Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, reclamanții S.N.E., S.E.R., S.M., M.I., B.G., P.M., D.M., F.M., R.C., B.M., V.M., S.D.D., G.I., T.M., P.B., C.N., G.E., L.A.V., L.O., C.D.C. au chemat în judecată pe pârâta Curtea de Apel Pitești, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună suspendarea executării deciziei nr. 115 din 28 iulie 2010, emisă de pârâtă în baza Ordinului nr. 1870/C din 23 iulie 2010 emis de Ministerul Justiției.
Prin sentința nr. 173/F-C din 18 august 2010, Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a respins cererea reclamanților.
Pentru a pronunța o asemenea soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că nu sunt întrunite în mod concomitent cele două cerințe prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Cât privește condiția cazului bine justificat, prima instanță a constatat că reclamanții au susținut apărări de fond, prin critica adusă actului administrativ aflat în litigiu pentru neconcordanța cu unele dispoziții legale interne și internaționale, ceea ce ar fi presupus nu doar cercetarea sumară a acestora, pipăirea fondului, ci însăși soluționarea pe fond a cererii în anulare, ceea ce nu ar fi fost permis în cadrul procedurii de suspendare.
Prin urmare, în opinia Curții de apel, reclamanții nu au relevat împrejurări legate de starea de fapt și de drept, de natură să exprime indicii temeinice de nelegalitate, pentru admisibilitatea cererii de suspendare a actului administrativ.
De asemenea, prima instanță a reținut că reclamanții nu au demonstrat că există o pagubă iminentă ca reprezentând un prejudiciu material, viitor sau previzibil cu evidență; prin urmare, diminuarea drepturilor salariale cu 25% pe o perioadă determinată nu conduce la incidența celei de-a doua condiții instituite de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
împotriva acestei hotărâri judecătorești s-a promovat recurs în termen legal de către reclamanții S.N.E., S.E.R., S.M., M.I., B.G., P.M., D.M., F.M., R.C., B.M., V.M., S.D.D., G.I., T.M., P.B., C.N., G.E., L.A.V., L.O., C.D.C., care au solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței atacate, iar pe fond, admiterea acțiunii.
În dezvoltarea căii de atac, recurenții consideră că sunt incidente prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii.
În concepția recurenților, cele două condiții legale sunt îndeplinite, în contextul în care paguba iminentă este evidentă, în condițiile în care drepturile salariale nu sunt plătite conform legii la această dată, fiind prejudiciați în drepturile garantate constituțional.
Pe de altă parte, recurenții arată că instanța a ignorat dispozițiile art. 164 C. mun., care reglementează principiul potrivit căruia reținerile ori suspendarea salariului nu poate fi operată decât pentru cazurile și condițiile prevăzute de lege.
Sub acest aspect, recurenții menționează că obligația de plată a salariului este una principală, de la care angajatorul nu se poate sustrage prin invocarea lipsurilor de fonduri bănești.
În plus, recurenții sunt de părere că, prin dispoziția de diminuare a drepturilor salariale, au fost încălcate și prevederile art. 8 alin. (1) din Convenția Organizației Internaționale a Muncii privind protecția salariatului nr. 95/1949, ratificată de România prin Decretul nr. 284/1973.
În temeiul acestor dispoziții, orice modificare adusă cu privire la plata salariului, rețineri, diminuări, nu se pot face decât în condițiile și limitele prescrise de legea națională sau stabilite prin contracte colective de muncă.
O altă critică adusă de recurenți vizează insuficienta motivare a hotărârii, având în vedere și faptul că în preambulul și dispozitivul acesteia s-a făcut precizarea că decizia a fost emisă în baza Ordinului nr. 1870/C din 23 iulie 2010 emis de Ministerul Justiției.
Se învederează că acest ultim act administrativ se referă la „…alte drepturi salariale ale judecătorilor, asistenților judiciari și personalul din cadrul serviciilor de probațiune de pe lângă tribunale…”.
Analizând sentința atacată, în raport de criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că se impune, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., prin raportare la art. 20 și art. 28 din Legea nr. 554/2004, respingerea recursului ca nefondat.
Sentința atacată este legală și temeinică, în speță nefiind întrunite cerințele impuse de art. 304 și art. 3041 C. proc. civ. în vederea casării sau modificării sentinței.
Instanța de fond a reținut corect situația de fapt în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată în funcție de situația faptică.
Așa cum s-a reținut anterior, obiectul acțiunii deduse judecății îl reprezintă suspendarea executării actului administrativ individualizat anterior.
Prin sentința atacată cu recurs în prezenta cauză, instanța de contencios administrativ a dispus respingerea cererii de suspendare.
Sub acest aspect, nu trebuie ignorat conținutul actului administrativ aflat în discuție.
Astfel, prin decizia nr. 115 din 28 iulie 2010, intimata-pârâtă Curtea de Apel Pitești a hotărât ca, în perioada 3 iulie-31 decembrie 2010, cuantumul brut al salariilor, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale ale personalului auxiliar de specialitate, personalului conex, funcționarilor publici și personalului contractual de la instanțele din circumscripția Curții de Apel Pitești, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 și ale O.U.G. nr. 1/2010 se diminuează cu 25%.
În altă ordine de idei, instanța de control judiciar apreciază că nu este fondat motivul de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrative, unilateral, până la pronunțarea instanței de fond.
Din lecturarea textelor legale anterior arătate rezultă că o primă cerință pentru a interveni această măsură excepțională de întrerupere a efectelor unui act administrativ este aceea de a fi în prezența unui asemenea act.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din actul normativ mai sus citat, prin noțiunea de act administrativ se înțelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.
În mod evident, decizia mai sus indicată reprezintă un act administrativ.
În plus, măsura supusă analizei în cauza de față a fost luată în regim de putere publică, în vederea organizării executării unei norme cu putere de lege.
Pe de altă parte, trebuie amintit faptul că suspendarea executării actelor administrative este un instrument procedural eficient pus la dispoziția autorității emitente sau a instanței de judecată în vederea respectării principiului legalității: atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-și producă efectele asupra celor vizați.
După cum se cunoaște, suspendarea actelor juridice reprezintă operațiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca și cum actul dispare din circuitul juridic, deși, formal-juridic, el există.
Actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumția de autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că emană) și pe prezumția de veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă).
De aici rezultă principiul executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este el însuși titlu executoriu.
Cu alte cuvinte, a nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică, într-un stat de drept și o democrație constituțională.
Din acest motiv, suspendarea efectelor actelor administrative reprezintă o situație de excepție, la care judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când sunt îndeplinite condițiile impuse de Legea nr. 554/2004.
Așa cum am amintit mai sus, o condiție impusă de legiuitor pentru a se dispune această măsură este aceea a existenței unui caz bine justificat.
Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.
Prin urmare, condiția existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.
Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.
În acest context, trebuie subliniat faptul că, în prezent, principiul legalității a devenit un principiu fundamental în toate sistemele de drept, iar acesta constă în respectarea întocmai a legii de către destinatarii ei (cetățeanul și statul).
În sistemul juridic românesc, acest principiu este reglementat în art. 1 alin. (5) și art. 16 alin. (2) din Constituție. Astfel, primul text constituțional precizează faptul că, în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie. Pe de altă parte, al doilea text cuprins în Legea fundamentală arată că nimeni nu este mai presus de lege.
În cazul actelor administrative, legalitatea înseamnă recunoașterea caracterului valabil al actelor și al efectelor lor până în momentul anulării, în baza prezumției de legalitate. Chiar dacă beneficiază de putere discreționară, autoritățile publice nu pot ignora legea, a cărei organizare a executării și executare în concret trebuie să o realizeze.
Cu alte cuvinte, între actul administrativ și lege există în mod necesar un raport de subordonare.
În speța de față, Înalta Curte constată că nu suntem în prezența unui caz bine justificat, în raport de împrejurarea că, așa cum a reținut și prima instanță, reclamanții au realizat o serie de afirmații care vizează fondul unei cereri de anulare.
În alți termeni, reclamanții au criticat actul administrativ supus judecății pentru o neconcordanță cu unele prevederi legale interne și internaționale, ceea ce ar fi presupus nu doar pipăirea fondului, ci chiar soluționarea pe fond a unei acțiuni în anulare, ceea ce nu este permis în cadrul unei proceduri, care se finalizează cu o măsură provizorie și cu caracter excepțional, cum este cea de față.
Pe de altă parte, potrivit art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, modificată, prin noțiunea de pagubă iminentă se înțelege prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.
În concepția instanței de control judiciar îndeplinirea condiției pagubei iminente nu se mai impune a fi analizată, de vreme ce, pentru a opera suspendarea unui act administrativ, trebuie să fie întrunite în mod cumulativ cele două condiții, respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă.
Prin urmare, în speța de față, nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, pentru a se dispune suspendarea efectelor deciziei nr. 115/2010.
În altă ordine de idei, Înalta Curte apreciază că nu poate fi primită critica recurenților sub aspectul insuficientei motivări a hotărârii judecătorești, întrucât constată că, în litigiul dedus judecății, au fost respectate cerințele statuate de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., astfel că nu se impune incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Așa cum s-a relevat mai sus, prima instanță și-a prezentat argumentele pentru care a respins cererea de suspendare, atât din punct de vedere faptic, cât și juridic.
Pe cale de consecință, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 și 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de S.N.E., S.E.R., S.M., M.I., B.G., P.M., D.M., F.M., R.C., B.M., V.M., S.D.D., G.I., T.M., P.B., C.N., G.E., L.A.V., L.O., C.D.C. împotriva sentinței nr. 173/F-C din 18 august 2010 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 februarie 2011.