Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Instanța de fond
Prin cererea înregistrată și precizată inițial pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, reclamanții N.N., S.M. în contradictoriu cu pârâții Universitatea Politehnică București, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului au solicitat anularea parțială a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. 4262 din 14 august 2002 eliberat primei pârâte, în sensul radierii din acest act a suprafeței de teren de 550 mp situat în București, S., nr. 290, sector 6 și anularea documentației cadastrale întocmite de pârâtă pentru imobilul identificat cu numărul cadastral 5690 din Cartea Funciară nr. 44063, precum și radierea notării suprapunerii operate în Cartea Funciară a primului imobil, peste imobilul proprietatea reclamanților, număr cadastral 83117, din Cartea Funciară nr. 9052 a localității București. Ulterior, prin precizarea acțiunii, reclamanții au solicitat constatarea nulității absolute a actului juridic încheiat.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că există două titluri de proprietate în acest moment, al lor, ca moștenitori îndreptățiți în temeiul Legii nr. 10/2001 și al pârâtei, reprezentat de un act administrativ emis de o instituție centrală, în baza evidențelor contabile ale acesteia.
Judecătoria Sectorului 1 București, prin Sentința civilă nr. 16227 pronunțată în data de 12 august 2010, a admis excepția necompetenței materiale invocată de pârâta Universitatea Politehnică București și, în consecință, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal.
Soluția instanței de fond după declinare
Învestită cu soluționarea cauzei, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 2103 pronunțată în data de 18 martie 2011, a respins excepția lipsei procedurii prealabile ca nefondată și în consecință, a respins cererea formulată de reclamanții N.N., S.M., în contradictoriu cu pârâții Universitatea Politehnică București și Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, ca nefondată.
Pentru a se pronunța astfel, instanța a constat următoarele:
În ceea ce privește excepția lipsei procedurii prealabile și excepția tardivității acțiunii în anulare, excepții invocate de pârâta Universitatea Politehnică București, instanța a constat că nu sunt întemeiate, față de dispozițiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, ținând cont și de corespondența purtată de către părți.
Pe fondul cauzei, instanța a constat că este necesară o acțiune în revendicare pentru clarificarea proprietarului care are întâietate și preferință legală.
A mai reținut instanța că din punctul de vedere al controlului de legalitate solicitat de reclamanți, nu rezultă indicii sau probe că pârâta Universitatea Politehnică București ar fi avut cunoștință de existența unei proceduri judiciare sau administrative în sensul art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, la data eliberării certificatului de atestare a dreptului de proprietate. Pe de altă parte, instanța a reținut că textul menționat anterior prevede că nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
S-a concluzionat că actul atacat s-a emis conform art. 166 alin. (9) din Legea nr. 84/1995, nefăcându-se dovada că la data emiterii sale s-ar fi încălcat dispozițiile legale imperative care ar putea atrage nulitatea acestuia.
Criticile reclamanților
Reclamanții N.N. și S.M. au criticat sentința pentru nelegalitate și netemeinicie arătând că prima instanță a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
S-a învederat că în mod eronat instanța de fond a reținut că Universitatea Politehnică București este titulara unui drept de proprietate, întrucât ordinul atacat stipulează că s-a emis cu privire la intabularea dreptului de proprietate asupra construcțiilor și terenurilor aferente, care fac parte din baza materială a Universității, fără a conferi acesteia un drept de proprietate.
Recurenții au susținut că din Adresa nr. 34404 din 19 iulie 2004 a Universității Politehnice rezultă că aceasta nu dispunea la vremea respectivă de formulare speciale pentru eliberarea certificatelor de proprietate, lipsa formularelor echivalând cu lipsa titlului.
Prin cealaltă critică formulată recurenții au invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că hotărârea este lipsită de temei legal ori s-a dat cu aplicarea greșită a legii.
S-a susținut de către recurenți că sunt titularii unui drept de proprietate dobândit în baza Dispoziției 11164 din 4 februarie 2009 a Primarului Municipiului București și a Deciziei civile nr. 793 din 29 noiembrie 2007, împosedați de executorul judecătoresc la 24 martie 2009, dreptul lor de proprietate fiind intabulat în urma întocmirii unei documentații cadastrale, cu respectarea dispozițiilor legale, la data de 19 mai 2009.
S-a menționat că ulterior acestei intabulări, la data de 3 septembrie 2009, prin Încheierea nr. 315810 registratorul de carte funciară a constatat suprapunerea în baza de date a imobilului prevăzut în TP aparținând recurenților, cu imobilul intimatei, pentru care s-a dispus intabularea în baza Ordinului nr. 4262/2002, prin Încheierea nr. 9686/28 iulie 2004.
Recurenții apreciază că Ordinul nr. 4262/2002 este nelegal emis deoarece a dispus direct intabularea, fără existența unui titlu de proprietate, făcând trimitere la dispozițiile art. 166 din Legea nr. 84/1995, care privea imobilele ce făceau parte din baza materială a unor instituții de învățământ, însă în cauza ce a format obiectul dosarului 31431/3/2005 s-au făcut verificări de fapt din care a rezultat că suprafața de teren în litigiu a fost proprietatea autorilor recurenților, fără să se fi probat că aceasta ar fi aparținut bazei materiale a Universității București.
Au concluzionat recurenții că prin emiterea acestui act administrativ de către autoritatea publică s-a încălcat interesul lor legitim, dar și dispozițiile art. 49 alin. (1) din Legea nr. 47/1996, soluția primei instanțe fiind greșită, așa încât s-a solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței în sensul admiterii acțiunii.
Considerentele Înaltei Curți asupra recursului
Analizând sentința criticată prin prisma motivelor de recurs, ținând cont de actele și lucrările dosarului, precum și de dispozițiile legale incidente, inclusiv ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este afectată legalitatea și temeinicia acesteia, după cum se va arăta în continuare:
Critica formulată de recurenți, întemeiată pe art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este nefondată, deoarece prima instanță nu a schimbat natura și înțelesul actului juridic dedus judecății, așa cum greșit susțin recurenții, ci s-a pronunțat asupra cererii cu care a fost învestită prin acțiunea introductivă, de anulare a Ordinului nr. 4262/2002 emis de către Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului.
Împrejurarea că recurenții-reclamanți nu sunt de acord cu soluția pronunțată de instanța de fond, pe baza analizei probelor administrate în cauză nu înseamnă că instanța nu a interpretat corect actul juridic dedus judecății, ori a schimbat natura sau înțelesul acestuia, în sensul invocat de recurenți, care nu au adus niciun argument pertinent pentru a face dovada incidenței motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Nu se poate susține că nici hotărârea s-a dat cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, deoarece din materialul probator administrat nu au rezultat motive de nelegalitate a Ordinului nr. 4262/2002 emis de Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului.
De altfel, în domeniul contenciosului subiectiv nici nu s-ar putea stabili cum un act administrativ individual emis cu respectarea cerințelor legale să poată deveni ulterior nelegal, ca urmare a recunoașterii dreptului de proprietate al recurenților-reclamanți, printr-o dispoziție a Primarului municipiului București și ulterior printr-o hotărâre judecătorească.
În speță atât recurenții-reclamanți, cât și intimata Universitatea Politehnică București dispun de către un titlu de proprietate intabulat, suprafețele de teren intabulate suprapunându-se parțial.
Disputa între părți cu privire la corectitudinea titlurilor de proprietate și a intabulării nu poate fi tranșantă decât în instanța civilă, printr-o acțiune prin care să se poată compara titlurile de proprietate și pe cale de consecință, să se verifice și intabularea acestora.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge recursul declarat de reclamanții N.N. și S.M. împotriva Sentinței nr. 2103 din 18 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 februarie 2012.