Asupra contestației în anulare de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin hotărârea nr. 822 din 22 octombrie 2009, secția pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii a respins cererea formulată de doamna judecător C.E., prin care, în temeiul art. 7 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, aceasta a solicitat neparticiparea doamnei judecător F.B., președintele Consiliului Superior al Magistraturii, la dezbaterea candidaturilor depuse pentru funcția de președinte al Înaltei Curți de Casație și Justiție.
În motivarea acestei hotărâri, s-a reținut că prin decizia nr. 2982 din 29 mai 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 1273/36/2008, s-a stabilit în mod irevocabil că doamna judecător F.B. nu a colaborat cu organele serviciilor de informații secrete.
Contestația formulată de petentă împotriva acestei hotărâri a fost respinsă de către Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, prin hotărârea nr. 2175B din 17 decembrie 2009, Plenul constatând că, în mod corect, secția pentru judecători a reținut că aspectele invocate în motivarea cererii au fost soluționate, în mod irevocabil, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 2982 din 29 mai 2009.
Împotriva hotărârii nr. 2175B/2009 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, petenta a formulat recurs, în temeiul art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 și al art. 304 pct. 7 și 9, art. 3041 C. proc. civ.
În motivarea cererii, recurenta a arătat, pe de o parte, că motivarea hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nu cuprinde niciun considerent legat de critica întemeiată pe prevederile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 317/2004, conform cărora „nu pot fi aleși membri ai Consiliului Superior al Magistraturii judecătorii și procurorii care au făcut parte din serviciile de informații înainte de 1990 sau au colaborat cu acestea (…)”.
Pe de altă parte, recurenta a arătat că textul de lege citat nu distinge cu privire la colaborarea cu Securitatea ca poliție politică, așa cum o face, de exemplu, art. 6 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 cu privire la o categorie mai largă de personal, incluzând judecătorii cu funcție de execuție. Prin urmare, cum decizia nr. 2982 din 29 mai 2009 a confirmat numai necolaborarea cu poliția politică comunistă, afirmația din hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii, în sensul că „s-a stabilit irevocabil că doamna judecător F.B. nu a colaborat cu organele serviciilor de informații secrete” este, în opinia recurentei, inexactă și de natură să inducă în eroare cu privire la îndeplinirea condiției art. 7 alin. (5) din Legea nr. 317/2004.
Prin decizia nr. 3426 din 25 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, s-a respins recursul declarat de C.E.
În motivarea deciziei s-a reținut că hotărârile contestate exprimă refuzul autorității emitente de a rezolva cererea recurentei, refuz pe care partea îl consideră nejustificat în raport cu prevederile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 317/2004.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) teza I din Legea nr. 554/2004, dreptul comun în materia contenciosului administrativ, refuzul nejustificat de a soluționa o cerere constă în „exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane”, iar excesul de putere este, la rândul său, definit la lit. n) a aceluiași articol, ca fiind „exercitarea dreptului de apărare al autorităților publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor sau libertăților cetățenilor”.
Cu referire expresă la motivele de nelegalitate formală și substanțială invocate de recurentă, Înalta Curte a constatat următoarele:
Referitor la critica privind nemotivarea hotărârii recurate în privința încălcării art. 7 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 s-a arătat că în motivarea hotărârii nr. 2175B din 17 decembrie 2009, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a reținut că recurenta și-a întemeiat solicitarea pe prevederile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare și a considerat că, în mod corect, secția pentru judecători a socotit tranșante aspectele respective, prin sentința civilă nr. 971/CA din 11 decembrie 2008 a Curții de Apel Constanța, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 2982 din 29 mai 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Prin urmare, chiar dacă nu a făcut o analiză proprie a incidenței prevederilor art. 7 alin. (5) din Legea nr. 317/2004, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii și-a însușit în mod expres considerentele avute în vedere de secția pentru judecători, răspunzând, în acest mod, criticii recurentei.
În privința criticii referitoare la interpretarea greșită a prevederilor art. 7 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 s-a reținut că potrivit textului de lege menționat, „Nu pot fi aleși membri ai Consiliului Superior al Magistraturii judecătorii și procurorii care au făcut parte din serviciile de informații înainte de 1990 sau au colaborat cu acestea (…)”.
În esență, recurenta a arătat că art. 7 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 nu conține o nuanță similară celei din art. 6 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, care se referă la apartenența sau neapartenența ca agent sau colaborator al organelor de securitate ca poliție politică și a solicitat, în consecință „neparticiparea doamnei judecător F.B. la dezbaterea candidaturilor depuse pentru funcția de președinte al Înaltei Curți de Casație și Justiție” – candidaturi printre care se numără și cea a recurentei.
Analizând incidența prevederilor art. 7 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 prin prisma obiectului determinat al cererii adresate Consiliului Superior al Magistraturii, Înalta Curte a constatat că, atâta vreme cât judecătorul în discuție are calitatea de membru al Consiliului Superior al Magistraturii, fiind ales și validat în acest sens în cadrul procedurii reglementate în art. 6-21 din Legea nr. 317/2004, intră în alcătuirea secției pentru judecători, potrivit art. 4 din aceeași lege, iar aspectele juridice legate de raporturile cu fosta Securitate au fost tranșate prin decizia nr. 255 din 6 iulie 2006 a Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, menținută prin sentința nr. 971/CA din 11 decembrie 2008 a Curții de Apel Constanța, irevocabilă conform deciziei nr. 2982 din 29 mai 2009, în sensul că persoana în cauză nu a fost agent sau colaborator, în accepțiunea Legii nr. 187/1999, aplicabilă la acea dată, refuzul rezolvării cererii recurentei nu poate fi socotit nejustificat, potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) și n) din Legea nr. 554/2004.
Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. și art. 318 C. proc. civ.
I. Primul motiv de contestație în anulare a fost cel prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. potrivit căruia hotărârile irevocabile pot fi atacate cu această cale de atac „când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită cu cerințele legii”.
Se consideră de către contestatoare că decizia a fost pronunțată cu citarea nelegală a Consiliului Superior al Magistraturii și cu necitarea d-nei judecător B.F.
Pentru că Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, în soluționarea contestației, a funcționat ca o instanță de judecată, iar hotărârea ce a fost atacată cu recurs este un act administrativ jurisdicțional, astfel că el nu poate fi parte în procesul ce are ca obiectul recursul.
Procedând la citarea Consiliului Superior al Magistraturii și la luarea în considerare a apărărilor pe care acesta și le-a făcut prin întâmpinarea depusă la dosar, instanța de recurs a încălcat procedura de chemare a părții pentru ziua când s-a judecat pricina, în sensul art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.
Această încălcare a procedurii de chemare a părții ar fi de natură să prejudicieze pe contestatoare din perspectiva art. 6 din Convenția Europeană, a încălcării principiului contradictorialității și a egalității armelor, fiind evidentă avantajarea procesuală a intimatei B.F.
II. Al doilea motiv de contestație în anulare invocat a fost cel prevăzut de art. 318 C. proc. civ. potrivit căruia „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale, sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de casare”.
a) Decizia contestată este rezultatul unei greșeli materiale.
Se invocă faptul că motivarea deciziei nu răspunde la niciunul din motivele de nelegalitate invocate și aceasta pentru că instanța de recurs a examinat hotărârea Plenului nu ca un act jurisdicțional ci ca pe un refuz al autorității în rezolvarea unei cereri raportat la art. 2 alin. (1) lit. i) și n) din Legea nr. 554/2004 cu încălcarea, din eroare, a legii și a principiului disponibilității.
Instanța de recurs, reținând inexistența unei analize proprii a hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, din greșeală soluția pronunțată a fost respingerea recursului iar nu de admitere a acestuia, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului fiind constantă în a statua că prin Convenția Europeană nu se urmărește garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat drept unul efectiv decât dacă cererile și observațiile părților sunt cu adevărat „reținute”, că art. 6 prevede în sarcina „instanței” obligația de a proceda la o analiză efectivă a motivelor, argumentelor și mijloacelor de probă ale părților.
b) Instanța de recurs nu a răspuns la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. privind interpretarea dispozițiilor art. 7 alin. (5) din Legea nr. 317/2004.
Se arată că motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prin raportare la interpretarea dispozițiilor art. 7 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 nu a fost examinat de instanța de recurs prin decizia contestată, aceasta limitându-se la a afirma existența deciziei nr. 2982 din 29 mai 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
În ceea ce privește incidența art. 7 alin. (5) din Legea nr. 317/2004, aceasta nu a format obiect de critică, ea nefiind contestată prin hotărârea recurată și nici măcar prin întâmpinarea depusă de Consiliul Superior al Magistraturii la dosar și care oricum, nu a fost analizată de instanța de recurs, nici măcar tangențial.
Contestatoarea a apreciat și faptul că în contestație a invocat că decizia nr. 2982 din 29 mai 2009 a Înaltei Curți stabilește numai că doamna judecător B.F. nu a fost colaborator al poliției politice comuniste dar că art. 7 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 nu distinge asupra naturii colaborării, dar în hotărârea Plenului nu a fost analizată această critică, însă nici instanța de recurs nu a examinat această critică.
S-a solicitat admiterea contestației, anularea deciziei nr. 3426 din 26 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și rejudecarea recursului.
Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea contestației în anulare ca neîntemeiată.
Contestația în anulare va fi respinsă pentru următoarele considerente:
Într-adevăr, contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, prin care se cere însăși instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, să-și desființeze propria hotărâre și să procedeze la o nouă judecată.
I. Referitor la primul motiv de contestație în anulare, cel întemeiat pe dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., acesta va fi respins ca inadmisibil.
Potrivit art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, când procedura de chemare a părții pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii, numai dacă acest motiv nu a putut fi invocat pe calea apelului sau recursului.
Pentru a fi admisibilă o contestație în anulare întemeiată pe acest text se cer îndeplinite următoarele condiții cumulativ:
- să fie vorba de o hotărâre irevocabilă;
- să fie invocată lipsa de procedură a părții pentru ziua când s-a judecat pricina pentru că nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii;
- acest motiv să nu fi putut fi invocat pe calea recursului.
Dacă în privința primei condiții nu există nicio problemă, fiind în prezența unei hotărâri irevocabile, celelalte două condiții nu sunt îndeplinite.
Textul face referire la lipsa de procedură și partea care invocă această lipsă, or, în speță, contestatoarea invocă o lipsă de procedură cu cealaltă parte, respectiv Consiliul Superior al Magistraturii, fără a preciza cu cine se impunea să fie îndeplinită procedura de citare în cadrul recursului și deci, nu este îndeplinită această condiție.
În cauză, contestatoarea avea cunoștință de faptul că Consiliul Superior al Magistraturii a fost citat în calitate de intimat în Dosarul nr. 1969/1/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, că a formulat întâmpinare care i-a fost comunicată, formulând Note scrise dar fără a invoca neîndeplinirea procedurii de citare, a solicitat chiar judecarea în lipsă, astfel că nici această ultimă condiție nu este îndeplinită și nu se poate susține că a fost prejudiciată din perspectiva art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
II. Motivul întemeiat pe art. 318 C. proc. civ., se referă atât la greșeala materială, cât și la neanalizarea unui motiv de recurs.
a) Decizia contestată nu este rezultatul unei greșeli materiale.
Potrivit art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., hotărârile instanței de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale.
Norma legală citată face referire la erori materiale evidente în legătură cu aspecte formale ale judecării recursului și fiind un text de excepție, noțiunea de greșeală materială nu trebuie interpretată extensiv.
Fiind vorba de greșeli materiale cu caracter procedural, se încadrează în această categorie greșelile pe care instanța le-a comis prin confundarea unor date materiale și care determină soluția pronunțată.
Contestatoarea nici nu precizează exact care ar fi greșeala materială și se referă la faptul că motivarea deciziei nu ar răspunde la niciunul din motivele de nelegalitate invocate și că ar fi eroare încălcarea legii și a principiului disponibilității.
Însă, în nici un caz, contestația în anulare întemeiată pe art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. nu se referă la „erori de judecată”, adică la încălcarea legii din eroare ci textul se referă numai la „greșeli materiale”.
Contestatoarea se referă la „inexistența” unei analize proprii a hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii, care din eroare a dus la respingerea recursului și la faptul că dreptul la un proces echitabil este considerat efectiv numai dacă cererile și observațiile părților sunt cu adevărat „reținute”, adică analizate, dar aceasta nu poate constitui „greșeală materială” în sensul textului invocat.
b) Instanța de recurs a răspuns la motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. privind interpretarea dispozițiilor art. 7 alin. (5) din Legea nr. 317/2004.
Astfel, la pag. 3 a hotărârii atacate se face o analiză a criticii referitoare la interpretarea greșită a prevederilor art. 7 alin. (5) din Legea nr. 317/2004.
Faptul că instanța de recurs a respins acest motiv și a prezentat argumentele pentru care s-a adoptat această soluție, dar care nu sunt împărtășite de contestatoare, nu înseamnă că instanța de recurs nu a răspuns la motivul de recurs invocat pentru a fi incident motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 318 alin. (1) teza II C. proc. civ.
De aceea, contestația în anulare va fi respinsă, nefiind incident nici motivul prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. și nici motivul prevăzut de art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. și art. 318 alin. (1) teza II C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestația în anulare formulată de C.E. împotriva deciziei nr. 3426 din 25 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 februarie 2011.