Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 303 din 6 septembrie 2010, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul K.V. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, prin care a solicitat anularea ordinului nr. 3592 din 08 aprilie 2010 emis de pârât, precum și obligarea pârâtului la reintegrarea sa în funcția de inspector școlar general adjunct la Inspectoratul Școlar al Județului Maramureș, până la împlinirea în mod real a termenului de 4 ani prevăzut în contractul de management încheiat cu pârâtul și, totodată, obligarea acestuia la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate și cu celelalte drepturi bănești corespunzătoare funcției deținute, precum și obligarea la plata sumei de 10.000 euro cu titlu de daune morale și la cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:
În fapt, reclamantul a fost numit în funcția de inspector general adjunct al Inspectoratul Școlar al Județului Maramureș în urma promovării unui concurs, în baza Ordinului Ministerului Educației și Cercetării nr. 3645 din 13 aprilie 2006, încheindu-se, la data de 03 iunie 2006, un contract de management educațional, durata acestuia fiind de 4 ani începând cu data emiterii ordinului, respectiv 13 aprilie 2006.
Ulterior, prin ordinul nr. 3906 din 06 mai 2009, reclamantul a fost eliberat din funcție, act administrativ care a fost supus controlului instanțelor judecătorești, fiind pronunțată sentința civilă nr. 462/2009 a Curții de Apel Cluj, prin care s-a constatat nelegalitatea acestuia și s-a dispus anularea lui, cu obligarea emitentului la reintegrarea în funcție și plata tuturor drepturilor salariale, sentința pronunțată fiind menținută de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 1367 din 10 martie 2010.
Drept urmare, a fost emis ordinul nr. 3585 din 08 aprilie 2010 privind punerea în executare a dispozițiilor date de către instanță și, respectiv, reîncadrarea reclamantului în funcție, dar, concomitent, a fost emis și ordinul de eliberare din funcție contestat prin prezenta acțiune, care are la bază încetarea contractului de management educațional prin împlinirea termenului de 4 ani.
Prima instanță a reținut că prin sentința civilă nr. 462/2009 a Curții de Apel Cluj, s-a statuat în sensul că prin anularea ordinului nr. 3906/2009 își produce efectele ordinul de numire în funcție a reclamantului, precum și contractul de management încheiat de acesta, fiind evident că repunerea reclamantului în situația anterioară se referă la producerea efectelor actului de numire, respectiv a contractului de management pe care acesta l-a încheiat și asumat. De altfel, reintegrarea nu ar fi fost posibilă dacă actul de numire nu și-ar fi produs efectele.
De asemenea, a reținut că în mod corect pârâtul a menționat și faptul că reclamantul a fost numit în funcție începând cu data de 13 aprilie 2006, pe o perioadă de 4 ani, așa cum reiese din Ordinul nr. 3645/2006 și nicio prevedere legală nu statuează cu privire la prelungirea unui contract peste durata acestuia, actul fiind legea părților și nimeni neputându-se substitui voinței acestora.
Astfel, a apreciat că o reintegrare pe funcție a reclamantului ulterior expirării perioadei determinate pentru care a fost încheiat contractul de management este imposibil de realizat, fiind neîntemeiată afirmația conform căreia anularea unui act ar determina „implicit și prelungirea contractului de management”. Consecința anulării ordinului nr. 3906/2009 de către instanță a fost emiterea ordinului nr. 3585/2010 privind punerea în executare a sentinței civile nr. 462/2010, prin care s-a dispus revenirea reclamantului în funcția de inspector școlar general adjunct la Inspectoratul Școlar al Județului Maramureș.
Prima instanță a reținut, în egală măsură, că în cuprinsul contractului sau a Legii nr. 128/2007 nu sunt prevăzute cauze de suspendare a contractului de management pe perioada desfășurării unor litigii de natura celui promovat anterior de către reclamant, care nici nu a solicitat suspendarea executării ordinului nr. 3906/2009, constatând astfel că pretențiile acestuia sunt lipsite de temei.
Concluzionând, prima instanță a constatat că necesitatea determinării pârâtului să se conformeze hotărârilor judecătorești pronunțate împotriva lui, invocată de reclamant, nu poate fi reținută, având în vedere modalitatea în care acesta a acționat, care s-a circumscris specificului procedurii contenciosului administrativ, fiind respectat termenul instituit de dispozițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul K.V., susținând că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică, deoarece instanța de fond nu a aplicat principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat prin actul administrativ nelegal, principiu consacrat atât de legislația internă, cât și de practica C.E.D.O.
În acest sens este greșită soluția instanței în sensul că prelungirea termenului de management peste termenul de 4 ani prevăzut în cuprinsul său nu este posibilă, o astfel de soluție încălcând dreptul la carieră al reclamantului-recurent, acesta din urmă neavând nicio culpă pentru faptul că datorită unor acte administrative abuzive nu a putut să-și îndeplinească proiectul managerial și să progreseze, astfel, din punct de vedere profesional.
Referitor la practica C.E.D.O. aplicabilă, recurentul face trimitere la spețele Brasserie Du Pecheur c. Germania și The Queen c. Secretary of State for Transport , ex parte Factortame, C – 46/93 și C – 48/93, care fac aplicarea art. 15 din Tratat, statuând că o acțiune sau o omisiune nelegală în activitatea autorităților publice antrenează obligația de reparare a pagubei cauzate.
În drept, recurentul și-a încadrat motivul de recurs, din punct de vedere procedural, în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Analizând actele și lucrările dosarului de fond, precum și motivul de recurs invocat, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Astfel, argumentele recurentului care fac trimitere la practica C.E.D.O. și la hotărâri ale acesteia nu sunt incidente prezentei cauze. Recurentul citează astfel de hotărâri prin care Curtea a reținut că în vederea determinării prejudiciului de reparat, instanța națională poate verifica dacă persoana lezată a făcut dovada unei diligențe rezonabile pentru a evita prejudiciul sau pentru a-i limita întinderea. De asemenea, arată că C.E.D.O., în practica sa, a considerat că reparația trebuie să fie corespunzătoare prejudiciului. Ori, niciuna din aceste susțineri nu pot fi reținute ca pertinente în prezenta cauză. Raportat la obiectul acțiunii, prin care reclamantul a solicitat anularea unui act administrativ, precum și la temeiul de drept invocat, practica C.E.D.O. menționată nu este incidentă.
În mod corect instanța de fond a reținut faptul că prin anularea ordinului nr. 3906/2009 și-au produs efectele ordinului de numire în funcție a reclamantului, contractul de management încheiat de acesta. Ori, repunerea reclamantului în situația anterioară se referea la producerea efectelor actului de numire, respectiv a contractului de management pe care acesta l-a încheiat și asumat. De altfel, reintegrarea nu ar fi fost posibilă dacă actul de numire nu și-ar fi produs efectele. Din acest punct de vedere, aserțiunile recurentului cu privire instituția repunerii părților în situația anterioară nu sunt întemeiate.
De asemenea, instanța de fond a mai reținut și faptul că reclamantul a fost numit în funcție „începând cu data de 13 aprilie 2006” pe o perioadă de 4 ani așa cum reiese din ordinul nr. 3645/2006 și că numirea în funcție a condus la încheierea contractului de management, contract care la art. 3 statuează fără echivoc faptul că „prezentul contract se încheie pe o perioadă determinată de patru ani, de la data numirii în funcție”.
Nicio prevedere legală nu statuează cu privire la prelungirea unui contract peste perioada încheierii acestuia. Contractul este legea părților și nimeni nu se poate substitui voinței acestora.
Mai mult potrivit art. 21 alin. (6) din Legea nr. 128/1997 privind statutul personalului didactic, cu modificările și completările ulterioare, lege aflată în vigoare la data emiterii ordinului prevedea: „(6) Numirea inspectorului școlar general, a inspectorului școlar general adjunct și a directorului Casei corpului didactic se face prin ordin al ministrului educației și cercetării. Inspectorul școlar general încheie un contract de management educațional cu ministrul educației și cercetării, care cuprinde strategia și direcțiile de dezvoltare a învățământului din județ, în concordanță cu obiectivele reformei în plan național. Reevaluarea condițiilor contractuale se face o dată la 4 ani.”
Contractul de management este încheiat pe o perioadă de 4 ani de la data numirii. Ori o reintegrare în funcție a reclamantului ulterior expirării perioadei determinate pentru care a fost încheiat contractul de management era imposibil de realizat. Este neîntemeiată afirmația conform căreia anularea unui act ar determina „implicit și prelungirea contractului de management”. Consecința anulării O.M.E.C.T. nr. 3906/2009 de către instanță a fost emiterea O.M.E.C.T.S. nr. 3585/2010 privind punerea în executare a sentinței civile nr. 462/2010 prin care s-a dispus revenirea reclamantului în funcția de inspector școlar general adjunct la I.S.J. Maramureș.
De asemenea, în mod corect instanța de fond a mai reținut și faptul că în situația în care cererea ar fi admisă, reclamantul ar fi pus în situația de a beneficia de o dublă reparație, prin raportare la faptul că, prin sentința nr. 462/2009, s-a dispus obligarea pârâtului la plata tuturor drepturilor salariale datorate acestuia începând cu data emiterii ordinului de eliberare din funcție și până la reintegrarea efectivă, iar petentul nu a făcut nicio referire la împrejurarea că nu ar urmări punerea în executare a hotărârii obținute.
Pentru considerentele menționate, cu referire la art. 312 alin. (1) C. proc. civ. , constatând că hotărârea atacată este legală și temeinică, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de K.V. împotriva sentinței nr. 303 din 6 septembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 februarie 2011.