Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, reclamanta C.M. a chemat în judecată pe pârâții U.N.B.R. și Baroul A., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună anularea deciziei nr. 742 din 20 martie 2010 a U.N.B.R. și a deciziei nr. 96 din 15 iulie 2009 a Baroului A., obligarea celui de-al doilea pârât să emită decizia de trecere pe tabloul avocaților incompatibili, iar în situația respingerii acestei cereri, obligarea pârâtului Baroul A. să emită decizie prin care să constate suspendarea calității de avocat, dobândită prin decizia nr. 43 din 15 aprilie 2009, pe durata existenței stării de incompatibilitate.
Prin întâmpinarea aflată la dosar, pârâtul Baroul A. a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Prin sentința nr. 117/F-CONT din 28 mai 2010, Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondată acțiunea reclamantei.
Pentru a pronunța o asemenea soluție, instanța de fond a reținut faptul că reclamanta este consilier juridic la Direcția Generală a Finanțelor Publice Argeș și că, prin decizia nr. 41 din 15 aprilie 2009 emisă de Baroul A., a fost aprobată primirea sa în profesia de avocat, începând cu data de 1 mai 2009.
De asemenea, prima instanță a constatat că, prin cererea din 5 mai 2009, reclamanta a solicitat aceluiași pârât să dispună înscrierea sa în tabloul avocaților definitivi și să emită decizia de trecere în tabloul avocaților incompatibili pe durata existenței stării de incompatibilitate a acesteia. În plus, judecătorul fondului a reținut că, prin cererea din 2 iunie 2009, reclamanta a solicitat să fie suspendată din calitatea de avocat, întrucât nu respectă procedura impusă de art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, fiind salarizată.
Sub aspectul situației de fapt, Curtea de apel a menționat că, prin decizia nr. 96 din 15 iulie 2009 emisă de Consiliul Baroului A., a fost respinsă cererea reclamantei de înscriere în tabloul avocaților definitivi, de înființare a cabinetului individual de avocatură și de emitere a deciziei de trecere pe tabloul avocaților incompatibili.
În plus, aceeași instanță a constatat că, prin cel de-al doilea act administrativ atacat, respectiv, decizia nr. 742 din 20 martie 2010 emisă de Consiliul U.N.B.R., a fost respinsă contestația reclamantei împotriva primului act anterior individualizat.
Sub aspectul temeiului juridic, prima instanță a avut în vedere prevederile art. 14 lit. a) și ale art. 24 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 cu ocazia soluționării litigiului de contencios administrativ.
În plus, Curtea de apel a mai arătat că există incompatibilitate între calitatea deținută de reclamantă (consilier juridic) și cea de avocat.
De asemenea, judecătorul fondului a mai subliniat faptul că, în raport de art. 24 alin. (2) din aceeași reglementare, decizia de primire în profesia de avocat își produce efectele sub condiția rezolutorie ca, în termenul de două luni de la data emiterii ei, să înceteze starea de incompatibilitate.
Or, în speță, reclamanta nu a făcut să înceteze starea de incompatibilitate, motiv pentru care decizia nr. 41/2009, care îi conferea calitatea de avocat, și-a încetat efectele.
Împotriva acestei hotărâri judecătorești a declarat recurs, în termen legal, reclamanta C.M., care a solicitat, în temeiul art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ., modificarea sentinței, iar pe fond, admiterea acțiunii.
În dezvoltarea căii extraordinare de atac, recurenta susține că prima instanță a pornit de la premisa greșită conform căreia calitatea de consilier juridic pe care o deține este incompatibilă cu calitatea de avocat.
În concepția recurentei, în raport de prevederile art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, exercitarea profesiei de avocat este incompatibilă cu activitatea salarizată în cadrul altor profesii, iar nu cu calitatea de avocat, după cum a reținut instanța de fond în mod eronat.
În plus, recurenta mai susține că a comunicat intimatului Baroul A., cu ocazia depunerii cererii din 2 iunie 2009, că înțelege să rezolve starea sa de incompatibilitate dată de faptul că desfășoară activitate salarizată în cadrul altei profesii, prin suspendarea din profesia de avocat, întrucât nu înțelege să exercite profesia de avocat la acea dată.
Recurenta critică motivarea instanței de fond, în sensul că aceasta s-a pronunțat cu privire la încetarea calității de avocat prin pierderea efectelor deciziei de primire în profesie.
În alți termeni, recurenta apreciază că instanța s-a pronunțat pe ceva ce nu s-a cerut, întrucât calitatea de avocat a fost dobândită prin decizia de primire în profesie și nu a fost contestată de niciuna dintre pârâte.
Recurenta mai invocă dispozițiile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 și ale art. 38 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat.
În opinia recurentei, întrucât decizia nr. 41/2009 nu a fost contestată, primirea în profesie, precum și calitatea de avocat sunt drepturi câștigate, ce nu pot fi anulate de către instanța de judecată.
De asemenea, mai sunt amintite prevederile art. 58 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat și cele ale art. 26 din Legea nr. 51/1995.
Consecința firească desprinsă de recurentă este aceea că încetarea calității de avocat se constată prin decizia Consiliului baroului iar, în cazul său, nu există un asemenea act administrativ.
În altă ordine de idei, recurenta apreciază că termenul de două luni este un termen de procedură sau de opțiune, după cum avocatul dorește să exercite de îndată profesia sau solicită suspendarea, după caz.
În al doilea rând, recurenta învederează că, prin Legea nr. 255/2004 privind modificarea și completarea Legii nr. 51/1995, publicată în M. Of. nr. 559/2004, au fost abrogate prevederile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, în forma în vigoare până la acea modificare, dispoziții conform cărora decizia de primire în profesie se anulează de către Consiliul baroului dacă cel primit nu renunță în termen de două luni la situația care constituia cauza de incompatibilitate.
În al treilea rând, în opinia recurentei, instanța nu a luat în considerare faptul că, în termenul de două luni, a înțeles să-și rezolve starea de incompatibilitate prin solicitarea de suspendare.
În plus, recurenta arată că nu intenționează să exercite concomitent profesia de avocat cu cea de consilier juridic.
Recurenta reiterează cererea sa de a fi suspendată din calitatea de avocat, pornind de la prevederile art. 27 lit. a) din Legea nr. 51/1995.
Cu titlu de practică judiciară, amintește sentința nr. 121/F-CONT din 4 iunie 2010 a Curții de Apel Pitești, care s-a pronunțat într-o speță similară.
Totodată, recurenta mai menționează că intimatul Baroul A. nu a formulat vreo cerere prin care să solicite încetarea efectelor deciziei nr. 41/2009, situație în care instanța - care nu a fost sesizată cu o astfel de cerere - a acordat mai mult decât s-a cerut, încălcând astfel principiul disponibilității părților.
Recurenta mai este de părere că prima instanță a interpretat în mod simplist dispozițiile art. 24 alin. (2) și ale art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, fără a le corobora cu celelalte texte legale aplicabile în materie.
Astfel, instanța nu a mai analizat probatoriul administrat în cauză și dispozițiile legale incidente în speța de față, care au fost invocate de reclamantă în susținerea cererii sale.
În argumentarea punctului său de vedere, recurenta mai invocă art. 24 alin. (1) coroborat cu art. 53 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 51/1995.
Prin întâmpinare, intimata U.N.B. din România a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.
Analizând sentința atacată, în raport de criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că se impune, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., art. 20 și art. 28 din Legea nr. 554/2004, respingerea recursului ca nefondat.
Hotărârea judecătorească este legală și temeinică, întrucât prima instanță a reținut corect situația de fapt în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată, astfel că nu sunt motive de modificare sau casare a acesteia.
În primul rând, instanța de control judiciar constată că nu este întrunit motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 teza a II-a C. proc. civ.
Cu alte cuvinte, recurenta invocă o situație de ultra petita, respectiv faptul că instanța de fond s-a pronunțat pe ceea ce nu s-a cerut.
În acest context, Înalta Curte apreciază că nu trebuie ignorat faptul că acest motiv de modificare este expresia principiului disponibilității și a obligației judecătorului de a se pronunța asupra tuturor cererilor depuse de reclamant.
De altfel, art. 129 alin. (6) C. proc. civ. impune ca, în toate cazurile, judecătorii să hotărască numai asupra obiectului cererii deduse judecății.
Cu alte cuvinte, instanța trebuie să se pronunțe cu privire la toate pretențiile concrete existente în acțiune, așa cum s-a întâmplat și în speța de față.
Înalta Curte constată că argumentele recurentei pe acest aspect nu sunt fondate, astfel că nu este incident art. 304 pct. 6 teza a II-a C. proc. civ.
În al doilea rând, nu este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât hotărârea contestată nu a fost dată cu aplicarea greșită a legii, după cum se va releva în continuare.
Problema de drept care trebuie să fie soluționată în prezenta cauză vizează momentul la care încep să se producă efectele unui act administrativ, adică momentul începerii acțiunii sale în timp.
Cu alte cuvinte, această sintagmă semnifică faptul că actul respectiv este valid și dobândește forță juridică, este obligatoriu pentru toți cei cărora li se adresează, adică începe să producă efecte juridice.
Mai precis, este vorba despre intrarea în vigoare a actului administrativ.
În acest context, instanța de fond judiciar amintește decizia nr. 422/2007, prin care s-a statuat de către Curtea Constituțională că stabilirea datei la care intră în vigoare un act emis pentru organizarea executării legii, vizează o problemă de interpretare și aplicare a legii aflată în sarcina instanței de judecată chemate să dezlege pricina.
Așadar, din momentul intrării în vigoare a actului administrativ se produc consecințele acestuia.
Doctrina administrativă din țara noastră a precizat faptul că actele administrative sunt susceptibile de executare și de a produce efecte juridice de la data intrării lor în vigoare. A fost amintită o excepție de la regula că actele administrative produc efecte juridice din momentul publicării/comunicării: actele care produc efecte la o dată ulterioară, prin voința emitentului.
Problematica efectelor actului administrativ rămâne în atenția legiuitorului român.
Sub acest aspect, trebuie menționat faptul că nu este exclusă de normativitatea internă condiționarea datei de la care un act administrativ începe să producă consecințe juridice.
Astfel, art. 24 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 precizează că, în cazul în care există incompatibilitate, decizia de primire în profesia de avocat va produce efecte de la data încetării stării de incompatibilitate, care trebuie rezolvată în două luni de la emiterea deciziei.
În plus, mai prezintă relevanță, pentru corecta soluționare a cauzei, art. 14 lit. a) din aceeași reglementare, potrivit căruia exercitarea profesiei de avocat este incompatibilă cu activitatea salarizată în cadrul altor profesii decât cea de avocat.
Incontestabil, recurenta-reclamantă nu a renunțat la profesia de consilier juridic.
Pe de altă parte, așa cum a reținut și prima instanță, prin decizia nr. 41 din 15 aprilie 2009, intimatul Baroul A. a aprobat primirea în profesia de avocat a recurentei începând cu data de 1 mai 2009.
De asemenea, Înalta Curte constată că sunt aplicabile și prevederile art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, în sensul că profesia deținută de recurentă (consilier juridic) este incompatibilă cu calitatea de avocat.
În altă ordine de idei, instanța de control judiciar reține că, având în vedere art. 24 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, actul administrativ reprezentat de decizia de primire în profesia de avocat trebuia să-și producă efectele în maxim 2 luni de la emitere, cu condiția ca respectiva stare de incompatibilitate să se rezolve în acest termen de către solicitant, ceea ce nu s-a întâmplat în speță, așa cum s-a relevat anterior.
În consecință, față de împrejurarea că recurenta nu a făcut demersuri pentru încetarea stării de incompatibilitate, decizia de primire în profesia de avocat nu a intrat în vigoare, respectiv nu a început să-și producă efectele.
De asemenea, Înalta Curte nu poate primi susținerea recurentei, în sensul că termenul de 2 luni, prevăzut de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, este de recomandare. Acest termen este unul imperativ, care atrage după sine o condiție rezolutorie, după cum a reținut și prima instanță.
Pentru considerentele expuse mai sus, se constată că celelalte afirmații ale recurentei nu mai prezintă relevanță juridică, iar recursul apare ca nefondat, ca urmare a constatării că cele două acte administrative supuse litigiului de contencios administrativ sunt legale.
În baza art. 274 alin. (3) C. proc. civ., față de cererea recurentei de micșorare a cuantumului cheltuielilor de judecată, față de munca îndeplinită de avocat în faza recursului, față de durata procesului în această cale extraordinară de atac, față de onorariul avocațial consemnat în chitanța de la același dosar, recurenta va fi obligată la plata către intimata U.N.B.R. a sumei de 500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta C.M. împotriva sentinței nr. 117/F-CONT din 28 mai 2010 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Obligă pe recurentă la plata către intimata U.N.B.R. a sumei de 500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 274 alin. (3) din C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 februarie 2011.