Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei.
1. Obiectul acțiunii. Hotărârea instanței de fond.
Prin sentința nr. 3068 din 11 noiembrie 2008, Curtea de Apel București, secția a VIII-a, contencios administrativ și fiscal a respins, ca inadmisibilă, acțiunea formulată de reclamantele A.I.P.P., A.S.L.C., Fundația I. și Fundația C.S.I, în contradictoriu cu pârâta Curtea Constituțională, prin care solicitau anularea Deciziei Curții Constituționale nr. 51 din 31 ianuarie 2008 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea poliției politice comuniste, publicată în M. Of. al României, partea I, nr. 95 din 6 februarie 2008.
1.2. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a admis excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâtă, reținând următoarele:
Potrivit art. 142 alin. (1) și (2) din Constituția României, Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției, judecătorii Curții Constituționale având un statut constituțional și atribuții bine definite la art. 143-146 din Legea fundamentală.
De asemenea, reține prima instanță, potrivit art. 1 și 2 din Legea nr. 47/1992, republicată, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției, este unica autoritate de jurisdicție constituțională în România și este independentă față de orice altă autoritate publică și se supune numai Constituției și prezentei legi; conform art. 3 alin. (2) și (3) din aceeași lege, în exercitarea atribuțiilor care îi revin, Curtea Constituțională este singura în drept să hotărască asupra competenței sale, iar competența Curții Constituționale, stabilită potrivit alin. (2), nu poate fi contestată de nici o autoritate publică.
Prin urmare, se arată în considerentele sentinței atacate, Curtea Constituțională este autoritatea de jurisdicție constituțională, compusă din 9 judecători independenți și inamovibili care asigură controlul constituționalității legilor, a tratatelor internaționale, a regulamentelor Parlamentului și a ordonanțelor Guvernului și se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.
Pe de altă parte, reține instanța de fond, art. 1 din Legea nr. 554/2004 prevede că orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public.
Așadar, constată prima instanță, în sensul Legii contenciosului administrativ, pentru ca acțiunea să fie admisibilă, trebuie să avem o autoritate publică și un act administrativ tipic sau asimilat.
În ceea ce privește autoritatea publică, art. 2 lit. b) teza I, o definește ca fiind orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public, iar în ceea ce privește jurisdicțiile, art. 2 lit. d) definește actul administrativ-jurisdicțional ca fiind actul emis de o autoritate administrativă învestită, prin lege organică, cu atribuții de jurisdicție administrativă specială, jurisdicția administrativă specială fiind activitatea înfăptuită de o autoritate administrativă care are, conform legii organice speciale în materie, competența de soluționare a unui conflict privind un act administrativ, după o procedură bazată pe principiile contradictorialității, asigurării dreptului la apărare și independenței activității administrativ-jurisdicționale.
Legea nr. 47/2002 definește Curtea Constituțională ca fiind unica autoritate de jurisdicție constituțională în România, independentă față de orice altă autoritate publică și supunându-se numai Constituției și legii sale de organizare. Or, reține instanța de fond, în calitate de autoritate de jurisdicție, se constată că nu avem de-a face cu atribuții de jurisdicție administrativă specială, ci cu o jurisdicție constituțională, Curtea Constituțională nefiind, deci, o autoritate administrativă învestită prin lege organică cu atribuții de jurisdicție administrativă specială.
În ceea ce privește a doua condiție a competenței de soluționare a unui conflict privind un act administrativ, prima instanță reține că obiectul jurisdicției constituționale sunt legile, ordonanțele, regulamentele Parlamentului, tratatelor și acordurilor internaționale și nu actul administrativ, care este definit, potrivit art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, ca fiind actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative supuse competenței instanțelor de contencios administrativ.
Prin urmare, apreciază instanța de fond, Deciziile Curții Constituționale, ca acte de jurisdicție constituționale nu vizează acte emise în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care să dea naștere, să modifice sau să stingă raporturi juridice, ci chiar, potrivit art. 147 din Constituție, dispoziții din legi și ordonanțe în vigoare, precum și cele din regulamente, tratatelor sau acordurilor internaționale, prin analiză raportat la prevederile constituționale.
Pe de altă parte, reține prima instanță, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, Deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
De asemenea, se arată în considerentele sentinței atacate, în ceea ce privește Deciziile Curții Constituționale, art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, prevede că decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie.
2. Împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond, considerând-o netemeinică și nelegală, au declarat recurs reclamantele. De asemenea, în ședința de judecată din 18 iunie 2009, recurentele-reclamante, prin avocat, au invocat excepția de neconstituționalitate a Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, în integralitatea acesteia, și au formulat cerere de sesizare a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea schimbării jurisprudenței actuale, în sensul că, atunci când excepția de neconstituționalitate este invocată într-o cauză în care Curtea Constituțională este parte, excepția să fie soluționată pe fond de secțiile unite.
2.1. Motivele recursului formulat de reclamante, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 3041 C. proc. civ.
Recurentele-reclamante consideră că prevederile art. 52 alin. (1) și art. 126 alin. (6) din Constituție permit cenzura în fața instanțelor de contencios administrativ a actelor administrative provenind de la orice autoritate publică, iar nu numai de la autorități administrative.
Deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, de unde rezultă că hotărârea instanței de fond, conform căreia Deciziile Curții Constituționale nu sunt acte administrative, încalcă prevederile art. 147 alin. (4) din Constituția României.
În Decizia Curții Constituționale nr. 51 din 31 ianuarie 2008 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea poliției politice comuniste, se arată expres că în Constituția României sunt prevăzute doar două tipuri de jurisdicții – cele administrative și cele judiciare (instanțele judecătorești).
A contrario, rezultă că însăși Curtea Constituțională nu este o jurisdicție, iar deciziile pronunțate nu sunt acte jurisdicționale.
Singura calificare posibilă pentru deciziile constituționale este aceea de acte administrative, cenzurabile de instanțele de contencios administrativ, în condițiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
2.2. Excepția de neconstituționalitate a Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată în M. Of., partea I, nr. 643 din 16 iulie 2004, în totalitatea ei.
Dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 și însăși Legea nr. 47/1992 în integralitatea ei, contravin prevederilor art. 147 alin. (4) fraza a II-a din Constituție, raportat la Decizia Curții Constituționale nr. 51 din 31 ianuarie 2008.
Excepția de neconstituționalitate pune în discuție calificarea Curții Constituționale, prin Legea nr. 47/1992, ca fiind o jurisdicție.
Excepția îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992.
2.3. Cererea de sesizare a secțiilor unite privind schimbarea jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție.
În cazul în care s-ar respecta jurisprudența actuală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, excepția de neconstituționalitate ridicată în cauză ar fi trimisă spre soluționare Curții Constituționale.
Cum aceasta este parte în proces, ar însemna ca, în cauză, Curtea Constituțională să fie și judecător și parte, înfrângând exigența de imparțialitate necesară oricărei jurisdicții.
Se impune revenirea asupra jurisprudenței actuale a Înaltei Curți și a se restatua că, în mod excepțional, și anume când însăși Curtea Constituțională este parte într-un proces în care se ridică o excepție de neconstituționalitate, aceasta nu poate fi trimisă spre soluționare și nu poate fi judecată de însăși Curtea Constituțională care nu ar putea fi, în acest caz precis, o instanță jurisdicțională imparțială.
II. Considerentele instanței de recurs.
1. Asupra excepției de neconstituționalitate a Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale și a cererii de sesizare a secțiilor unite privind schimbarea jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Excepția de neconstituționalitate ridicată nu îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, neavând legătură cu soluționarea cauzei.
Prin sentința recurată, acțiunea reclamanților a fost respinsă ca inadmisibilă, în raport de prevederile Legii nr. 554/2004, stabilindu-se că decizia a cărei anulare s-a cerut nu este act administrativ.
Ridicarea excepției de neconstituționalitate a Legii nr. 47/1992 în integralitatea ei nu are legătură cu soluționarea cauzei, sub aspectul admisibilității/inadmisibilității cererii, astfel cum a fost motivată de judecătorul fondului.
Pe cale de consecință, nici cererea de sesizare a secțiilor unite privind schimbarea jurisprudenței Înaltei Curți referitoare la soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate nu poate fi primită.
2. Cu privire la recursul formulat, urmează a fi respins ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată.
Deciziile pronunțate de Curtea Constituțională nu se subsumează definiției actului administrativ prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată.
Deciziile Curții Constituționale nu sunt pronunțate în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii.
Curtea Constituțională asigură controlul constituționalității legilor, a ordonanțelor Guvernului, a tratatelor sau altor acorduri internaționale, precum și a regulamentelor Parlamentului, soluționează conflictele juridice de natură constituțională dintre autorități publice, precum și contestațiile care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic (atribuții prevăzute în Constituția României).
Împrejurarea reținerii de către prima instanță a faptului că Deciziile Curții Constituționale nu sunt acte administrative, nu încalcă prevederile art. 147 alin. (4) din Constituție, conform cărora Deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii.
Nu numai dispozițiile actelor administrative sunt obligatorii pentru subiectele de drept cărora li se adresează, ci și actele emise de Curtea Constituțională, conform art. 147 alin. (4) din Constituția României.
Chiar dacă legea fundamentală nu a prevăzut expres atribuția jurisdicțională a Curții Constituționale, din analiza atribuțiilor enumerate în Constituție rezultă că această instituție are o activitate jurisdicțională în materia sa specifică, aparte de atribuțiile instanțelor judecătorești sau ale autorităților administrativ-jurisdicționale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale și a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la excepția de neconstituționalitate a Legii nr. 47/1992.
Respinge recursul declarat de reclamantele A.I.P.P., A.S.L.C., Fundația I. și Fundația C.S.I. împotriva sentinței nr. 3068 din 11 noiembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 februarie 2010.