scrisă depusă la dosar și susținută oral prin apărători, la termenul de judecată din data de 3 octombrie 2011, inculpatul a arătat, că de la data sesizării instanței până în prezent, măsura preventivă și-a atins scopul pentru care a fost luată, temeiurile concrete ce au stat la baza luării acesteia nu mai subzistă, măsura nu se mai justifică în mod concret și a devenit disproporționată în raport cu scopul pentru care a fost luată, tinzând la a perpetua restricția dreptului fundamental al libertății de circulație în afara teritoriului țării, ceea ce este inadmisibil, atât din perspectiva art. 53 din Constituție, cât și a art. 2 din Protocolul nr. 4 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. S-a arătat că scopul pentru atingerea căruia a fost luată măsura a fost epuizat, până în acest moment procesual s-au administrat toate probele pe care se întemeiază rechizitoriul, inculpatul a participat activ la administrarea probelor, prin cererile pe care le-a formulat nu a urmărit tergiversarea judecării cauzei s-a prezentat la toate termenele stabilite de instanță; a respectat programul de supraveghere la care a fost supus în virtutea controlului judiciar care însoțește măsura obligării de a nu părăsi țara, apreciind că celeritatea soluționării cauzei nu poate fi afectată în situația în care s-ar dispune revocarea măsurii.
Cu privire la durata rezonabilă a desfășurării judecății, inculpatul a învederat faptul că măsura preventivă este menită să contribuie la respectarea acestei cerințe atunci când vizează preîntâmpinarea unui comportament procesual concret, de natură a duce la tergiversarea procedurilor, și implicit, la nesocotirea duratei rezonabile prin lungirea nejustificată a procesului penal, dar, în speță, lipsește o asemenea manifestare obiectivă care să justifice menținerea măsurii preventive, ca o garanție a soluționării cu celeritate a procesului, premisa comportamentală fiind pozitivă și manifestată în sprijinul celerității, menținerea măsurii obligării de a nu părăsi țara, motivat doar de natura și gravitatea infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată, încălcând prezumția de nevinovăție.
Examinând cererea formulată, prima instanță a constatat că este fondată.
S-a argumentat că prin Încheierea nr. 604 din 9 aprilie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost admisă propunerea de arestarea preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției, și, în temeiul art. 1491 alin. (1) raportat la art. 143 alin. (1) și (4) și art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului C.C. pe o perioadă de 29 de zile, începând cu data de 10 aprilie 2010 până la 8 mai 2010, inclusiv, emițându-se mandatul de arestare preventivă nr. 2/4 din 10 aprilie 2010.
Împotriva încheierii sus-menționate a declarat recurs inculpatul, recurs care a fost admis prin Încheierea nr. 245 din 12 aprilie 2010 pronunțată în dosarul penal nr. 3023/1/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 9 judecători. Prin această din urmă încheiere, s-a casat hotărârea anterior pronunțată și, în rejudecare, s-a respins propunerea de arestare preventivă, s-a revocat măsura arestării preventive luată față de inculpat, s-a dispus punerea de îndată în libertate a acestuia de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 2/4 din 10 aprilie 2010 și, în baza art. 1491 alin. (12) raportat la art. 146 alin. (111) cu referire la art. 1451 alin. (1) și (2) C. proc. pen., s-a luat față de inculpat măsura obligării de a nu părăsi țara pe o durată de 30 de zile de la data punerii efective în libertate a inculpatului, cu instituirea în sarcina acestuia a obligațiilor prevăzute de art. 1451 raportat la art. 145 alin. (11) și (12) C. proc. pen.
Prin Ordonanța procurorului nr. 310/P/2009 din 10 mai 2010, măsura obligării de a nu părăsi țara luată de instanță cu ocazia soluționării recursului declarat împotriva încheierii prin care instanța de fond a dispus arestarea preventivă a inculpatului, a fost prelungită până la data de 10 iunie 2010, inclusiv.
Plângerea formulată de inculpatul C.C. împotriva ordonanței procurorului de prelungire a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara a fost respinsă, ca nefondată prin încheierea din data de 17 mai 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul penal nr. 4186/1/2010.
Prin rechizitoriul nr. 310/P/2009 din 20 mai 2010 întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției, - s-a dispus trimiterea în judecată în stare de libertate a inculpatului C.C., - alături de alți trei inculpați -, pentru săvârșirea în formă continuată a infracțiunii de cumpărare de influență, faptă prevăzută și pedepsită de art. 61 din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
În esență, în actul de sesizare a instanței s-a reținut că inculpatul C.C., în mod repetat, la diferite intervale de timp și în baza aceleiași rezoluții infracționale, în anul 2009, a promis coinculpatului V.C. că-i va remite suma totală de 260.000 euro și i-a dat efectiv, 200.000 euro în schimbul asigurărilor primite de la acesta, că va interveni pe lângă magistrații secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție învestiți cu soluționarea dosarului nr. 3360/2/2009 având ca obiect litigiul dintre SC „P.C.I.” SRL Bacău, societate al cărui administrator este inculpatul C.C. și C.N.A.D.N.R., și-i va determina să pronunțe o soluție favorabilă societății comerciale menționate.
După înregistrarea dosarului la instanță, prin Încheierea nr. 962 din data de 3 iunie 2010 pronunțată în dosarul penal nr. 4489/1/2010, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a dispus luarea față de inculpat a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara, prevăzută de art. 1451 C. proc. pen. raportat la art. 145 din același cod, începând cu data de 11 iunie 2010, ora 900, încheiere rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 429 pronunțată la data de 9 iunie 2010, în dosarul nr. 4979/1/2010 al aceleiași instanțe, completul de 9 judecători, prin respingerea, ca nefondat a recursului declarat de inculpat.
În motivarea încheierii, instanța de fond a reținut, în esență, că sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de art. 136 alin. (1) și alin. (8) C. proc. pen., luarea în cursul judecății a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara, fiind justificată de natura și gravitatea infracțiunilor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, dar și de scopul de a garanta buna desfășurare a procesului penal, în vederea respectării duratei rezonabile a desfășurării judecății și administrării cu celeritate a probelor.
Având în vedere dispozițiile art. 139 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen., interpretate prin raportare la dispozițiile art. 5 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și la cele ale art. 2 din Protocolul nr. 4 adițional la Convenția menționată, prima instanță a reținut că în sistemul european de protecție a drepturilor omului, conceptul de libertate are două componente: prima, este cea prevăzută în art. 5 din Convenție, care garantează libertatea și siguranța persoanei, acestea privind libertatea sa fizică, și anume dreptul oricărei persoane de a nu fi reținută sau arestată în mod abuziv; cea de-a doua privește restricțiile la libertatea de circulație, care intră în domeniul de aplicare al art. 2 din Protocolul nr. 4 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Dreptul la libera circulație, atât în interiorul unui stat, cât și între state nu este absolut, exercitarea acestuia, putând face obiectul unor restrângeri, astfel cum sunt prevăzute în art. 2 parag. 3 din Protocolul sus-menționat.
Cât privește necesitatea menținerii măsurii preventive într-o societate democratică, instanța europeană a statuat că prevederile aplicabile într-un stat trebuie să respecte pe cât posibil, valorile unei societăți democratice, în special preeminența dreptului. Pe de altă parte, autoritățile judiciare naționale pot dispune restrângerea libertății de mișcare a unei persoane cu respectarea necesității proporționalității măsurii și a scopului pentru care aceasta a fost dispusă.
Prima instanță a constatat că la momentul luării, măsura obligării de a nu părăsi țara a fost necesară pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal, fiind proporțională cu gravitatea acuzației penale adusă inculpatului și cu scopul urmărit prin dispunerea acesteia, și în concordanță atât cu legislația internă - art. 143 C. proc. pen., - cât și cu dispozițiile art. 2 parag. 3 și 4 ale Protocolului nr. 4 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, dar că la acest moment procesual nu se mai justifică menținerea măsurii preventive dispusă în cauză, față de împrejurarea că au fost ascultați inculpații și toți martorii indicați în rechizitoriu, pe baza declarațiilor cărora s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului C.C. și care au perceput direct pretinsa activitate infracțională reținută în sarcina acestuia. De asemenea au fost audiați martorii propuși în apărare de inculpat pe situația de fapt.
S-a arătat că instanța nu poate fi de acord cu susținerea reprezentantului parchetului în sensul că gravitatea faptelor de săvârșirea cărora este acuzat inculpatul ar fi suficientă pentru a justifica menținerea unei măsuri preventive chiar și după trecerea unui interval de timp de 1 an și 4 luni de la luarea acesteia.
Art. 136 alin. (8) C. proc. pen. prevede, că la alegerea și menținerea unei măsuri preventive privativă sau neprivativă de libertate, trebuie să se țină seama pe lângă gradul de pericol social al infracțiunii, de scopul acesteia, sănătatea, vârsta, antecedentele penale și alte situații privind persoana față de care se ia măsura.
Conduita inculpatului de a se prezenta la toate chemările organelor judiciare, inclusiv în perioada în care împotriva sa organul de urmărire penală nu a luat nicio măsură preventivă, respectarea de către acesta a programului de supraveghere impus pe durata măsurii, au fost apreciate ca aspecte de natură a crea convingerea instanței că scopul procesului penal, astfel cum este definit în art. 136 alin. (1) C. proc. pen., poate fi atins și în condițiile în care se va revoca măsura preventivă prevăzută în art. 1451 C. proc. pen. luată față de inculpat și că menținerea în continuare a măsurii nu mai poate fi privită ca fiind necesară într-o societate democratică, inculpatul C.C. având rezidență în Germania, țară în care a călătorit frecvent înainte de luarea împotriva sa a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara, scopul fiind tratarea afecțiunilor de care suferă și încheierea de contracte cu diverși parteneri de afaceri.
În ce privește riscul ca inculpatul să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea martorilor, distrugerea sau alterarea mijloacelor materiale de probă, s-a constatat că un atare risc nu mai există, deoarece probele în acuzare și în apărare referitor la acesta au fost administrate, iar expertiza tehnică dispusă în cauză, vizează stabilirea autenticității convorbirilor telefonice purtate de inculpat cu ceilalți coinculpați, convorbiri care deja au fost interceptate și stocate pe suporturile aflate în posesia expertului, procesele-verbale de redare a acestora fiind atașate la dosar, măsura tinzând să devină, pe de o parte excesivă datorită scurgerii timpului (măsura a fost luată în cursul urmăririi penale la data de 12 aprilie 2010 și ulterior în cursul judecății la data de 3 iunie 2010), iar pe de altă parte, disproporționată în raport cu scopul urmărit prin luarea acesteia.
S-a concluzionat că nu mai există vreun temei care să justifice menținerea măsurii, astfel încât, în baza art. 139 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen., a fost admisă cererea inculpatului și revocată măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara luată față de acesta.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, cu privire la dispoziția de revocare a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara luată față de inculpatul C.C., dispoziție criticată, astfel după cum rezultă din motivele depuse la dosar și din concluziile orale ale reprezentantului parchetului, pentru nelegalitate și netemeinicie, neadministrarea tuturor probelor, respectiv neaudierea tuturor martorilor, neefectuarea expertizelor (tehnică și criminalistică), caracterul nerelevant al înscrisurilor depuse de către inculpat în susținerea cererii, care au fost avute în vedere la luarea măsurii, existând posibilitatea ca inculpatul să solicite părăsirea țării pentru o perioadă de timp, necesitatea administrării și a altor probe, temerea că inculpatul se va sustrage de la judecată prin părăsirea țării, necesitatea împiedicării influențării negative a judecății, menținerea temeiurilor avute în vedere la luarea măsurii, proporționalitatea măsurii cu scopul urmărit, durata rezonabilă a acesteia, împrejurarea că aceeași măsură a fost menținută față de ceilalți inculpați, împrejurarea că cercetarea judecătorească infirmă susținerea că nu ar exista temeiuri pentru menținerea măsurii, necesară bunei desfășurări a procesului penal.
Analizând cauza prin prisma criticilor formulate și sub toate aspectele potrivit dispozițiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., instanța de recurs, în opinie majoritară, constată că recursul este fondat și va fi admis pentru considerentele ce urmează.
Astfel după cum rezultă din examinarea reglementărilor interne în materie, măsurile preventive (privative și restrictive de libertate) sunt instituții de drept procesual penal cu caracter de constrângere, prin care învinuitul sau inculpatul este împiedicat să întreprindă anumite activități care s-ar răsfrânge negativ asupra desfășurării procesului penal, sau asupra atingerii scopului acestuia și sunt reglementate în partea generală a C. proc. pen., Titlul IV, Capitolul I și constau în reținerea, obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi țara și arestarea preventivă.
Potrivit dispozițiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen., scopul luării măsurilor preventive în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu detențiune pe viață sau cu închisoare este acela de a se asigura buna desfășurare a procesului penal și de a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, la alegerea măsurii preventive ce urmează a fi luată, ținându-se seama, potrivit art. 136 alin. (8), de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracțiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele penale și de alte situații privind persoana față de care se ia măsura.
Potrivit art. 1451 alin. (1) C. proc. pen. obligarea de a nu părăsi țara este măsura preventivă care constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului, de procuror sau de judecător, în cursul urmăririi penale, ori de instanța de judecată, în cursul judecății, de a nu părăsi țara, fără încuviințarea organului care a dispus această măsură.
Pentru a se dispune măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara, conform art. 1451 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 145 alin. (1) C. proc. pen. combinat cu art. 143 C. proc. pen., trebuie îndeplinite următoarele condiții:
a) să existe probe sau indicii temeinice, în sensul art. 681 C. proc. pen., din care să rezulte presupunerea rezonabilă că învinuitul sau inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii sau a detențiunii pe viață;
b) măsura preventivă să fie necesară pentru interesul bunei desfășurări a procesului penal;
c) măsura să fie proporțională cu gravitatea acuzației penale și cu scopul urmărit prin dispunerea acesteia, condiție ce decurge din cea a necesității și presupune, în scopul garantării libertății de circulație a persoanei și evitării arbitrariului, existența unei proporționalități, între gravitatea infracțiunii de care este suspectat inculpatul și scopul urmărit prin dispunerea măsurii (buna desfășurare a procesului, respectiv împiedicarea sustragerii inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată).
Totodată, dispozițiile art. 137 alin. (3) C. proc. pen. prevăd obligativitatea indicării temeiurilor concrete ce au determinat luarea măsurii, respectiv necesitatea de a asigura buna desfășurare a procesului penal și preîntâmpinarea sustragerii de la judecată a inculpatului.
Se constată, totodată, că măsurile prevăzute de dispozițiile art. 145 C. proc. pen. și art. 1451 C. proc. pen. dispuse ori prelungite, fie de procuror, fie de judecător, în cursul urmăririi penale, după sesizarea instanței prin rechizitoriu, chiar dacă ele se justifică în continuare, nu pot face obiectul unei noi prelungiri sau al menținerii de către instanța de judecată, căreia îi revine atribuția de a dispune o asemenea măsură, dacă, discutând luarea lor, constată că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 143 alin. (1) C. proc. pen., instanța având competență exclusivă în luarea unei asemenea măsuri, această concluzie rezultând și din decizia nr. LXXVI/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, publicată în M. Of. al României nr. 545 din 18 iulie 2008.
Cu privire la cauza concretă dedusă judecății se constată că, în ceea ce îl privește pe inculpatul C.C., în cursul urmăririi penale, prin Încheierea nr. 604 din 9 aprilie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, s-a admis propunerea de arestare preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției, iar în temeiul art. 1491 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 143 alin. (1) și (4) C. proc. pen. și art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului.
Încheierea anterior menționată a fost casată prin Încheierea nr. 245 din 12 aprilie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 9 judecători, în baza art. 1491 alin. (12) C. proc. pen. raportat la art. 146 alin. (111) C. proc. pen. cu referire la art. 1451 alin. (1) și (2) C. proc. pen., dispunându-se luarea față de inculpați a măsurii obligării de a nu părăsi țara. Măsura preventivă a fost prelungită în cursul urmăririi penale, iar ulterior sesizării instanței prin rechizitoriu a fost luată de către prima instanță, prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.
Ulterior, în cursul cercetării judecătorești, urmare cererilor repetate de revocare a măsurii preventive luată față de inculpat, cereri susținute la termenele de judecată din datele de 4 martie 2011, 4 aprilie 2011, 11 mai 2011, 8 iunie 2011, 7 septembrie 2011 și 3 octombrie 2011 instanța a apreciat că temeiurile ce au fundamentat luarea măsurii nu subzistă și a dispus revocarea acesteia; încheierile de ședință indicate au fost casate de către instanța de recurs (respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători) care, prin Deciziile penale nr. 67 din 14 martie 2011, nr. 88 din 11 aprilie 2011, nr. 122 din 24 mai 2011, nr. 152 din 17 iunie 2011, nr. 266 din 15 septembrie 2011 și 309 din 10 octombrie 2011 a admis recursul declarat de către Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, a casat încheierile atacate și în rejudecare a respins, ca nefondate cererile de revocare a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara luată față de inculpatul C.C. prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 4489/1/2010.
La termenul de judecată din 11 noiembrie 2011, urmare cererii de revocare a măsurii preventive formulată de către inculpat, instanța a apreciat că nu subzistă temeiurile ce au fundamentat dispunerea măsurii și a dispus revocarea acesteia.
Astfel după cum rezultă din analiza încheierii recurate, prin raportare la reglementările normative anterior indicate, dar și potrivit prevederilor Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, instanța de recurs, în opinie majoritară, constată că prima instanță a apreciat greșit că s-ar impune revocarea măsurii preventive dispusă față de inculpat.
Din verificarea actelor dosarului se constată că, în cauză, cercetarea judecătorească este în curs de desfășurare, urmând a se continua administrarea probelor, constând în audierea martorului S.N., dispunându-se citarea acestuia cu mandat de aducere și a martorului propus în circumstanțiere, de către inculpatul L.M., efectuarea expertizei tehnice și administrarea oricărei alte probe a cărei utilitate va rezulta din dezbateri. De asemenea a fost admisă cererea formulată de reprezentantul parchetului referitoare la ascultarea și vizionarea casetelor ce conțin înregistrările convorbirilor telefonice și ambientale purtate de inculpați, menționate în rechizitoriu, cerere față de care apărătorului inculpatului C.C. nu s-a opus, așa cum rezultă din partea introductivă a încheierii din 11 noiembrie 2011.
Instanța de recurs, în opinie majoritară constată că pentru asigurarea completă a dreptului la apărare prezintă relevanță în ceea ce privește și situația inculpatului C.C., măsura de a fi ascultate și vizionate casetele ce conțin înregistrările convorbirilor telefonice și ambientale purtate de inculpați, menționate în rechizitoriu și care dă posibilitatea lămuririi, chiar de către inculpat, în mod nemijlocit a unor aspecte, care ar putea rezulta din ascultarea și vizionarea casetelor, așa încât se impune prezența acestuia, în vederea asigurării bunei desfășurări a cercetării judecătorești.
Împrejurarea că, în parte, probatoriul a fost administrat nu are ca semnificație, în mod obligatoriu, faptul că au încetat temeiurile care au determinat luarea măsurii, cu atât mai mult cu cât acestea au vizat și natura și gravitatea faptei despre care există indicii că a fost săvârșită de către inculpat, precum și necesitatea de a garanta buna desfășurare a procesului penal, în vederea respectării duratei rezonabile a desfășurării judecății și administrării cu celeritate a probelor.
Aspectele anterior invocate de către inculpat în motivarea cererilor repetate de revocare a măsurii preventive dispusă în ceea ce îl privește, constând în aceea că derulează activități comerciale ce pot presupune efectuarea de deplasări în afara României, sau că intenționează să se supună unor proceduri medicale în străinătate, nu sunt elemente apte a determina concluzia că temeiurile avute în vedere la luarea față de inculpat a măsurii preventive nu subzistă, în raport cu actele depuse la dosarul cauzei și asupra cărora de fiecare dată instanța de control judiciar s-a pronunțat, fiind avute în vedere în mod corespunzător.
Având în vedere stadiul procesual, precum și diligența manifestată de către instanță pentru desfășurarea cu celeritate a procedurii judiciare instanța de recurs, în opinie majoritară, apreciază că măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara este în concordanță cu dispozițiile art. 2 parag. 3 și 4 ale Protocolului nr. 4 și cu jurisprudența Curții Europene privind limitarea dreptului de circulație a persoanei, drept ce poate fi restrâns cu respectarea următoarelor condiții:
a) să fie prevăzut de lege, prin lege înțelegându-se temeiul legal din dreptul intern, indiferent dacă acesta este prevăzut într-o lege sau în alt act normativ ori jurisprudență, cu condiția de a satisface cerința de accesibilitate și previzibilitate;
b) să urmărească un scop legitim, respectiv garantarea securității naționale, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei, protejarea drepturilor sau libertăților altora sau interesul public într-o societate democratică;
c) să constituie o măsură necesară într-o societate democratică și proporțională cu scopul urmărit.
Măsura preventivă este prevăzută de lege și sunt îndeplinite condițiile legale pentru a fi dispusă, luarea, respectiv menținerea ei urmărind un scop legitim, acela de asigurare a îndeplinirii scopurilor procesului penal aflat în curs de desfășurare, măsura fiind necesară și proporțională cu scopul urmărit, care nu poate fi atins prin aplicarea unor alte măsuri.
Din examinarea cauzei rezultă că de la momentul luării de către instanță a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara față de inculpatul C.C. la data de 3 iunie 2010 și până la data judecării prezentului recurs la 5 decembrie 2011 a trecut un interval de timp de 1 an, 6 luni și 2 zile, ceea ce se circumscrie unui termen rezonabil, măsura dispusă fiind proporțională și necesară cu scopul propus, față de complexitatea cauzei, conferită prin numărul inculpaților, a martorilor și a probelor ce urmează a fi administrate.
Astfel, nu poate fi primită teza că măsura preventivă ar avea caracter continuu, deoarece cea luată în cursul urmăririi a încetat la sesizarea instanței prin rechizitoriu, măsura dispusă în cursul judecății fiind dispusă în condițiile deciziei în interesul legii la care s-a mai făcut referire, așa încât reprezintă o măsură dispusă de un alt organ judiciar, momentul de la care a fost examinată durata ei, fiind concretizat temporar la data de 3 iunie 2010.
Se constată, de asemenea, că și în prezent menținerea măsurii obligării de a nu părăsi țara este de natură a asigura buna desfășurare a procesului penal și din perspectiva respectării dreptului inculpatului la un proces echitabil, sub aspectul asigurării administrării în condiții de oralitate, nemijlocire și contradictorialitate a probelor, în prezența inculpatului, pentru o completă și efectivă exercitare a dreptului la apărare de către acesta.
Conduita procesuală corectă manifestată de inculpat până la acest moment reprezintă, de altfel, o obligație a părții și nu un element care să o evidențieze în mod pozitiv, neconstituind, per se, o garanție că atitudinea procesuală se va perpetua, astfel încât procesul penal să se desfășoare în condiții normale în vederea aflării adevărului.
Se va reține, totodată, că prezentarea inculpatului în instanță a avut loc în condițiile în care acesta s-a aflat sub obligațiile impuse prin măsura preventivă ce a fost luată, cunoscut fiind că, în caz de încălcare cu rea-credință a măsurii sau a obligațiilor care îi reveneau, se putea lua măsura mai severă, a arestării preventive.
Așa fiind, se constată că temeiurile avute în vedere de instanță la luarea, în cursul judecății a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara față de inculpat se mențin, nefiind infirmate de probele administrate până în prezent astfel că nu se justifică revocarea acesteia.
În ceea ce privește argumentul apărării relativ la titularul dreptului de a declara recurs în cauză, se constată că această apărare nu poate fi avută în vedere, deoarece constituie o chestiune prealabilă care nu a fost invocată decât în etapa dezbaterilor, apărătorul ales al intimatului inculpat arătând că nu înțelege să o mai susțină.
Pentru considerentele ce preced, se constată de către instanța de recurs, în opinie majoritară că recursul declarat de către Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție este fondat, iar potrivit dispozițiilor art. 38515 pct. 2, lit. d) C. proc. pen., va fi admis, va fi casată încheierea atacată numai sub aspectul admiterii cererii de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi țara, instituită în sarcina inculpatului C.C., iar în rejudecare, respinsă, ca nefondată cererea de revocare a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea, dispusă față de inculpat prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală.
Potrivit disp. art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va fi obligat intimatul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, determinate de soluționarea cererii în fond, iar onorariul apărătorului din oficiu (până la prezentarea apărătorului ales al inculpatului) urmând a se avansa din fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Cu majoritate:
Admite recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție împotriva încheierii din 11 noiembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 4489/1/2010, privind pe intimatul inculpat C.C.
Casează încheierea atacată numai sub aspectul dispoziției de admitere, în temeiul prevederilor art. 139 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen., a cererii de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi țara instituită în sarcina inculpatului C.C. prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 4489/1/2010 și a măsurilor aplicate, dispoziții pe care le înlătură și rejudecând:
Respinge, ca nefondată, cererea de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi țara instituită în sarcina inculpatului C.C. prin Încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 4489/1/2010, formulată de inculpatul C.C.
Menține celelalte dispoziții ale încheierii atacate.
Obligă intimatul inculpat la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat ocazionate de soluționarea în fond a cererii de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi țara.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu în recurs pentru intimatul inculpat, până la prezentarea apărătorului ales, în cuantum de 50 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 5 decembrie 2011.
OPINIE SEPARATĂ
în sensul respingerii, ca nefondat, a recursului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva încheierii din 11 noiembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 4489/1/2010
Contrar opiniei majoritare, apreciez că în cauză se impune respingerea recursului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispozițiilor art. 139 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen. atunci când nu mai există vreun temei care să justifice menținerea măsurii preventive, aceasta trebuie revocată din oficiu sau la cerere. Inexistența vreunui temei care să justifice menținerea în continuare a măsurii preventive este supusă aprecierii instanței, care are îndatorirea de a constata dispariția temeiurilor pentru care a fost luată măsura preventivă.
În speță, revocarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara, dispusă față de inculpatul C.C. pe considerentul îndeplinirii condițiilor prevăzute în art. 139 alin. (2) teza a II-a raportat la art. 1451 C. proc. pen., trebuie examinată așa cum de altfel și instanța de fond a procedat și în raport cu dispozițiile art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 2 din Protocolul nr. 4 adițional la convenția menționată, art. 25 și art. 53 din Constituția României.
Astfel, în art. 2 din Protocolul nr. 4 adițional la Convenție se prevede, în paragraful 2 și 3, că orice persoană este liberă să părăsească orice țară, inclusiv pe a sa, iar exercitarea acestui drept nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora.
Pe de altă parte, potrivit art. 25 din Constituția României, dreptul la libera circulație în țară și străinătate este garantat, fiecărui cetățean fiindu-i asigurat dreptul de a-și stabili domiciliul sau reședința în orice localitate din țară, de a emigra, precum și de a reveni în țară, iar potrivit art. 53 din legea fundamentală, restrângerea unor drepturi sau a unor libertăți poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică, cu condiția ca această măsură să fie proporțională cu situația care a determinat-o.
Așadar, dreptul la libera circulație atât în interiorul unui stat, cât și între state nu este absolut, exercitarea acestuia putând face obiectul unor restrângeri, astfel cum sunt prevăzute în art. 2 parag. 3 din Protocolul nr. 4. Cât privește necesitatea menținerii măsurii preventive într-o societate democratică, instanța europeană a statuat că prevederile aplicabile într-un stat trebuie să respecte pe cât posibil valorile unei societăți democratice, în special preeminența dreptului. Pe de altă parte, autoritățile judiciare naționale pot dispune restrângerea libertății de mișcare a unei persoane cu respectarea necesității proporționalității măsurii și a scopului pentru care aceasta a fost aplicată.
În speță, așa cum în mod corect a constatat și instanța de fond, nu mai există temeiuri care să justifice menținerea față de inculpat a măsurii obligării de a nu părăsi țara, în condițiile în care aceasta reprezintă o măsură restrictivă de libertate, cu caracter de excepție, iar gravitatea faptei pretins a fi săvârșite de inculpat nu este suficientă și nu justifică, prin ea însăși, menținerea unei măsuri preventive pe o durată de 1 an și 8 luni, care tinde să depășească durata rezonabilă la care se referă art. 5 pct. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (măsura a fost luată în cursul urmăririi penale la 12 aprilie 2010 și ulterior în cursul judecării la 3 iunie 2010). Totodată, menținerea măsurii preventive nu se mai justifică atâta timp cât nu mai există un just echilibru între restrângerea dreptului la liberă circulație a inculpatului - care este un reputat om de afaceri, ce administrează societăți cu o cifră de afaceri considerabilă, pentru care libertatea de circulație este esențială în încheierea de contracte și derularea acestora, precum și a celor existente, mai ales în contextul crizei economice actuale - și scopul urmărit prin atingerea acestui drept. De altfel, inculpatul C.C. a făcut dovada necesității revocării acestei măsuri prin prisma consecințelor nefaste pe care menținerea interdicției de a părăsi țara le are, în primul rând asupra afacerilor sale, iar în subsidiar asupra stării sale de sănătate, fiind în evidența unor clinici medicale din străinătate anterior instituirii măsurii preventive.
Temerea invocată de parchet privind sustragerea inculpatului C.C. de la judecarea cauzei prin părăsirea țării, întrucât are rezidență în Germania, precum și cea că ar putea zădărnici aflarea adevărului, sunt infirmate de comportamentul procesual pozitiv al inculpatului pe parcursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești, când s-a prezentat la toate solicitările, inclusiv în perioada în care nu a fost luată de procuror o asemenea măsură preventivă. Ca atare, nu se poate invoca faptul că prezentarea în fața organelor judiciare s-a făcut fortuit, de teama revocării măsurii obligării de a nu părăsi țara, atâta vreme cât comportamentul inculpatului a fost constant în acest sens, inclusiv în perioadele în care nu se dispusese față de el respectiva măsură, perioadă în care s-a deplasat în mod frecvent în Germania pentru tratarea afecțiunilor de care suferă și pentru încheierea de contracte cu partenerii de afaceri străini.
Totodată, solicitudinea manifestată de inculpat este dublată de buna-credință de care a dat dovadă, acesta fiind cel care a informat din proprie inițiativă organul de urmărire penală despre existența locuinței în Germania. Pe de altă parte, Germania este semnatară a Deciziei-cadru privind cooperarea judiciară între statele membre UE, astfel că dacă inculpatul ar refuza să revină în țară, se poate emite un mandat european de arestare în vederea predării către statul român pentru continuarea judecății sau executarea unei eventuale pedepse.
În altă ordine de idei, inculpatului nu îi poate fi îngrădit dreptul de a-și alege medicul și de a-și trata afecțiunile de care suferă în modul în care consideră de cuviință, mai ales în condițiile precarității sistemului sanitar din România.
Cu privire la riscul zădărnicirii aflării adevărului, instanța de fond a apreciat că acest risc nu există întrucât probele în acuzare și în apărare au fost epuizate, iar expertiza tehnică dispusă în cauză vizează stabilirea autenticității convorbirilor telefonice, convorbiri care deja au fost interceptate și se află stocate pe suporturile tehnice aflate în posesia expertului, iar procesele-verbale de redare a acestora sunt atașate la dosar.
În consecință, apreciez că pe parcursul prezentului proces penal, inculpatul C.C. a oferit suficiente garanții care să ducă la concluzia că cercetarea sa poate continua fără existența vreunei restrângeri a libertății de mișcare, buna desfășurare a procesului penal neputând fi influențată în vreun fel, iar pe de altă parte, măsura preventivă a devenit excesivă, prin trecerea unui timp îndelungat de la instituire și până în prezent, fiind depășit termenul rezonabil la care face referire jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Totodată, menținerea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara față de inculpatul C.C. nu mai poate fi privită ca fiind necesară într-o societate democratică și nici proporțională în raport cu scopul urmărit prin aplicarea acesteia, motiv pentru care, în conformitate cu art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., se impune respingerea recursului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție.