Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la 28 septembrie 2006 și precizată ulterior, reclamantul P.O. a solicitat anularea deciziei prin care pârâtul Ministerul Administrației și Internelor - Oficiul Român pentru Imigrări i-a respins cererea de stabilire a domiciliului în România și obligarea pârâtului la plata de daune morale în sumă de 100.000 Euro.
În motivarea acțiunii, reclamantul a susținut că prin decizia contestată pârâtul a respins neîntemeiat cererea sa de stabilire a domiciliului în România, deși a dovedit îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 70 din O.U.G. nr. 194/2002.
Prin sentința civilă nr. 505 din 15 februarie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, acțiunea reclamantului a fost respinsă ca fiind tardiv formulată.
Această hotărâre a fost casată prin decizia nr. 3055 din 14 iunie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.
Prin această decizie, instanța de recurs a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, constatând că acțiunea înregistrată la 28 septembrie 2006 nu a fost tardiv formulată față de răspunsul autorității intimate, care a fost comunicat reclamantului la data de 31 septembrie 2006.
În fond după casare, Curtea de Apel București a pronunțat sentința civilă nr. 161 din 22 ianuarie 2008, prin care a respins acțiunea ca neîntemeiată, reținând că decizia contestată a fost motivată și justificată prin prisma dispozițiilor Legii nr. 51/1991 și ale Legii nr. 189/2002.
Recursul declarat de reclamant împotriva acestei sentințe a fost admis prin decizia nr. 516 din 3 februarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.
Instanța de recurs a reținut că legalitatea actului contestat a fost examinată formal, fără a se verifica dacă reclamantul prezintă într-adevăr un pericol pentru siguranța națională sau pentru ordinea publică și în vederea suplimentării probelor, prin solicitarea de informații cu privire la faptele săvârșite, a fost casată hotărârea atacată și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.
După rejudecare, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal a pronunțat sentința civilă nr. 699 din 9 februarie 2010, prin care a admis în parte acțiunea formulată de reclamant, a anulat decizia de respingere a cererii de stabilire a domiciliului în România comunicată reclamantului cu adresa nr. 50214/BF/S IV din 2 august 2006, a obligat pârâtul să aprobe cererea reclamantului de stabilire a domiciliului în România și a respins cererea de acordare a daunelor morale.
Hotărând astfel, instanța de fond a constatat că actul administrativ atacat nu a fost motivat, nu cuprinde descrierea faptelor din care să reiasă că reclamantul a prezentat pericol social pentru siguranța națională.
Prin faptul că autoritatea pârâtă nu a furnizat reclamantului nici un indiciu privind faptele de care este acuzat și care ar fi de natură să aducă atingere securității naționale, instanța de fond a apreciat că nu s-au asigurat garanții minime împotriva arbitrariului administrației.
Cererea de acordare a daunelor morale a fost respinsă ca neîntemeiată, cu motivarea că în cauză nu s-a făcut dovada prejudiciului suferit prin refuzul pârâtului, iar prin obligarea acestuia să soluționeze cererea în sensul solicitat de reclamant s-a realizat o reparație morală îndestulătoare.
Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamantul, solicitând modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de daune morale și de obligare a pârâtului să plătească suma de 100.000 Euro cu acest titlu. De asemenea, s-a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Recurentul a susținut că în mod greșit i-a fost respinsă cererea de daune morale, deși a dovedit dauna morală care i-a fost produsă, prin atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, precum și consecințele negative suferite pe plan psihic față de caracterul nejustificat al refuzului autorității administrative de a-i aproba cererea de stabilire a domiciliului în România.
Recurentul a învederat că a fost victima unei suferințe morale indubitabile prin emiterea și susținerea cu consecvență a deciziei de respingere a cererii de stabilire a domiciliului, cu repercusiuni de imagine negativă nu numai în opinia publică , dar și în plan familial, prin compromiterea relațiilor de familie, prin stresul trăit din cauza situației litigioase. De asemenea, reclamantul a arătat că s-a creat un climat de neîncredere printre conaționalii săi un sentiment de nesiguranță și teamă cu privire la continuarea activității și un profund sentiment de nedreptate datorat faptului că autoritățile nu au comunicat în nici un fel faptele imputate.
Prin recunoașterea caracterului nejustificat al respingerii cererii sale de stabilire a domiciliului în România reclamantul a considerat că nu s-a acordat o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, deoarece nu s-a asigurat o reparație echitabilă, în sensul dispozițiilor art. 41 din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.
Analizând actele și lucrările dosarului, în raport și de dispozițiile art. 304 și art. 304/1 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat pentru următoarele considerente:
Conform dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei și eventual, reparații pentru daune morale.
Instanța de fond a interpretat corect aceste dispoziții legale, constatând întemeiat că reclamantul nu a dovedit existența unui prejudiciu moral prin refuzul autorității de aprobare a cererii de acordare a dreptului de ședere permanentă pe teritoriul României.
Argumentele invocate atât la fond, cât și în recurs cu privire la suportarea unui prejudiciu moral prin atitudinea culpabilă a autorității administrative nu pot fi reținute ca temei pentru acordarea daunelor pretinse, întrucât au un caracter generic și nu se referă la situația de fond concretă a recurentului – reclamant.
Din probele administrate în cauză rezultă că respingerea cererii de acordare a dreptului de ședere permanentă nu a determinat alte măsuri împotriva recurentului – reclamant și nu a produs nici un efect în ceea ce privește dreptul său de ședere temporară acordat până la data de 8 noiembrie 2012, conform cărții de rezidență seria RTR 7724, astfel că nu s-a adus atingere vieții de familie sau dreptului de a desfășura activitatea economică autorizată.
De asemenea, nu pot fi reținute susținerile privind afectarea relațiilor sociale prin existența unui sentiment de neîncredere, inclusiv printre conaționali, dat fiind că decizia contestată este un act unilateral cu caracter individual, care a fost adus la cunoștință numai recurentului, fără a fi fost comunicat terților sau făcut public.
În consecință, actul dedus judecății nu a fost de natură să producă efecte juridice în privința continuității și legalității șederii recurentului – reclamant pe teritoriul României și nici nu a provocat prejudiciul moral indicat prin acțiune, ceea ce a determinat în mod corect respingerea ca neîntemeiată a cererii de acordare a daunelor morale.
Din acest motiv, în concordanță cu dispozițiile art. 41 din Convenția Europeană a drepturilor omului și libertăților, instanța de fond a apreciat corect că prin obligarea autorității administrative să soluționeze cererea de stabilire a domiciliului în România în sensul solicitat de recurentul – reclamant s-a realizat o reparație morală îndestulătoare.
Critica din recurs privind omisiunea de pronunțare asupra cererii de acordare a cheltuielilor de judecată va fi de asemenea respinsă, constatându-se că instanța de fond , cu ocazia rejudecării cauzei, nu a fost investită cu o asemenea cerere în condițiile prevăzute de art. 274 C. proc. civ.
Pe de altă parte, se reține că, pentru nesoluționarea tuturor capetelor de cerere, recurentul – reclamant avea posibilitatea să formuleze o cerere de completare a hotărârii, în baza dispozițiilor art. 2812 alin. (1) C. proc. civ.
Față de considerentele care au fost expuse, constatând că nu există motive de casare sau de modificare a hotărârii atacate, Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul P.O. împotriva sentinței nr. 699 din 9 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 ianuarie 2011.