Asupra recursului de față, constată următoarele:
1. Soluția instanței de fond
Prin Sentința nr. 1819 din 8 martie 2011 a Curții de Apel București, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă acțiunea reclamantei T.D. în contradictoriu cu Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor care a fost obligată să transmită dosarul de despăgubire al reclamantei înregistrat sub nr. 19945/CC/2006 unui evaluator și să emită în favoarea reclamantei decizia reprezentând titlul de despăgubire, respingându-se ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata unei penalități de 1.000 RON pe zi de întârziere, de la data pronunțării hotărârii, până la îndeplinirea obligațiilor.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a constatat că reclamanta, în calitate de unică moștenitoare a autorilor săi, este persoana îndreptățită la despăgubiri, în temeiul Legii nr. 247/2005 pentru imobilul situat în București str. B., nr. 13, sector 5, compus din construcție demolată și teren, așa cum a fost menționat în Dispoziția nr. 5051 din 27 decembrie 2005 a Primarului Municipiului București.
Dosarul aferent acestei dispoziții a fost transmis Secretariatului Comisiei Centrale și înregistrat sub nr. 19945/CC/2006, fiind declanșată procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, care debutează cu această etapă.
Instanța a stabilit că dispozițiile art. 16 alin. (1) și (2), Capitolul V, Titlul VII, modificat și completat prin O.U.G. nr. 81/2007, prevăd etapele următoare: etapa analizării dosarelor, etapa evaluării, etapa emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire și etapa valorificării titlului, iar în cauza dedusă judecății, procedura administrativă declanșată nu a avansat după înregistrarea dosarului reclamantei, fiind practic stagnată, deși a fost aprobată solicitarea petentei de soluționare cu prioritate a dosarului, în luna martie 2009, față de vârsta înaintată a acesteia, de 83 de ani, la acea dată.
De asemenea, instanța a constatat că la cererile reclamantei din 15 februarie și 22 iulie 2010, de solicitare a unor relații în legătură cu stadiul de soluționare al dosarului privind despăgubirile cuvenite acesteia, autoritatea pârâtă nu a oferit niciun răspuns.
Pentru aceste considerente, instanța de fond a concluzionat că pârâta a încălcat dreptul la respectarea bunurilor reclamantei, în sensul prevăzut de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reclamanta fiind vătămată într-un drept prevăzut de lege, în sensul art. 1 din Legea nr. 554/2004 acțiunea fiind admisă cum s-a arătat anterior.
2. Instanța de recurs
a. Motivele de recurs
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie, arătând că în mod greșit prima instanță a reținut că s-ar fi încălcat termenul rezonabil, deoarece în cadrul procedurii administrative reglementată de Titlul VII din Legea nr. 554/2004 s-au prevăzut mai multe etape care trebuie parcurse, respectiv etapa transmiterii și înregistrării dosarelor, conform art. 16 alin. (1) și (2) din Capitolul V, Titlul VII, modificat și completat prin O.U.G. nr. 81/2007, etapa analizării dosarelor de către Secretariatul Comisiei Centrale sub aspectul posibilității restituirii în natură a imobilului ce formează obiectul notificării și etapa evaluării, procedura finalizându-se prin emiterea de către Comisia Centrală a deciziei reprezentând titlul de despăgubire și valorificarea acestuia în condițiile prevăzute de pct. 26 din O.U.G. nr. 81/2007.
S-a susținut că, în speță, s-a parcurs numai etapa transmiterii și înregistrării dosarului cu privire la măsurile reparatorii în favoarea reclamantei, dosarul aferent Dispoziției nr. 5051/2005 fiind transmis de Primăria Municipiului București și înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale sub nr. 19945/CC/2006, verificarea respingerii cererii de restituire în natură a imobilului notificat și etapa evaluării, fiind condiționate de ordinea înregistrării dosarelor, așa cum s-a stabilit prin Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
S-a învederat că prin Decizia nr. 1694/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a dispus modificarea Dispoziției nr. 5051/2005, în sensul de a se propune măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 287 mp, în loc de 255 mp, păstrându-se celelalte mențiuni, iar cu Adresa nr. 19945/CC din 20 august 2010 recurenta a solicitat Primăriei Municipiului București relații privind justificarea menținerii suprafeței de teren menționate în dispoziție, în condițiile în care aceasta a fost modificată prin hotărâre irevocabilă, iar dosarul trimis cu adresa din 20.08.2010 nu i-a fost restituit încă de această instituție, neputându-se continua procedura, în lipsa dosarului.
A concluzionat recurenta că nu există un refuz nejustificat din partea sa de a desemna un evaluator pentru imobilul pentru care s-a stabilit dreptul intimatei la despăgubiri, însă această măsură se va realiza în cadrul și cu respectarea procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005, republicată, care nu se declanșează prin simpla cerere a persoanei îndreptățite, ci numai după transmiterea dosarelor, potrivit art. 16 alin. (1) și (2) din Legea nr. 247/2005, așa cum a fost modificat și completat prin O.U.G. nr. 81/2007.
Ulterior s-au mai depus note scrise de către recurentă, care a arătat că nu i s-a restituit dosarul aferent Dispoziției 5051/2005 de către Primăria București, iar în urma demersurilor întreprinse la autoritățile competente nu s-au putut obține relații privind detaliile constructive, fiind necesară o declarație autentificată a intimatei și a altei persoane cu privire la acest aspect.
Recurenta a solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței, în sensul respingerii acțiunii reclamantei, întrucât instanța nu poate obliga o parte la o prestație imposibil de executat.
b. Analiza motivelor de recurs
Analizând sentința criticată, prin prisma motivelor de recurs, ținând cont de actele și lucrările dosarului, precum și de dispozițiile legale incidente, Curtea constată că nu este afectată legalitatea și temeinicia acesteia, după cum se va arăta în continuare:
Situația de fapt
Intimata-reclamantă a solicitat despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001 printr-o notificare din 2001 adresată Primăriei Municipiului București pentru imobilul situat în București, str. B., nr. 13, care nu mai putea fi restituit în natură, construcția fiind demolată, iar terenul afectat de amenajări de utilitate publică (rețea edilitară și trotuar), imobil preluat de Statul Român în baza Decretului nr. 223/1974.
Prin Dispoziția nr. 5051/2005, Primarul Municipiului București a propus acordarea de despăgubiri numai pentru suprafața de 255 mp. din terenul solicitat, însă prin Sentința nr. 1405 din 02 octombrie 2006 Tribunalul București a admis în parte contestația intimatei, căreia i s-a recunoscut dreptul de despăgubiri pentru întreaga suprafață de teren notificată de 287 mp., soluție confirmată prin Decizia nr. 1694/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Dosarul cu propunerea de despăgubire a fost înaintat Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, fiind înregistrat la nr. 19945/CC/2006, intimatei în vârstă de 83 de ani aprobându-i-se cerea de soluționare cu prioritate a dosarului, așa cum rezultă din adresele recurentei nr. 789505 din 16 martie 2009 și 753829 din 23 martie 2009.
Recurenta a solicitat Primăriei București relații privind suprafața terenului pentru care s-au solicitat despăgubiri, față de considerentele hotărârilor judecătorești prin care aceasta a fost majorată, precum și informații privind detaliile construcției demolate, necesare evaluării.
Intimata a solicitat instituției recurente cu adresele din 15 februarie și 22 iulie 2010 relații privind stadiul soluționării dosarului cu privire la despăgubirile cuvenite, însă recurenta nu i-a răspuns.
Considerentele Înaltei Curți
Recursul pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor București declarat împotriva sentinței nr. 1819 din 08 martie 2011 a Curții de Apel București prin care a fost obligată să transmită dosarul unui evaluator și să emită titlu de despăgubire în beneficiul intimatei, nu cuprinde critici propriu-zise cu privire la soluția primei instanțe, ci reia susținerile și argumentele prezentate în întâmpinarea depusă la fond, ce vizează complexitatea și etapele procedurii reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, inexistența unei culpe a autorității în derularea acesteia și pe cale de consecință concluzionează că nu există niciun refuz nejustificat al soluționării solicitării acesteia, de desemnare a unui evaluator și de emitere a titlului de despăgubire.
Deși argumentele recurentei privind complexitatea procedurilor reglementate de Legea nr. 247/2005, care cuprind mai multe etape, în care sunt antrenate mai multe entități (organe învestite cu soluționarea notificării, evaluatorii), sunt corecte, acestea nu reprezintă un motiv legal pentru depășirea termenului rezonabil de rezolvare a situației litigioase a intimatei.
Omisiunea legiuitorului de a stabili un termen de finalizare pentru fiecare etapă a procedurii administrative nu îndreptățește autoritatea publică să determine discreționar acest interval de timp, fiind necesar ca etapele procedurii să fie parcurse într-un termen rezonabil, în sensul dispozițiilor art. 6 parag. 1 CEDO.
Termenul rezonabil privește atât durata procedurilor administrative preliminare, cât și timpul necesar finalizării procedurilor judiciare propriu-zise și de executare a hotărârilor judecătorești, astfel că Statul Român avea obligația de a organiza astfel funcționarea puterilor sale, încât să răspundă acestor cerințe și persoana îndreptățită să poată beneficia efectiv de protecția asigurată prin prevederile art. 6 CEDO.
Complexitatea etapelor procedurale reglementate de lege poate constitui un criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil, dar nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite discreționare, de pasivitate, a autorităților publice.
Atunci când Statul Român și-a asumat obligația de a compensa prin măsuri reparatorii persoanele al căror drept de proprietate a fost încălcat de statul comunist prin preluarea abuzivă a imobilelor, era dator să stabilească măsuri legislative adecvate, transparente, coerente, care să asigure punerea în aplicare a procedurilor administrative de restituire a imobilelor, sau de plată a despăgubirilor într-un termen rezonabil, pentru persoanele cărora li s-a recunoscut dreptul la restituire sau la despăgubiri și care astfel au devenit posesoarele unui "bun" în sensul art. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în acest sens pronunțându-se Curtea de la Strasbourg prin hotărârile Viașu împotriva României, Katz și Faimblat din anul 2009.
În speță, raportat la perioada îndelungată de circa 11 ani, care a trecut de la data declanșării procedurii de restituire a imobilului luat abuziv de statul comunist de la autorul intimatei, de la emiterea notificării din anul 2001, prima instanță a concluzionat în mod corect că au fost încălcate dispozițiile art. 6 CEDO privind dreptul la un proces echitabil.
Susținerile recurentei privind lipsa dosarului, restituit Primăriei București cu Adresa nr. 19945 din 20 august 2010 nu o pot exonera de răspundere, deoarece de mai bine de un an și jumătate recurenta nu a mai întreprins niciun fel de demers cu privire la relațiile solicitate, astfel că aprobarea soluționării dosarului cu prioritate, acordată în martie 2009, în considerarea persoanei intimatei, în vârstă de 86 ani în prezent, rămâne fără niciun fel de eficiență.
De altfel, motivarea întârzierii, rezultată din ultimele note scrise depuse la dosar de recurentă, privind necesitatea unei declarații autentificate a intimatei vizând suprafața și detaliile construcției demolate este contrazisă de adresa din 15.06.2009 depusă la dosar de către intimata T.D., prin care aceasta a transmis respectivele declarații, pasivitatea recurentei fiind evidentă.
c. Soluția instanței de recurs
Constatând că sentința atacată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (1) din același cod, Înalta Curte va respinge recursul pârâtei ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinței nr. 1819 din 8 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 21 februarie 2012.
Procesat de GGC - AZ