Asupra recursului de față,
Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București sub nr. 7123/2/2010, reclamanta Ș.I.N. a solicitat în contradictoriu cu pârâții M.E.C.T.S. și I.Ș.J. Ilfov, anularea art. 2 din Ordinul nr. 4838 din 26 august 2009 emis de M.E.C.T.S., acordarea concediului de odihnă legal pentru anul 2010, cu durata de 62 de zile lucrătoare, conform art. 3 alin. (6) din Legea nr. 128/1997, iar în măsura imposibilității de executare în natură a concediului, reclamanta a solicitat acordarea compensației financiare pentru diferența dintre concediul de odihnă de 25 de zile acordat și 62 de zile ce i se cuvin potrivit textului de lege invocat, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul I.Ș.J. Ilfov, a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, în ceea ce privește capătul unu de cerere și excepția de necompetență materială cu privire la capătul doi de cerere, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Pârâtul a arătat că în conformitate cu art. 141 alin. (1) din Legea nr. 53/2003, concediul de odihnă se efectuează în fiecare an, efectuarea concediului în anul următor fiind prevăzută cu titlu de excepție în cazuri limitativ prevăzute de lege. Referitor la acordarea de compensații bănești pentru neefectuarea concediului de odihnă, pârâtul învederează că potrivit art. 141 alin. (4) din Legea nr. 53/2003, compensarea concediului neefectuat este permisă numai în cazul încetării contractului individual de muncă, situație care nu este valabilă în speță.
Prin încheierea de ședință publică din 08 decembrie 2010, instanța a disjuns capătul doi de cerere, având drept obiect acordarea concediului de odihnă legal pentru anul 2010, cu durata de 62 de zile lucrătoare, iar în subsidiar, acordarea compensației financiare pentru diferența dintre concediul de odihnă de 25 de zile acordat și 62 de zile ce consideră reclamanta că i se cuvin, dispunând formarea unui nou dosar cu acest obiect.
La termenul de judecată din 23 februarie 2011, instanța a invocat excepția inadmisibilității cu privire la cererea reclamantei având ca obiect anularea art. 2 din Ordinul nr. 4838 din 26 august 2009 emis de M.E.C.T.S.
2. Hotărârea Curții de Apel
Prin sentința nr. 1402 din 23 februarie 2011 a Curții de Apel București a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul I.Ș.J. Ilfov și, în consecință, a fost respinsă acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul I.Ș.J. Ilfov, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.
Instanța a admis excepția inadmisibilității acțiunii și,ca atare, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta Ș.I.N. în contradictoriu cu pârâții M.E.C.T.S. și I.Ș.J. Ilfov, ca inadmisibilă.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Inspectoratul Școlar Județean Ilfov este întemeiată, întrucât în cauză emitentul actului contestat este M.E.C.T.S., astfel încât nu se justifică calitatea procesuală pasivă a I.Ș.J. Ilfov.
În ceea ce privește excepția inadmisibilității, Curtea a avut în vedere dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora, înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual, trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea în tot sau în parte, a acestuia.
Instanța de primă jurisdicție a reținut că reclamanta avea obligația de a se adresa în prealabil pârâtului M.E.C.T.S., pentru anularea prevederilor art. 2 din Ordinul nr. 4838 din 26 august 2009 și doar în cazul refuzului sau nesoluționării acestei cereri se putea adresa instanței de contencios administrativ.
Instanța de fond a reținut că reclamanta nu a făcut dovada parcurgerii acestei proceduri prealabile în raport de actul administrativ atacat în fața instanței de contencios administrativ și a hotărât în consecință.
3. Recursul declarat de Ș.I.N.
Recurenta a criticat hotărârea instanței de fond ca netemeinică și nelegală, arătând că în mod nelegal instanța de fond a disjuns un capăt de cerere, deși acest capăt are caracter accesoriu și în mod greșit a soluționat excepția de inadmisibilitate asupra capătului principal de cerere, apreciind că în situația dedusă judecății se află în situația prevăzută de art. 7 alin. (5) din lege, situație în care nu este necesară efectuarea procedurii prealabile.
Recurenta a apreciat că i-a fost încălcat dreptul la apărare de instanța de fond.
II. Decizia instanței de recurs
Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat pentru considerentele ce urmează:
Procedând la verificarea actelor și lucrărilor dosarului, Înalta Curte a constatat faptul că la data de 12 august 2010 reclamanta s-a adresat instanței de contencios administrativ, considerându-se vătămată într-un drept recunoscut de lege, fără a urma procedura prealabilă prevăzută de dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004 privind procedura de soluționare a cererilor în contenciosul administrativ.
Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat faptul că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a legii, întrucât dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004 prevăd expres această procedură, excepția de la această procedură fiind prevăzută în alin. (5) din textul invocat, respectiv în cazul acțiunilor introduse de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public, A.N.F.P. sau al celor care privesc cererile celor vătămați prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe, precum și în cazul prevăzut la art. 2 alin. (2) și la art. 4, situație în care nu se afla reclamanta.
Raportându-se la dispozițiile legale în vigoare la data introducerii acțiunii, Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, Înalta Curte a constatat faptul că reclamanta nu s-a adresat cu o plângere prealabilă autorității emitente a actului contestat, în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, procedură prevăzută de dispozițiile art. 7 din actul normativ arătat, motiv pentru care cererea reclamantei în mod corect a fost respinsă ca inadmisibilă.
Critica recurentei cu privire la greșita disjungere a petitului doi de cerere, având drept obiect acordarea concediului de odihnă legal pentru anul 2010, cu durata de 62 de zile lucrătoare, iar în subsidiar, acordarea compensației financiare pentru diferența dintre concediul de odihnă de 25 de zile acordat și 62 de zile ce consideră reclamanta că i se cuvin, nu poate fi primită de instanța de control judiciar, întrucât împotriva acelei hotărâri de disjungere, recurenta-reclamantă are la dispoziție posibilitatea invocării excepției de necompetență materială în fața instanței sesizate.
Nici critica cu privire la nerespectarea dreptului la apărare nu poate fi reținută de instanța de control judiciar, întrucât la termenul din 8 decembrie 2010 instanța de fond a pus în vedere reclamatei, prezente în ședință publică, să facă dovada îndeplinirii procedurii prealabile, iar la data de 22 februarie 2011, prin serviciul registratură, reclamanta a depus o cerere de amânare a cauzei pentru termenul de judecată de la 23 februarie 2011, invocând necesitatea angajării unui apărător.
Ori, analizând actele dosarului, Înalta Curte reține că cererea reclamantei de amânare în mod legal a fost respinsă, întrucât nu au fost invocate motive temeinice de amânare a cauzei. Se constată că de la termenul din 8 decembrie 2010, la care a fost invocată excepția și până la termenul acordat, 23 februarie 2011 s-au scurs mai mult de două luni de zile, perioadă în care reclamanta putea să-și pregătească apărarea, să răspundă la excepția invocată, precum și să-și angajeze un avocat.
Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de Ș.I.N. împotriva sentinței nr. 1402 din 23 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 februarie 2012.