Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Cluj, reclamantul B.T. a solicitat în contradictoriu cu Casa Județeană de Pensii Cluj anularea hotărârii din 9 iulie 2007 emisă de pârâtă, obligarea acesteia să-i recunoască și să-i acorde drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000 pentru perioada 1 mai 1941–6 martie 1945.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că împreună cu mama sa, în perioada octombrie 1940-1944, a fost nevoit să se refugieze din localitatea S., în localitățile B.C., C.M., T., datorită persecuțiilor etnice la care a fost supus odată cu cedarea Ardealului de Nord, reîntorcându-se în luna octombrie 1940, în localitatea S.
În susținerea acțiunii, reclamantul a depus în copie, mai multe înscrisuri, printre care acte de stare civilă și declarațiile autentificate ale unor martori.
Pentru elucidarea situației de fapt a fost audiat martorul V.N.
Pârâta, prin întâmpinare, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Prin sentința civilă nr. 469 din 5 octombrie 2007 Curtea de Apel Cluj a admis acțiunea formulată de reclamant, a anulat hotărârea din 9 iulie 2007, a constatat că reclamantul este beneficiar al drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000 și i-a acordat aceste drepturi pentru perioada 1 mai 1941–6 martie 1945, începând cu data de 1 martie 2007.
Pentru a adopta această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că reclamantul, împreună cu mama sa, a fost obligat să-și părăsească domiciliul în anul 1940 și să se refugieze în localitatea B.C., C.M., T., datorită persecuțiilor etnice la care a fost supus, urmare a cedării Ardealului de Nord, Ungariei.
Curtea de Apel Cluj, a avut în vedere declarația dată de martorul V.N. care a susținut-o și cu hotărârea nr. 16844/2005 prin care i-a fost recunoscută calitatea de persoană beneficiară a Legii nr. 189/2000.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivele de recurs, recurenta arată că martorul V.N. s-a refugiat din P., județul Bihor, prin Sibiu și Brașov, astfel încât nici un moment nu s-a aflat în S. pentru a observa dacă într-adevăr de acolo s-a produs refugiul și din ce motive.
Această situație a devenit progresiv critică, fiind întocmite sute de dosare cu martori ce declară date contradictorii. În prezent există numărul record pe țară, de peste 22.000 de cereri depuse în baza Legii nr. 189/2000 - număr aflat în continuă creștere.
Cum acești martori au dat pană în prezent declarații în favoarea mai multor petenți, cu situații individuale diferite, am manifestat serioase rezerve. Cum o persoană nu poate fi în două locuri deodată și nu putea o dată refugiată să revină pentru a asista la încă un refugiu de fiecare dată când acesta s-a produs, credem că este evident că pretențiile sale nu pot fi acceptate.
Recurenta mai susține că martorii s-au refugiat în alte perioade și alte localități decât cei pentru care susțin fapte ca martori oculari: astfel C.L. s-a aflat în Sibiu în intervalul martie 1942-august 1945, iar T.I. din octombrie 1940 până în martie 1945, fiind plecat din C.
De altfel, se pare că martorii au asistat personal în același interval de timp la sute de refugieri din următoarele localități: I.C., C., A., C.M., A., C.M., L.S., S., J.M., C., J.S., S., M.C., S.
Examinând cauza și sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000 beneficiază de prevederile acestui act normativ persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a suferit persecuții etnice, aflându-se în una dintre situațiile expres prevăzute de lege.
Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate, se înțelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice.
Legiuitorul a urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele și/sau au avut de suferit ca urmare a persecuțiilor etnice.
Totodată, potrivit art. 6 din O.G. nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din Ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.
Simpla mutare a reclamantului dintr-o localitate în alta, nu poate fi considerată refugiu cauzat de persecuții etnice.
Reclamantul a încercat să-și dovedească calitatea de persoană refugiată prin intermediul probei testimoniale.
Or, simplele declarații ale martorilor din care rezultă că aceștia nu cunosc prea bine situația reclamantului, neputând să definească unde anume, când și din ce cauză familia acestuia a fost refugiată, nu pot fi luate în considerare.
Mai mult, din adresa din 2 noiembrie 2006 emisă de Arhivele Naționale-Direcția Județeană Cluj, rezultă că nu figurează în evidențele deținute de această instituție.
De altfel, recurenta a dovedit și este de necontestat faptul că martorul audiat în cauză nu putea fi în două locuri deodată și totodată fiind refugiat, nu putea să revină pentru a asista la încă un așa zis refugiu.
Așadar, înscrisurile și declarațiile martorilor pe care instanța de fond le invocă în motivarea hotărârii, nu respectă cerințele prevăzute de lege și nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă.
În raport de obiectul acțiunii, Înalta Curte constată că instanța de fond a nesocotit dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
Astfel, pentru a se ajunge la o soluție temeinică și legală, judecătorii trebuie să aibă rol activ, fiind datori, potrivit textului de lege sus citat, să pună întrebări părților sau să pună în dezbaterea lor orice împrejurare de fapt sau de drept care duc la dezlegarea pricinii, chiar dacă nu sunt cuprinse în cerere sau în întâmpinare, putând ordona dovezile care le va găsi de cuviință, chiar dacă părțile se împotrivesc.
De asemenea, instanța este datoare să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a descoperi adevărul și pentru a preveni orice greșeală în cunoașterea faptelor, dând părților ajutor activ în ocrotirea drepturilor și intereselor lor.
Nu în ultimul rând, instanța poate să invoce din oficiu încălcarea normelor imperative pentru a se respecta contradictorialitatea și dreptul la apărare.
Neprocedând în acest mod, hotărând în baza unui probatoriu neconcludent, fără a stabili în mod neechivoc adevărul, instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, care urmează a fi casată.
Cum intimatul-reclamant nu a făcut dovada în nici un fel că ar fi fost refugiat și că acest lucru ar fi fost consecința unor persecuții din motive etnice, în mod greșit instanța de fond a admis acțiunea.
În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) și (2) C. proc. civ., recursul va fi admis, sentința atacată va fi casată cu consecința respingerii acțiunii reclamantului ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Cluj, împotriva sentinței civile nr. 469 din 5 octombrie 2007 a Curții de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal.
Casează sentința atacată și respinge acțiunea reclamantului B.T., ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 martie 2008.