Asupra recursului de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 29 februarie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. 4489/1/2010 a fost admisă cererea formulată de inculpatul C.C., iar în baza art. 139 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen., a fost revocată măsura obligării de a nu părăsi țara instituită în sarcina inculpatului C.C. prin încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunțată în dosarul nr. 4489/1/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.
S-a respins, ca nefondată, cererea de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi țara formulată de inculpatul C.F.
S-au admis cererile formulate de avocații C.I. și I.I.I. și au fost scutiți de plata amenzii în cuantum de câte 3.000 lei pentru fiecare, aplicată prin încheierea de ședință din data de 9 februarie 2012.
S-a respins cererea de efectuare a unei adrese la I.N.E.C. pentru ca această instituție că înainteze regulamentul de organizare și funcționare, apreciind că proba nu este utilă soluționării cauzei;
S-a constatat că, copiile, clone, ale înregistrărilor convorbirilor supuse expertizării au fost date inculpaților prin apărătorii aleși care urmează să le înainteze expertului parte pentru formularea de obiecțiuni la raportul de expertiză;
S-a prorogat discutarea solicitării de suplimentare a raportului de expertiză în sensul expertizării și a celor trei convorbiri negăsite de către expertul desemnat, după depunerea eventualelor obiecțiuni la raportul de expertiză;
S-a pus în vedere apărătorilor aleși ai inculpaților că acesta este ultimul termen de judecată acordat pentru formularea de obiecțiuni la raportul de expertiză;
S-a pus în vedere inculpaților V.C. și C.F. să contacteze serviciul financiar-contabil al I.N.E.C. pentru recuperarea sumei de 1.670 lei conform adresei de la Laboratorul Interjudețean de Expertize Criminalistice București.
S-a amânat cauza la data de 9 martie 2012 pentru când inculpații au primit termen în cunoștință.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că, inculpatul C.C. a formulat o cerere, prin care, în conformitate cu dispozițiile art. 139 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen., a solicitat revocarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara luată împotriva sa în cursul urmăririi penale prin încheierea nr. 245 din 12 aprilie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și, ulterior, în cursul judecății, prin încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 4489/1/2010, încheiere rămasă definitivă prin decizia penală nr. 429 din 9 iunie 2010 a aceleiași instanțe, completul de 9 judecători, întrucât nu mai există vreun temei care să justifice menținerea acestei măsuri preventive.
În motivarea cererii, inculpatul a arătat că, de la data sesizării instanței până în prezent, măsura preventivă și-a atins scopul pentru care a fost luată, temeiurile concrete ce au stat la baza luării acesteia nu mai subzistă, măsura nu se mai justifică în mod concret și a devenit disproporționată în raport cu scopul pentru care a fost luată, tinzând la a perpetua restricția dreptului fundamental al libertății de circulație în afara teritoriului țării, ceea ce este inadmisibil atât din perspectiva art. 53 din Constituție, cât și a art. 2 din Protocolul nr. 4 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
În concret, inculpatul a susținut că scopul pentru atingerea căruia a fost luată măsura, constând, între altele, în asigurarea bunei desfășurări a procesului penal, justificată de necesitatea administrării cu celeritate a probelor, a fost epuizat, motivat de împrejurarea că până în acest moment procesual s-au administrat toate probele pe care se întemeiază rechizitoriul (au fost ascultați toți inculpații și toți martorii pe baza declarațiilor cărora s-a dispus trimiterea sa în judecată, iar în ceea ce privește expertiza criminalistică încuviințată de instanță, aceasta nu poate justifica menținerea măsurii, deoarece lipsește posibilitatea obiectivă ca inculpatul să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea expertului, distrugerea sau alterarea vreunui mijloc material de probă, în condițiile în care suporturile tehnice pe care sunt stocate convorbirile telefonice purtate de el cu ceilalți coinculpați din cauză se află în posesia organului judiciar).
Referitor la asigurarea celerității în administrarea probelor, inculpatul a făcut trimitere la atitudinea procesuală pe care a avut-o pe parcursul desfășurării procesului penal, constând în aceea că a participat activ la administrarea probelor; prin cererile pe care le-a formulat nu a urmărit tergiversarea judecării cauzei; s-a prezentat la toate termenele stabilite de instanță; a respectat programul de supraveghere la care a fost supus în virtutea controlului judiciar care însoțește măsura obligării de a nu părăsi țara, apreciind că celeritatea soluționării cauzei nu poate fi afectată în situația în care s-ar dispune revocarea măsurii.
Cu privire la durata rezonabilă a desfășurării judecății, inculpatul a învederat faptul că măsura preventivă este menită să contribuie la respectarea acestei cerințe atunci când vizează preîntâmpinarea unui comportament procesual concret, de natură a duce la tergiversarea procedurilor, și implicit, la nesocotirea duratei rezonabile prin lungirea nejustificată a procesului penal. Or, în speță, lipsește o asemenea manifestare obiectivă care să justifice menținerea măsurii preventive, ca o garanție a soluționării cu celeritate a procesului; din contră, premisa comportamentală este pozitivă și, în mod efectiv este manifestată în sprijinul celerității, aceasta fiind necesară în egală măsură, și pentru ocrotirea interesului personal care este acela de a obține cât mai repede o confirmare a inexistenței vreunei infracțiuni.
În opinia inculpatului, dacă s-ar menține în continuare măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara, motivat doar de natura și gravitatea infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată, s-ar încălca prezumția de nevinovăție, întrucât în acest moment procesual, gravitatea presupusei fapte poate fi apreciată numai „in abstracto”, raportat la pericolul social abstract al infracțiunii pentru care s-a întocmit rechizitoriul, nu și „in concreto” (relativ la respectarea prezumției de nevinovăție cu ocazia luării și menținerii măsurilor preventive, a fost invocată jurisprudența C.E.D.O., cauza P. c. Georgiei, cauza T. c. României).
Invocând prevederile art. 139 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen., precum și condițiile în care instanța de contencios european a stabilit că aplicarea de către autoritățile naționale a unei măsuri ce constituie o limitare a libertății de circulație este compatibilă cu art. 2 paragraf 3 din Protocolul nr. 4 adițional la Convenție, cu referire, în special, la caracterul ei necesar într-o societate democratică și la respectarea raportului de proporționalitate între o atare măsură și scopul urmărit prin dispunerea ei, inculpatul a solicitat revocarea măsurii obligării de a nu părăsi țara.
Examinând cererea formulată, prima instanță a constatat că este fondată.
Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin încheierea nr. 604 din 9 aprilie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, s-a admis propunerea de arestarea preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A. și, în temeiul art. 1491 alin. (1) raportat la art. 143 alin. (1) și (4) și art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului pe o perioadă de 29 de zile, începând cu data de 10 aprilie 2010 până la 8 mai 2010, inclusiv, emițându-se mandatul de arestare preventivă din 10 aprilie 2010.
Împotriva încheierii sus-menționate a declarat recurs inculpatul C.C., recurs care a fost admis prin încheierea nr. 245 din 12 aprilie 2010 pronunțată în dosarul penal nr. 3023/1/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 9 judecători. Prin aceasta din urmă încheiere, s-a casat hotărârea anterior pronunțată și, în rejudecare, s-a respins propunerea de arestare preventivă, s-a revocat măsura arestării preventive luată față de inculpat, s-a dispus punerea de îndată în libertate a acestuia de sub puterea mandatului de arestare preventivă din 10 aprilie 2010 și, în baza art. 1491 alin. (12) raportat la art. 146 alin. (111) cu referire la art. 1451 alin. (1) și (2) C. proc. pen., s-a luat față de inculpat măsura obligării de a nu părăsi țara pe o durată de 30 de zile de la data punerii efective în libertate a inculpatului, cu instituirea în sarcina acestuia a obligațiilor prevăzute de art. 1451 raportat la art. 145 alin. (11) și (12) C. proc. pen.
Prin ordonanța procurorului din 10 mai 2010, măsura obligării de a nu părăsi țara luată de instanță a fost prelungită până la data de 10 iunie 2010, inclusiv.
Plângerea formulată de inculpatul C.C. împotriva ordonanței procurorului de prelungire a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara a fost respinsă ca nefondată prin încheierea din data de 17 mai 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul penal nr. 4186/1/2010.
Prin rechizitoriul din 20 mai 2010 întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A., s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului C.C., alături de alți trei inculpați, pentru săvârșirea infracțiunii de cumpărare de influență prevăzută și pedepsită de art. 61 din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
În esență, în actul de sesizare a instanței s-a reținut că inculpatul C.C., în mod repetat, la diferite intervale de timp și în baza aceleiași rezoluții infracționale, în anul 2009 a promis coinculpatului V.C. că-i va remite suma totală de 260.000 euro și i-a dat efectiv, 200.000 euro în schimbul asigurărilor primite de la acesta, că va interveni pe lângă magistrații secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție învestiți cu soluționarea dosarului având ca obiect litigiul dintre SC P.I. SRL Bacău, societate al cărui administrator este inculpatul și C.N.A.D.N.R. și-i va determina să pronunțe o soluție favorabilă societății comerciale menționate.
După înregistrarea dosarului la instanță, prin încheierea nr. 962 din data de 3 iunie 2010 pronunțată în dosarul penal nr. 4489/1/2010, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a dispus luarea față de inculpat a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara, prevăzută de art. 1451 C. proc. pen. raportat la art. 145 din același cod, începând cu data de 11 iunie 2010, ora 9:00, încheiere rămasă definitivă prin decizia penală nr. 429 pronunțată la data de 9 iunie 2010, în dosarul nr. 4979/1/2010 al aceleiași instanțe, completul de 9 judecători, prin respingerea ca nefondat a recursului formulat de inculpat.
În motivarea încheierii, instanța a reținut, în esență, că sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de art. 136 alin. (1) și (8) C. proc. pen., luarea în cursul judecății a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara, fiind justificată de natura și gravitatea infracțiunilor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, dar și de scopul de a garanta buna desfășurare a procesului penal, în vederea respectării duratei rezonabile a desfășurării judecății și administrării cu celeritate a probelor.
Având în vedere dispozițiile art. 139 alin. (2) teza a II-a, art. 136 alin. (1) și (8) C. proc. pen., precum și condițiile prevăzute de art. 1451 alin. (1) raportat la art. 145 alin. (1) combinat cu art. 143 C. proc. pen., art. 2 paragraf 3 și 4 ale Protocolului nr. 4 la Convenția Europeană (respectiv să existe probe sau indicii temeinice în sensul art. 681 C. proc. pen., din care să rezulte presupunerea rezonabilă că învinuitul sau inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii sau a detențiunii pe viață, măsura preventivă să fie necesară pentru interesul bunei desfășurări a procesului penal, măsura să fie proporțională cu gravitatea acuzației penale și cu scopul urmărit prin dispunerea acesteia), prima instanță a constatat că, la momentul luării, măsura obligării de a nu părăsi țara a fost necesară pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal, însă la acest moment procesual a constatat că nu se mai justifică menținerea măsurii preventive dispusă în cauză, față de împrejurarea că au fost ascultați inculpații și toți martorii indicați în rechizitoriu, pe baza declarațiilor cărora s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului C.C. și de asemenea, au fost audiați martorii propuși în apărare de inculpat pe situația de fapt.
Prima instanță a mai constatat că nu poate fi reținută susținerea reprezentantului parchetului în sensul că gravitatea faptelor de săvârșirea cărora este acuzat inculpatul ar fi suficientă pentru a justifica menținerea unei măsuri preventive chiar și după trecerea unui interval de timp de 1 an și 9 luni de la luarea acesteia.
Conduita inculpatului de a se prezenta la toate chemările organelor judiciare, inclusiv în perioada în care împotriva sa organul de urmărire penală nu a luat nici o măsură preventivă, respectarea de către acesta a programului de supraveghere impus pe durata măsurii, au fost aspecte de natură să creeze convingerea instanței că scopul procesului penal, astfel cum este definit în art. 136 alin. (1) C. proc. pen. poate fi atins și în condițiile în care se va revoca măsura preventivă prevăzută în art. 1451 C. proc. pen. luată față de inculpat și că menținerea în continuare a măsurii nu mai poate fi privită ca fiind necesară într-o societate democratică. Faptul că inculpatul C.C. deține o locuință în Germania, locuință despre a cărei existență chiar el a încunoștințat organul de urmărire penală, a fost apreciat a nu fi de natură a conduce, automat, la concluzia că odată revocată măsura preventivă luată împotriva sa, există riscul ca acesta să se sustragă de la judecată. Această concluzie se desprinde din comportamentul inculpatului, care a răspuns la toate chemările organului de urmărire penală, inclusiv în perioada în care nu a fost luată de către procuror o atare măsură preventivă neprivativă de libertate împotriva lui, perioadă în care acesta s-a deplasat în mod frecvent în Germania pentru tratarea afecțiunilor de care suferă și pentru încheierea de contracte cu partenerii de afaceri străini.
În ce privește riscul ca inculpatul să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea martorilor, distrugerea sau alterarea mijloacelor materiale de probă, prima instanță a constatat că un atare risc nu mai există deoarece, așa cum s-a arătat, probele în acuzare și în apărare referitor la acesta au fost administrate, iar expertiza tehnică dispusă în cauză, vizează stabilirea autenticității convorbirilor telefonice purtate de inculpat cu ceilalți coinculpați, convorbiri care deja au fost interceptate și stocate pe suporturile aflate în posesia expertului, procesele-verbale de redare a acestora fiind atașate la dosar.
În plus, s-a considerat că măsura tinde să devină, pe de o parte, excesivă datorită trecerii timpului (măsura a fost luată în cursul urmăririi penale la data de 12 aprilie 2010 și ulterior în cursul judecății la data de 3 iunie 2010), iar pe de altă parte, disproporționată în raport cu scopul urmărit prin luarea acesteia.
În consecință, constatând că nu mai există vreun temei care să justifice menținerea măsurii, în baza art. 139 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen., a fost admisă cererea inculpatului C.C. și a fost revocată măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara luată împotriva acestuia.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A., criticând-o, astfel cum rezultă din motivele de recurs depuse la dosar și concluziile orale ale procurorului, pentru greșita admitere a cererii de revocare a măsurii preventive dispusă anterior față de inculpatul C.C., arătându-se că se mențin temeiurile avute în vedere la luarea măsurii, existând temerea că inculpatul, rezident german, se va sustrage de la judecată prin părăsirea țării.
Analizând recursul declarat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A., prin prisma criticilor formulate și sub toate aspectele, potrivit prevederilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Potrivit dispozițiilor art. 139 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen. atunci când nu mai există vreun temei care să justifice menținerea măsurii preventive, aceasta trebuie revocată din oficiu sau la cerere. Inexistența vreunui temei care să justifice menținerea în continuare a măsurii preventive este supusă aprecierii instanței, care are îndatorirea de a constata dispariția temeiurilor pentru care a fost luată măsura preventivă.
În speță, revocarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara, dispusă față de inculpatul C.C. pe considerentul îndeplinirii condițiilor prevăzute în art. 139 alin. (2) teza a II-a raportat la art. 1451 C. proc. pen., trebuie examinată, așa cum de altfel și instanța de fond a procedat, și în raport cu dispozițiile art. 5 din C.E.D.O., art. 2 din Protocolul nr. 4 adițional la convenția menționată, art. 25 și art. 53 din Constituția României.
În art. 2 paragraful 2 și 3 din Protocolul nr. 4 adițional la Convenție se prevede că orice persoană este liberă să părăsească orice țară, inclusiv pe a sa, iar exercitarea acestui drept nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora.
În conformitate cu art. 25 din Constituția României, dreptul la libera circulație în țară și străinătate este garantat, fiecărui cetățean fiindu-i asigurat dreptul de a-și stabili domiciliul sau reședința în orice localitate din țară, de a emigra, precum și de a reveni în țară, iar potrivit art. 53 din legea fundamentală, restrângerea unor drepturi sau a unor libertăți poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică, cu condiția ca această măsură să fie proporțională cu situația care a determinat-o.
După cum se poate observa, în sistemul european de protecție a drepturilor omului, conceptul de libertate are două componente: prima este cea prevăzută în art. 5 din Convenție, care garantează libertatea și siguranța persoanei și vizează libertatea fizică, și anume dreptul oricărei persoane de a nu fi reținută sau arestată în mod abuziv; cea de-a doua privește restricțiile la libertatea de circulație, care intră în domeniul de aplicare al art. 2 din Protocolul nr. 4 adițional la Convenție. Dreptul la libera circulație atât în interiorul unui stat, cât și între state nu este absolut, exercitarea acestuia putând face obiectul unor restrângeri, astfel cum sunt prevăzute în art. 2 paragraf 3 din Protocolul nr. 4. Cât privește necesitatea menținerii măsurii preventive într-o societate democratică, instanța europeană a statuat că prevederile aplicabile într-un stat trebuie să respecte pe cât posibil valorile unei societăți democratice, în special preeminența dreptului. Pe de altă parte, autoritățile judiciare naționale pot dispune restrângerea libertății de mișcare a unei persoane cu respectarea necesității proporționalității măsurii și a scopului pentru care aceasta a fost aplicată.
În cauză nu mai există temeiuri care să justifice menținerea măsurii obligării de a nu părăsi țara, în condițiile în care aceasta reprezintă o măsură restrictivă de libertate, cu caracter de excepție, iar gravitatea pretinselor fapte de săvârșirea cărora este acuzat inculpatul (așa cum susține în motivele de recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție) nu este suficientă și nu justifică, prin ea însăși menținerea unei măsuri preventive pe o durată de 1 an și 10 luni, care tinde să depășească durata rezonabilă la care se referă art. 5 pct. 3 din C.E.D.O. (măsura a fost luată în cursul urmăririi penale la 12 aprilie 2010 și ulterior în cursul judecării la 3 iunie 2010) (S. c. României, R. c. României).
Menținerea măsurii preventive nu se mai justifică atâta timp cât nu mai există un just echilibru între restrângerea dreptului la liberă circulație a inculpatului (cunoscut om de afaceri pentru care libertatea de circulație este esențială în derularea normală a activității, mai ales în actualul context economic global) și scopul urmărit prin atingerea acestui drept. Inculpatul C.C. a depus la dosar un set de acte prin care face dovada necesității revocării acestei măsuri datorită consecințelor nefaste pe care menținerea interdicției de a părăsi țara le are asupra afacerilor sale, cât și asupra stării de sănătate.
Susținerile Parchetului în cuprinsul motivelor de recurs, că ar exista și temerea sustragerii inculpatului C.C. de la judecarea cauzei prin părăsirea țării, invocându-se împrejurarea că inculpatul are rezidență în Germania și că ar putea zădărnici aflarea adevărului sunt contrazise atât de comportamentul procesual pozitiv al inculpatului pe parcursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești, când s-a prezentat la toate solicitările, inclusiv în perioada în care nu a fost luată de procuror o asemenea măsură preventivă și tot în acel interval de timp s-a deplasat în mod frecvent în Germania pentru tratarea afecțiunilor de care suferă și pentru încheierea de contracte cu partenerii de afaceri străini, întorcându-se în această țară și dând curs citațiilor organului de urmărire penală de a se prezenta la termenele stabilite, cât și de faptul că despre existența locuinței în Germania, inculpatul a informat din proprie inițiativă organul de urmărire penală, neascunzând existența acesteia.
Mai mult, în condițiile în care instanța de fond, care este în măsură să aprecieze asupra existenței acestui risc, fiind cea care pe parcursul procesului penal a administrat probatoriul și a analizat și comportamentul inculpatului, a apreciat că riscul zădărnicirii aflării adevărului nu există întrucât probele în acuzare și în apărare au fost epuizate, iar expertiza tehnică dispusă în cauză vizează stabilirea autenticității convorbirilor telefonice, convorbiri care deja au fost interceptate pe suporturile tehnice aflate în posesia expertului și care nu au fost contestate de către inculpatul C.C., procesul verbal de predare a acestora este atașat la dosar, susținerile Parchetului apar ca nefondate.
Întrucât hotărârile privind măsurile preventive nu se bucură de autoritate de lucru judecat, iar prin trecerea timpului aceste măsuri devin excesive, fiind încălcat termenul rezonabil al menținerii unor asemenea măsuri, apare ca fiind lipsită de relevanță sub aspectul soluționării prezentului recurs, invocarea de către Parchet, în cuprinsul motivelor de recurs, a admiterii de către completul de 5 judecători a recursului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A., de opt ori contra încheierilor precedente de revocare a măsurii, în cauză neexistând elemente noi care să justifice o soluție contrară.
Critica adusă de procuror hotărârii primei instanțe în sensul că prezenta soluție nu se justifică atâta timp cât instanța a menținut măsurile preventive față de ceilalți inculpați, (inculpații V.C. și L.M.) și a respins, ca nefondată, cererea de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi țara formulată de inculpatul C.F., în contextul unor fapte asemănătoare, este nefondată și lipsită de relevanță sub aspectul soluționării cererii inculpatului C.C., care este o cerere individuală și care nu trebuie raportată la conduita celorlalți inculpați.
Pe parcursul procesului penal aflat în desfășurare, inculpatul C.C. a oferit suficiente garanții care să ducă la concluzia că cercetarea sa poate continua fără existența vreunei restrângeri a libertății de mișcare, buna desfășurare a procesului penal neputând fi influențată în vreun fel.
Față de cele reținute, menținerea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara față de inculpatul C.C. nu mai poate fi privită ca fiind necesară într-o societate democratică și proporțională cu scopul urmărit prin aplicarea acesteia, motiv pentru care, în conformitate cu art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. se impune respingerea recursului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A., ca nefondat.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleși, pentru intimatul inculpat C.C., în sumă de 50 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Cu majoritate:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A., împotriva încheierii din 29 februarie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 4489/1/2010.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleși, pentru intimatul inculpat C.C., în sumă de 50 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 19 martie 2012.