Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele:
1. Hotărârea instanței de apel
Prin decizia nr. 49/ A din 25 ianuarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de intervenienta SC T.B. SRL împotriva sentinței civile nr. 196 din 23 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Teleorman.
A admis apelurile declarate de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și SC E. SA prin lichidator judiciar F.C.S.P.R.L. A schimbat în parte sentința în sensul că a respins în totalitate acțiunea formulată de reclamantă și cererile de intervenție formulate de intervenientele G.C. și M.I.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, în esență, faptul că SC T.B. SRL a devenit parte în proces pe calea intervenției în interes propriu, fiind corectă aprecierea primei instanțe în sensul că această parte are numai un drept de creanță, în timp ce obiectul prezentului litigiu îl constituie un drept real.
Apelurile pârâților au fost considerate întemeiate, arătându-se că de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în ceea ce privește imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, legea a prevăzut că măsurile reparatorii prin echivalent se acordă numai în cazul în care imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil, în caz contrar dispunându-se restituirea în natură.
Competența de a stabili dacă imobilele aflate în situația arătată au fost preluate cu sau fără titlu valabil revine entității învestite cu soluționarea notificării, față de art. 2.6 din Normele metodologice de aplicare a legii, aprecierea entității respective intrând sub cenzura instanței de judecată.
În speță, autorul reclamantei și al intervenientelor în interes propriu a formulat tardiv contestație împotriva dispoziției de respingere a notificării, astfel încât nu s-a putut examina pe fond legalitatea titlului statului.
Prima instanță a apreciat greșit că titlul reclamantei și al intervenientelor este preferabil pentru că, deși autorul acestora a formulat notificare, solicitând restituirea în natură a imobilului și invocând preluarea bunului fără titlu valabil, acesta nu a înțeles să-și exercite dreptul de a contesta în termenul prevăzut de lege decizia de respingere a notificării emisă de unitatea deținătoare. Moștenitoarele acestuia nu pot invoca în favoarea lor o hotărâre judecătorească sau o decizie administrativă de restituire în natură a imobilului și nici măcar o speranță legitimă de restituire, atâta timp cât calea contestării dispoziției emise de unitatea pârâtă a fost epuizată.
Ca atare, reclamanta și intervenientele nu au în patrimoniul lor un „bun actual” și nici „speranțe legitime” de a avea un bun.
În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a arătat că dispozițiile Convenției Europene nu se aplică decât în măsura în care ingerința s-a produs după intrarea în vigoare a Convenției pentru statul respectiv. Ca atare, nu se poate reține aplicabilitatea în speță a art. 1 din Protocolul nr. 1 în privința actului de preluare a imobilului de către stat întrucât preluarea s-a făcut înainte de ratificarea Convenției de către Statul Român.
2. Recursurile
2.1. Motive
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanta D.M.M., intervenienta SC T.B. SRL și intervenientele G.C. și M.I.
În temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta a arătat că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 de vreme ce prin art. 2 legiuitorul s-a referit doar la cazurile de preluare în proprietate, nu și la cele de preluare în posesie. Atunci când a vrut să facă o excepție legiuitorul a prevăzut-o, bunurile recurentei neîncadrându-se în ipoteza de la art. 2 lit. f) din Legea nr. 10/2001.
Rechiziția imobilului proprietatea autorului reclamantei putea fi dispusă numai temporar, nefiind de natură să ducă la dobândirea dreptului de proprietate de către stat.
Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale art. 21 alin. (2) din Constituția României referitoare la liberul acces la justiție și dreptul la un proces echitabil atunci când a stabilit că pe calea dreptului comun nu se mai poate solicita constatarea nevalabilității titlului statului. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului consacră dreptul statelor de a aprecia asupra valabilității titlului statului.
Principiul electa una via nu se poate aplica în cauza de față pentru că acțiunea pornită de autorul reclamantei nu a fost soluționat pe fond.
Au fost nesocotite prevederile art. 480 C. civ. pentru că s-a apreciat că nu poate fi făcută o comparare de titluri între titlul reclamanților și titlul pârâtei întrucât primii nu beneficiază de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană.
Intervenienta SC T.B. SRL a criticat decizia instanței de apel arătându-se că în mod greșit s-a apreciat că cererea de intervenție nu este întemeiată deoarece intervenienta pretinde un drept de creanță pe când obiectul litigiului este un drept real.
Nu se înțelege motivul pentru care a fost admisă în principiu cererea de intervenție pentru ca, apoi, să fie respinsă.
SC T.B. SRL avea interes să formuleze cerere de intervenție în interes propriu pentru că a încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare și a achitat avansul pentru acest imobil.
Intervenientele G.C. și M.I. au criticat decizia arătând, asemenea reclamantei, faptul că în mod greșit s-a apreciat că imobilul în litigiu a fost preluat de stat cu titlu.
Autorul petentelor a demarat procedura administrativă și nu a știut că trebuie să atace decizia unității deținătoare în termen de 30 de zile de la data comunicării. Fără să țină cont de faptul că autorul reclamantelor era un om simplu și fără studii juridice instanța a soluționat în mod superficial și automat speța, apreciind contestația tardivă.
Prin decizia dată asupra recursului în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat în sensul că acțiunea în revendicare prin compararea titlurilor ar fi inadmisibilă, aceasta putând fi respinsă numai dacă este afectat un alt drept de proprietate. Or, rechizițiunea nu conducea și nu poate conduce la dobândirea dreptului de proprietate de către stat. Rechiziția are numai caracter temporar, astfel încât autorul reclamantelor nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului.
2.2. Analiza recursurilor
Recursurile nu sunt întemeiate și vor fi respinse pentru următoarele considerente:
Arătând că în mod greșit s-a făcut aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001, atunci când s-a considerat că unitatea deținătoare a imobilului în litigiu are un titlu preferabil, deși bunul a fost rechiziționat astfel încât autorul lor nu a pierdut dreptul de proprietate, atât reclamanta cât și intervenientele G.C. și M.I. au formulat critici care trebuiau deduse judecății în cadrul procesual impus prin legea specială.
Drept consecință, în mod corect instanța de apel, în respectarea cerințelor art. 480 C. civ., dar și ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în urma comparării titlurilor de proprietate ale părților, a statuat că este preferabil titlul societății comerciale pârâte.
Acțiunea în revendicare prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii speciale, nu poate fi soluționată „doar” potrivit dreptului comun, cu aplicarea criteriilor de comparare a titlurilor, ci trebuie să fie soluționată și cu respectarea condițiilor și a prevederilor imperative ale legii speciale, care, altfel, ar fi eludate. Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate face abstracție de existența sa, și să se aplice numai regulile specifice acțiunii în revendicare consacrate pe cale doctrinară și jurisprudențială în aplicarea art. 480 C. civ.
În Decizia nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secții unite, s-a arătat că nu este de primit punctul de vedere conform căruia persoanele are nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanșat în termenul legal o atare procedură ori care, deși au urmat-o, nu au obținut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.
Acest punct de vedere nu poate fi primit, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil, precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute.
Referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede că „pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație”.
Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.
Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat. Or, obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță căreia i se conferă o jurisdicție deplină.
Câtă vreme autorul recurentelor nu a obținut în procedura legii speciale o hotărâre judecătorească prin care să fie stabilit dreptul său de proprietate asupra bunului ce formează obiectul prezentului litigiu, în mod temeinic instanța de apel a reținut că este preferabil titlul pârâtei.
Față de cele ce preced, criticile formulate nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Nu este întemeiat nici recursul intervenientei SC T.B. SRL.
Instanțele de fond au făcut aplicarea corectă a prevederilor art. 49 alin. alin. (2) C. proc. civ. câtă vreme, de esența intervenției în interes propriu, este câștigarea pentru sine, de către intervenient, a dreptului pretins de reclamant. Or, așa cum au motivat și instanțele de fond, și cum, de altfel, nu contestă nici intervenienta, această parte nu poate pretinde pentru sine dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, câtă vreme nu are în patrimoniu decât un drept de creanță.
Împrejurarea că cererea de intervenție a fost admisă în principiu nu trebuia să conducă, numai prin aceasta, la admiterea și pe fond, în cele două momente procesuale verificându-se chestiuni diferite.
În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va fi respins și recursul intervenientei SC T.B. SRL.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta D.M.M., intervenienta SC T.B. SRL și de intervenientele G.C. și M.I. împotriva deciziei nr. 49/ A din 25 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 ianuarie 2012.