Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin Sentința civilă nr. 287 din 27 ianuarie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția de inadmisibilitate a capătului de cerere precizată privind obligarea pârâtei la plata de daune materiale și morale și a respins acest capăt de cerere ca inadmisibil.
A admis în parte acțiunea formulată și precizată de reclamanții B.V. și B.M., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General și a anulat Decizia nr. 36 din 16 martie 2007 emisă de pârât a respins capetele de cerere privind exproprierea întregului imobil din str. O. sector 1 și acordarea despăgubirilor, din cererea de chemare în judecată precizată, ca rămasă fără obiect.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că în ceea ce privește excepția inadmisibilității capetelor de cerere precizatoare referitoare la obligarea pârâtei la plata daunelor morale și materiale, aceasta este întemeiată, în contextul în care reclamantul are posibilitatea invocării nemulțumirii față de cuantumul despăgubirilor în cadrul procedurii judiciare desfășurate în fața Tribunalului, potrivit art. 23 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, prezenta cerere fiind întemeiată pe dispozițiile art. 20 din aceeași lege, curtea de apel neavând competența să stabilească în această etapă cuantumul despăgubirilor.
S-a mai reținut că, în speța de față instanța este învestită cu analiza legalității deciziei de soluționare a întâmpinării formulate împotriva notificării, aspectele legate de daunele materiale sau morale și eventualele prejudicii produse de activitatea efectivă de demolare neavând legătură cu procedura prevăzută de art. 13 - 20 din Legea nr. 33/1994.
Pe fondul cererii, prima instanță a reținut că decizia contestată în cauză este emisă de Comisia de soluționare a întâmpinărilor conform Legii nr. 33/1994 din cadrul Primăriei Municipiului București, în soluționarea întâmpinării formulate de reclamanți la propunerea de expropriere făcută de Municipiul București prin Primarul General, prin Notificarea din 04 octombrie 2006. A constatat instanța de fond că, în contextul în care prin Sentința civilă nr. 1182 din 09 aprilie 2008 a Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a fost admisă excepția de nelegalitate a H.C.G.M.B. nr. 160 din 06 iulie 2006, sentință rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 1930 din 18 septembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, se impune și anularea Deciziei nr. 36 din 16 martie 2007, notificarea ce a făcut obiectul întâmpinării fiind desființată.
Referitor la solicitarea reclamanților privind exproprierea întregului imobil din str. O. sector 1 și acordarea de despăgubiri, instanța de fond a apreciat că aceasta a rămas fără obiect, întrucât anularea hotărârii de declarare a utilității publice a imobilului, presupune, pentru o eventuală expropriere, emiterea unei alte hotărâri de Consiliu General.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții B.V. și B.M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 punctele 5, 6, 9 C. proc. civ., precum și pe cele prevăzute de art. 3041 din același cod.
Prin motivele de recurs se susțin, în esență, următoarele:
1. Instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
În cadrul acestui motiv de recurs se arată că instanța de fond nu a ținut cont de precizarea la acțiune depusă la dosar la data de 06 ianuarie 2009, precizare formulată în raport de admiterea excepției de nelegalitate a actului de declarare a utilității publice a imobilului reclamanților. Astfel, se susține că prin cererea precizatoare s-au solicitat daune pentru prejudiciile cauzate de actul declarat nelegal, conform dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 554/2004, iar prima instanță s-a pronunțat asupra unui lucru ce nu a fost cerut, soluționând acțiunea astfel cum a fost introdusă inițial, deși nu mai era învestită cu aceasta, încă din momentul precizării la acțiune.
2. Hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal și este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.
Dezvoltând acest motiv de recurs, recurenții-reclamanți susțin că în hotărârea atacată nu s-a indicat nici un text de lege care să precizeze de ce contestatorii nu puteau cere daune pentru nelegalitatea procedurii administrative de expropriere, din moment ce art. 18 din Legea nr. 554/2004 reglementează admisibilitatea unei astfel de cereri. Se mai arată că prejudiciile invocate și cauzate de activitatea efectivă de demolare sunt consecința procedurii nelegale de expropriere constatată și anulată în mod corect de instanța de fond în aceeași hotărâre, astfel încât cererea de acordare a daunelor trebuie soluționată tot de instanța de contencios administrativ.
3. În final, recurenții-reclamanți arată că motivarea instanței de fond este contradictorie, în sensul că pe de-o parte a admis excepția inadmisibilității capetelor de cerere privind cuantumul despăgubirilor, iar, pe de altă parte, a constatat în dispozitiv că au rămas fără obiect.
Recursul este nefondat.
Examinând cauza prin prisma criticilor enunțate de recurent și expuse rezumativ de instanța de control judiciar, dar și din perspectiva art. 3041 C. proc. civ. în raport de materialul probator existent, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că nu există motive pentru casarea/modificarea sentinței atacate.
1. În ceea ce privește primul motiv de recurs referitor la încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este neîntemeiat, situația prezentată de recurenții-reclamanți neîncadrându-se în ipoteza textului de lege. Astfel, se invocă faptul că, în mod greșit, în încheierea din 6 ianuarie 2009 s-a consemnat că reclamanții au depus note de ședință, în care solicitau probe, în realitate fiind depusă o precizare la acțiune de care instanța de fond nu a ținut seama. Verificând lucrările dosarului de fond, Înalta Curte constată că precizarea la acțiune a fost formulată în scris de către reclamanți la termenul din 18 noiembrie 2009, iar prin încheierea de ședință din 18 noiembrie 2009 s-au consemnat expres toate solicitările din cererea precizatoare, iar termenul din 6 ianuarie 2009 a fost acordat pentru ca reclamanții să depună în scris obiectivele expertizei propusă ca probă, prorogându-se încuviințarea acesteia.
Mai mult, din considerentele și dispozitivul sentinței atacate rezultă fără echivoc faptul că instanța de fond a luat în considerare și a analizat cererea precizatoare, pronunțând soluția chiar în sensul celor solicitate prin precizarea la acțiune aflată la fila 117 din dosarul Curții de Apel, astfel încât nu se poate reține incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
2. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este, de asemenea, neîntemeiat, deoarece instanța de fond a admis excepția inadmisibilității capetelor de cerere privind despăgubirile solicitate prin cererea precizatoare în temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004 și a constatat ca rămas fără obiect capătul de cerere din acțiunea inițială privind stabilirea cuantumului despăgubirilor ce urmau să fie acordate ca urmare a exproprierii. Prin urmare, cele două soluții nu sunt contradictorii, deoarece au vizat capete de cerere diferite sub aspectul naturii juridice a despăgubirilor solicitate și a temeiului de drept.
3. Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care recurenții-reclamanți susțin că soluția de respingere ca inadmisibile a capetelor de cerere privind acordarea daunelor materiale și morale în temeiul dispozițiilor art. 18 C. proc. civ. este nelegală, Înalta Curte constată că acesta este nefondat.
Argumentele instanței de fond expuse în motivarea soluției sunt temeinice și pertinente, având în vedere că temeiul de drept al acțiunii introductive de instanță este unul special și anume art. 20 din Legea nr. 33/1994 a exproprierii, iar instanța este obligată să judece în cadrul și în limitele acestei proceduri speciale.
Pe de altă parte cererea de despăgubiri întemeiată pe dispozițiile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 are întotdeauna caracter accesoriu față de o cerere principală care să aibă ca obiect una dintre situațiile prevăzute de art. 8 alin. (1) din aceeași lege a contenciosului administrativ. Or, astfel cum corect a apreciat și instanța de fond, demersul judiciar al reclamanților vizează o procedură specială stabilită de Legea nr. 33/1994 a exproprierii, respectiv verificarea legalității deciziei de soluționare a întâmpinării formulate în temeiul dispozițiilor art. 13 - 20 din legea specială.
Susținerea recurenților-reclamanți în sensul că cererea de acordare a despăgubirilor derivă din soluția de admitere a excepției de nelegalitate a H.C.G.M.B. nr. 160 din 06 iulie 2006, nu poate fi primită deoarece nelegalitatea actului s-a constatat pe cale de excepție, incidental prezentei acțiuni, reclamanții neformulând o altă cerere de chemare în judecată întemeiată pe dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. De altfel, prejudiciul invocat ca fiind cauzat de activitatea efectivă de construire a pasajului are la bază un alt raport juridic, sfera persoanelor fizice sau juridice implicate în această procedură fiind mai largă decât cea existentă la momentul demarării procedurii exproprierii, guvernată exclusiv de dispozițiile Legii nr. 33/1994.
Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de B.M. și B.V., împotriva Sentinței civile nr. 287 din 27 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 februarie 2010.