Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor aflate la dosar, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 483 din 12 octombrie 2007, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta F.I.I., în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj, dispunând anularea hotărârii din 16 mai 2007 emisă de pârâtă și obligarea acesteia să-i recunoască reclamantei calitatea de refugiat pentru perioada 1 august 1941-6 martie 1945, cu acordarea drepturilor prevăzute de O.G. nr. 105/1999, începând cu data de 1 septembrie 2006.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, în baza probelor administrate, că din cauza persecuțiilor etnice suferite „familia reclamantei s-a refugiat din localitatea de domiciliu, într-o altă localitate, în luna iulie 1941, reîntoarcerea având loc în luna martie 1945".
Împotriva acestei soluții a declarat recurs Casa Județeană de Pensii Cluj, susținând că este netemeinică și nelegală și invocând prevederile art. 3041 C. proc. civ. Recurenta arată, în esență, că în mod greșit instanța a stabilit calitatea de refugiat a reclamantei și a acordat acesteia drepturile prevăzute de lege, în condițiile unui probatoriu insuficient.
Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este fondat, după cum se va arăta în cele ce urmează.
În conformitate cu art. l lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetățean român, care, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.
De asemenea, potrivit art. 61 din O.G. nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. l din Ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente și, în lipsa acestor acte, prin declarație cu martori.
Legea instituie, așadar, regula potrivit căreia proba persecuției etnice se face cu acte oficiale eliberate de organele competente și, numai în lipsa acestor acte, în mod subsidiar situația în care s-a materializat persecuția poate fi dovedită cu declarații de martori.
În cauză, însă, instanța de fond a stabilit calitatea de refugiat a reclamantei și a acordat acesteia drepturile prevăzute de lege, exclusiv în baza declarațiilor unor martori, rară ca, prin solicitarea de la Arhivele Naționale sau de la alte autorități competente a unor informații relevante, să încerce stabilirea cu claritate a împrejurărilor invocate de reclamantă în susținerea acțiunii.
Mai mult decât atât, în contradicție cu declarațiile martorilor dar și cu susținerile reclamantei înseși, instanța de judecată a recunoscut acesteia calitatea de refugiat în mod direct iar nu prin raportare la prevederile art. 3 din O.G. nr. 105/1999 referitoare la dreptul soțului supraviețuitor. De altfel, calitatea reclamantei de soț supraviețuitor al numitului F.I., la care se referă declarațiile martorilor, nici nu a fost dovedită în cauză, la dosar neregăsindu-se acte de stare civilă care să probeze acest fapt.
Or, potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorii trebuie să aibă rol activ, fiind datori a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest sens, aceleași prevederi legale acordă judecătorilor puterea de a ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile s-ar împotrivi.
Față de dispozițiile legale menționate, hotărând în baza unui probatoriu insuficient, fără a stabili în mod neechivoc adevărul cu privire la starea de fapt invocată de reclamantă, instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală.
Pentru aceste motive, recursul va fi admis, sentința atacată va fi casată și, în temeiul art. 313 teza I-a C. proc. civ., va fi trimisă cauza la aceeași instanță, spre rejudecare, cu aplicarea prevederilor art. 315 alin. (1) și (3) din același Cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj împotriva sentinței nr. 483 din 12 octombrie 2007 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.
Casează sentința atacată și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 martie 2008.