Asupra recursului de față,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentința nr. 2781 din 26 iunie 2009 a Curții de Apel București a fost admisă acțiunea reclamantului M.V. în contradictoriu cu Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești, în prezent Ministerul Justiției, în sensul că a fost constatat refuzul nejustificat de a soluționa cererea reclamantului de redobândire a cetățeniei române și pârâtul a fost obligat să soluționeze cererea reclamantului, fiind respinsă cererea de acordare a daunelor morale solicitate.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că reclamantul a solicitat redobândirea cetățeniei române încă din anul 2003, iar până la acest moment nu a primit niciun răspuns, deși a adresat autorității pârâte cerere de urgentare a soluționării dosarului de cetățenie, formulată la 10 martie 2009.
Instanța de fond a constatat că termenul care a trecut de la înregistrarea cererii de redobândire a cetățenie române nu poate fi considerat rezonabil, iar lipsa răspunsului la cererile formulate este nejustificat.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Ministerul Justiției, criticând soluția pronunțată ca netemeinică și nelegală.
Recurentul a arătat că în mod greșit instanța de fond a soluționat cauza, prezentând pe larg procedura privind acordarea la cerere a cetățeniei române, prevăzută de Legea nr. 21/1991.
S-a arătat că obligarea Ministerului Justiției la soluționarea cererii reclamantului, nu are temei juridic, în condițiile în care președintele Comisiei de cetățenie stabilește termenul la care se va dezbate cererea de acordare sau redobândire a cetățeniei române.
S-a arătat că invocarea ca temei al acțiunii introductive a Convenției Europene a Consiliului Europei privind cetățenia nu are fundament în cauza de față, întrucât această convenție a fost ratificată de România prin Legea nr. 396/2002 sub rezerva respectării condițiilor prevăzute de legislația internă, recurentul apreciind că fiecare stat este în drept să determine prin legislația sa care îi sunt cetățenii.
S-a susținut că soluționarea cererii de acordare/redobândire a cetățenie române este un atribut asupra căruia statul român dispune exclusiv și în condițiile expres menționate în legea specială a cetățeniei române, considerând că nici petentul, dar nici instanța de judecată nu poate condiționa termenul în care trebuie să fie soluționată. S-a precizat că Legea nr. 21/1991 menționează expres condițiile și situația în care persoana interesată se poate adresa instanței de judecată, considerând că numai ordinul emis de Ministrul Justiției poate fi atacat în instanța de contencios administrativ.
S-a arătat că în cauza de față nu sunt întrunite condițiile privind refuzul nejustificat de soluționare a cererii reclamantului, întrucât cererea reclamantului a fost examinată în ședința din data de 5 mai 2009 și întrucât s-a apreciat asupra necesității depunerii și a altor înscrisuri s-a stabilit un nou termen pentru analizarea cererii reclamantului, la data de 22 iulie 2009.
Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, în temeiul dispozițiilor art. 299 raportate la art. 4 pct. 1 C. proc. civ., analizând motivele invocate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, va respinge recursul formulat ca nefondat, pentru considerentele ce urmează:
În conformitate cu dispozițiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 21/1991, cetățenii moldoveni de naționalitate română pot depune cererile de redobândire a cetățeniei române împreună cu actele aferente, la misiunile diplomatice sau la oficiile consulare ale României în străinătate, în condițiile în care au reședința sau domiciliul în străinătate.
Înalta Curte a constatat că reclamantul s-a adresat în mai multe rânduri pârâtului, manifestându-și stăruința în redobândirea cetățeniei române, însă cererea sa înregistrată la Ministerul Justiției a rămas fără soluționare efectivă, împrejurare care este de natură a-l afecta pe reclamant în soluționarea într-un termen rezonabil a cererilor sale, raportat la prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004.
Înalta Curte reține că în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului se constată că prin Convenție se apără drepturi concrete și efective, iar orice ingerință în drepturile consacrate de aceasta trebuie să corespundă menținerii unui just echilibru între cerințele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Acest echilibru ce trebuie protejat ar fi distrus dacă individul ar suporta o sarcină specială și exorbitantă (cauza Sporrong și Lonnroth; cauza Străin și alții împotriva României).
Or, din această perspectivă Înalta Curte reține că nesoluționarea cererii intimatului-reclamant, indiferent de motivația autorității recurente ar echivala cu o vătămare a acestuia în dreptul consacrat de lege, privind posibilitatea redobândirii cetățeniei române.
Principiul legalității înseamnă, înainte de toate, existența unor norme de drept intern, suficient de accesibile și previzibile, iar în cauza de față Legea nr. 21/1991 a stabilit procedura ce trebuie urmată în cazul cererilor de redobândire a cetățeniei române.
Înalta Curte constată că întotdeauna durata rezonabilă a unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei, așa cum a reținut în jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului, luând în considerare criteriile consacrate de jurisprudență, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și miza litigiului pentru persoana interesată (cauza Frydlender împotriva Franței și cauza Hartman împotriva Republicii Cehe).
În opinia Înaltei Curți litigiul născut între reclamant și autoritatea pârâtă nu prezintă o complexitate deosebită, iar nesoluționarea cererii adresate instituției pârâte este de natură a crea o vătămare a reclamantului într-un drept prevăzut de lege, drept la care reclamantul privește cu speranță legitimă.
Înalta Curte are în vedere, la stabilirea caracterului rezonabil al perioadei de soluționare a cererii, de stadiul în care se află la acest moment cererea reclamantului.
Înalta Curte nu poate primi apărarea formulată de recurent în sensul că nu este vorba de un refuz nejustificat, arătând termenul la care cererea reclamantului a fost examinată, acela de 5 mai 2009, întrucât acest termen este ulterior introducerii acțiunii introductive a reclamantului la instanța de judecată, de 17 aprilie 2009, astfel încât nu i se poate imputa reclamantului modul în care a înțeles să își apere un drept prevăzut de lege.
Înalta Curte nu poate reține apărarea recurentului în sensul că reclamantului i s-a stabilit un nou termen pentru analizarea cererii, la data de 22 iulie 2009, în condițiile în care cererea de recurs a fost înregistrată la instanță la data de 30 iulie 2009 și recurentul nu a putut oferi instanței de control judiciar măsura dispusă în privința reclamantului, ori dovedirea faptului că s-a răspuns cererii acestuia.
Înalta Curte reține ca neîntemeiată critica recurentului cu privire la soluționarea cauzei de către instanța de judecată, întrucât susținerea că numai autoritatea pârâtă deține prerogativa soluționării cererii reclamantului de redobândire a cetățeniei române și acesta trebuie să aștepte, fără limită în timp, emiterea actului administrativ, după care se poate adresa instanței, nu poate fi acceptată de instanță, văzând dispozițiile art. 1 și 8 din Legea contenciosului administrativ.
Astfel, nesoluționarea cererii reclamantului într-un termen rezonabil de către autoritatea publică atrage competența instanței sesizate cu soluționarea cererii introductive, iar instanța de judecată poate și trebuie să exercite un control efectiv al celor sesizate și să dispună în legătură cu acestea, conform Legii contenciosului administrativ.
Înalta Curte reține că obiectul acțiunii judiciare în contencios administrativ este reglementat de dispozițiile art. 8 din Legea nr. 554/2004.
Potrivit acestui text de lege, persoana vătămată în vreun drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau dacă nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 7 alin. (4), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea, în tot sau în parte, a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual reparații pentru daune morale.
De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept al său, recunoscut de lege, prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a cererii.
Noțiunea de contencios administrativ este definită de Legea contenciosului administrativ în art. 2 alin. 1 lit. f) ca fiind activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.
Verificând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte a constatat că obiectul principal al cauzei deduse judecății îl reprezintă obligarea pârâtului la soluționarea cererii reclamantului, așa cum a solicitat expres prin cererea introductivă.
Înalta Curte nu poate primi critica formulată de recurent în sensul că nu are fundament invocarea dispozițiilor Convenției ratificate de România prin Legea nr. 396/2002, motivat de faptul că în cauza de față instituția recurentă a fost în culpă pentru nesoluționarea până la data introducerii acțiunii reclamantului a cererii acestuia, iar instanța de judecată nu a obligat recurentul la acordarea cetățeniei, ci la soluționarea cererii reclamantului, ceea ce presupune că autoritatea sesizată va verifica condițiile legale pentru acordarea sau nu a dreptului solicitat conform legislației interne.
Orice amânare în soluționarea cererii reclamantului înseamnă depășirea termenului rezonabil avut în vedere de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Înalta Curte are în vedere faptul că întreaga procedură de redobândire a cetățeniei române se subsumează dreptului suveran al statului de a analiza fiecare speță în ritmul și potrivit precauțiilor pe care le consideră necesare, însă acest drept suveran nu poate determina o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale prevăzute în ordinea juridică a statului, precum și în actele internaționale.
Împrejurarea că legea specială nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu poate încuraja autoritatea competentă, în tergiversarea soluționării cererilor de redobândire a cetățeniei române, văzând dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană asupra Cetățeniei, adoptată la Strasbourg la 6 noiembrie 1997 și ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, publicată în M. Of., nr. 490/9.07.2002, dispoziții conform cărora se impune fiecărui stat să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetățenie.
Pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinței atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de Ministerul Justiției împotriva Sentinței civile nr. 2781 din 26 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 februarie 2010.