Renunțare la dreptul dedus judecății. Irevocabilitatea manifestării de voință a părții.
Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Judecata. Renunțarea la drept
Index alfabetic : irevocabilitatea actului unilateral
- renunțare la drept
C.proc.civ., art. 247
Fundamentul principiului irevocabilității actului unilateral rezidă, ca și în ipoteza actului juridic bilateral, în necesitatea respectării drepturilor terților, precum și a situațiilor juridice create, cu scopul asigurării securității circuitului civil. Prin excepția de la această regulă, există situații în care revocarea actului juridic unilateral este permisă dacă nu aduce atingerea drepturilor sau intereselor legitime ale terților de bună credință.
Prin urmare, dacă în cursul procesului, reclamantul a depus o cerere prin care a solicitat să se ia act, în temeiul art. 247 C.proc.civ., de faptul că înțelege să renunțe la dreptul dedus judecății, instanța, neluând act de renunțarea la drept în condițiile art. 247 C.proc.civ. și reținând poziția exprimată ulterior de reclamant, în sensul că solicită continuarea judecății, a pronunțat o soluție nelegală, încălcând dispozițiile procedurale sus menționate și nedând relevanța cuvenită manifestării inițiale de voință a părții.
Secția I civilă, decizia nr. 151 din 22 ianuarie 2013
Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul București la 13 septembrie 2010, reclamantul S.S.C. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General anularea hotărârii nr. 103/2010 și stabilirea despăgubirilor pentru imobilul expropriat situat în București, la suma totală de 1.619.105 euro, în lei la cursul BNR din ziua plății efective, obligarea pârâtului la plata acestor despăgubiri într-un termen care să nu depășească termenul de 30 de zile prevăzut de art. 31 din Legea nr. 33/1994 și exproprierea după o dreaptă și prealabilă despăgubire.
În motivarea cererii, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 9 alin.(1) din Legea nr. 198/2004 și pe dispozițiile art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994, reclamantul a arătat că este proprietarul imobilului ce se expropriază și că a contestat valoarea despăgubirilor ce a fost stabilită fără să i se comunice raportul de evaluare și fără să se țină seama de faptul că la parterul imobilului se găsește un spațiu comercial, pentru care trebuie calculată ca lipsă de folosință, chiria. De asemenea, s-a susținut că la stabilirea despăgubirilor nu a fost avut în vedere amplasamentul imobilului care este unul central.
Prin sentința civilă nr. 2119 din 28 noiembrie 2011, Tribunalul București, Secția a VI- a civilă a admis în parte acțiunea, a modificat în parte hotărârea de stabilire a despăgubirilor din 5 august 2010, cu privire la măsurile reparatorii stabilite pentru reclamant, evaluate la suma de 2.132.868 lei, urmând a fi achitată de către expropriator diferența dintre valoarea stabilită de instanță și suma încasată de expropriat, de 1.423.027 lei. S-au respins restul cererilor ca neîntemeiate.
Prima instanță a reținut, raportat la dispozițiile art. 24 și 25 din Legea nr. 33/1994, că valoarea ce rezultă din expertiza întocmită, reprezintă valoarea reală a imobilului, stabilită ținând seama de dispozițiile art. 26 din actul normativ menționat, respectiv de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarilor sau altor persoane îndreptățite.
Tribunalul a considerat că solicitarea de acordare a unor măsuri reparatorii constând în valoarea chiriei pentru spațiul comercial este neîntemeiată, întrucât nu poate fi avută în vedere valoarea probatorie a contractului de închiriere încheiat pro causa, la 3 februarie 2010, când reclamantul cunoștea deja că este demarată procedura de expropriere, fiind depusă întâmpinare prin care se contesta valoarea despăgubirilor. S-a avut în vedere că acest contract a fost încheiat pentru o perioadă de 20 de ani, nefigurând înregistrat la Administrația Financiară.
Referitor la contractul de închiriere nr. 26xxx/2004, s-a apreciat că urmare a contractului menționat anterior, acesta nu mai poate produce efecte juridice și nici nu poartă semnăturile părților contractante. Contractul de închiriere încheiat la data de 1 februarie 2008 a fost reziliat începând cu data de 8 martie 2009, iar contractul de închiriere din 15 aprilie 2009 s-a reziliat la 1 iulie 2010, acestea privind valoarea chiriei pentru o perioadă anterioară celei care interesează în cauză.
Prin urmare, tribunalul a considerat că reclamantul este îndreptățit la despăgubiri doar pentru contravaloarea spațiului comercial, prejudiciul cauzat de lipsa de folosință pe o perioadă de 20 de ani neputând fi determinat și, deci, nefiind un prejudiciu previzibil.
În raport de dispozițiile art. 15 din Legea nr. 198/2004, s-a reținut că dreptul de proprietate se transmite de drept la data plății despăgubirilor pentru expropriere, însă aceasta nu împiedică pe expropriat să conteste cuantumul despăgubirilor potrivit art. 9 din actul normativ menționat, astfel că solicitarea de obligare la plata acestora într-un termen util stabilit de instanță, cât și dispunerea exproprierii după plata despăgubirilor este neîntemeiată.
Nici Legea nr. 198/2004 și nici Legea nr. 225/2010 nu stabilesc un termen în care expropriatorul să plătească despăgubirile stabilite de instanță, acestea achitându-se în baza hotărârii judecătorești definitive și irevocabile.
Împotriva sentinței menționate au declarat apel reclamantul, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București și pârâtul Municipiul București.
Prin motivele sale de apel, reclamantul a criticat sentința primei instanțe pentru greșita omologare a raportului de expertiză întocmit de expertul M.V., care a avut în vedere un preț nereal, iar în ceea ce privește lipsa de folosință, pentru spațiul comercial și-a declinat competența, încălcând dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 care menționează că despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului.
De asemenea, reclamantul a susținut că motivele pentru care i s-au respins pretențiile pentru spațiul comercial nu își regăsesc fundamentarea în probele existente, din care rezultă că acest spațiu producea venituri din chirii încă din anul 2002, fiind o sursă de venit constant, toate contractele fiind înregistrate la Administrația Financiară.
S-a arătat că pentru cuantificarea prejudiciului ar fi putut fi avute în vedere concluziile expertului L.A., care a calculat valoarea chiriei prin metoda comparației directe, actualizând ofertele de pe piața imobiliară pentru spații similare, iar nu prin raportare la valoarea înscrisă în contractele de închiriere depuse de apelant, fapt ce infirmă natura pretins speculativă a contractului.
Apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București a criticat sentința primei instanțe sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate pentru imobilul expropriat, invocând nerespectarea dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 33/1994, în condițiile în care cei trei experți din comisie au avut opinii separate, întocmind rapoarte distincte, cu încălcarea dispozițiilor legale menționate.
Prin apelul său, Municipiul București prin Primarul General a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, iar în subsidiar a solicitat să se ia act de acceptul exprimat de reclamant în declarația notarială autentificată din 24 ianuarie 2011 cu privire la cuantumul despăgubirilor propuse de expropriator și deja încasate de S.S.C.
De asemenea, s-a solicitat ca, în subsidiar, să se stabilească cuantumul despăgubirilor conform dispozițiilor art. 25 - 27 din Legea nr. 33/1994, iar în ceea ce privește celelalte capete de cerere formulate de reclamant, să se mențină sentința apelată.
Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 131 A din 23 martie 2012, a admis apelul declarat de pârâtul Municipiului București și a schimbat sentința în sensul respingerii în tot a acțiunii ca nefondată. S-au respins ca nefondate apelurile declarate împotriva aceleiași sentințe de reclamant și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București.
Instanța de apel a apreciat că este întemeiată critica formulată de pârâtul Municipiul București sub aspectul greșitei soluționări a excepției inadmisibilității acțiunii, reținând că, după contestarea hotărârii de stabilire a despăgubirilor, reclamantul a dat o declarație autentică, prin care, pe de o parte, a renunțat la dreptul dedus judecății și, pe de altă parte, a învederat că este de acord cu cuantumul despăgubirii stabilite de expropriator și consemnate la dispoziția lui, conform art. 8 din Legea nr. 198/2004.
Curtea de Apel București a analizat conținutul declarației autentice date de reclamant, concluzionând că acesta a renunțat la dreptul de a contesta hotărârea de stabilire a despăgubirii și de a solicita majorarea cuantumului acesteia, declarația fiind depusă în faza judecății în primă instanță, la 1 februarie 2011, anterior termenului de judecată din data de 11 martie 2011, ocazie cu care și-a retractat verbal în fața tribunalului renunțarea, insistând pentru continuarea judecății.
Instanța de apel a făcut aplicarea principiului irevocabilității renunțării ca act unilateral de voință, pentru acest motiv considerând că prima instanță ar fi trebuit să dea relevanța cuvenită manifestării inițiale de voință a reclamantului și să pronunțe o hotărâre în temeiul art. 247 C.proc.civ., cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată.
Chiar trecând peste aceste aspecte, instanța de apel a avut în vedere faptul că declarația de renunțare cuprinde și acordul expres al reclamantului pentru suma stabilită de expropriator, cu titlu de despăgubire, menționând în finalul înscrisului autentic că scopul acesteia este reprezentat de necesitatea deblocării sumelor consemnate pe numele său.
Pornind de la această premisă, curtea de apel a apreciat că sunt incidente în cauză prevederile art. 5 al. (8) și 9 al. (1) din Legea nr. 198/2004.
Față de aceste argumente, s-a considerat că cel de-al doilea motiv de apel formulat de pârât, precum și apelurile declarate de reclamant și de Ministerul Public, prin care se aduc sentinței atacate critici referitoare la modul de stabilire a cuantumului despăgubirii cuvenite reclamantului, sunt nefondate.
Împotriva deciziei menționate a declarat recurs reclamantul, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
Reclamantul a criticat decizia atacată pentru interpretarea eronată a legii, fără a se avea în vedere că revocabilitatea sau irevocabilitatea unui act unilateral trebuie analizată prin prisma consecințelor juridice produse de manifestarea de voință consemnată în respectivul act.
S-a susținut, astfel, că poate opera revocabilitatea actului în discuție, ce a intervenit înainte ca instanța de judecată să ia act de manifestarea de voință și, pe cale de consecință, anterior ca acesta să producă efecte juridice.
Recurentul a precizat că a fost forțat să formuleze respectiva declarație, deoarece nu dispunea de mijloace materiale pentru a-și asigura o locuință, fapt ce nu echivalează cu intenția de a nu continua procesul, sub aspectul cuantumului despăgubirilor.
O altă critică a vizat contrarietatea considerentelor hotărârii, de vreme ce s-a reținut că, în virtutea art. 5 alin. (8) din Legea nr. 184/2004 expropriatorul devine proprietar al imobilului expropriat de la momentul consemnării sumei oferite drept despăgubire, deci independent de încasarea efectivă a sumei de bani, astfel că pârâtul nu este afectat de manifestarea de voință a reclamantului.
Recurentul a concluzionat, în finalul motivelor de recurs, că exproprierea nu operează în măsura în care nu sunt îndeplinite cele două condiții cumulative, respectiv despăgubirea trebuie să fie prealabilă și justă, iar nu stabilită prin rapoarte de evaluare necomunicate expropriatului, în afara realității existente pe piața imobiliară.
Examinând criticile invocate prin motivele de recurs, care în parte se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., Curtea a constatat că recursul reclamantului este nefondat pentru considerentele ce succed:
Imobilul proprietatea reclamantului recurent a fost supus procedurii de expropriere în temeiul dispozițiilor Legii nr. 198/2004, modificate, procedura finalizându-se prin emiterea hotărârii din 5 august 2010 de stabilire a despăgubirii, prin care s-a dispus consemnarea sumei de 1.423.027 lei cu acest titlu, în conformitate cu dispozițiile art. 8 din actul normativ menționat.
La acest moment a operat transferul dreptului real din patrimoniul reclamantului recurent în cel al unității administrativ - teritoriale, conform art. 15 din Legea nr. 198/2004.
Reclamantul a contestat hotărârea menționată sub aspectul cuantumului despăgubirilor stabilite, însă în cursul procesului, în faza judecății în primă instanță, a depus la 31 ianuarie 2011 o cerere prin care a solicitat să se ia act, în temeiul art. 247 C.proc.civ., de faptul că înțelege să renunțe la dreptul dedus judecății, conform declarației autentificate din 24 ianuarie 2011 de către BNP A., anexate petiției, solicitând, totodată, preschimbarea termenului de judecată cu această motivare.
Prima instanță nu a luat act de renunțarea reclamantei la drept în condițiile art. 247 C.proc.civ., reținând poziția exprimată de acesta la termenul ulterior, din 11 martie 2011, în sensul că solicită continuarea judecății.
Prin încheierea de ședință de la termenul menționat, tribunalul a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtul apelant Municipiul București, motivat de faptul că încasarea despăgubirii de către reclamant nu îl împiedică pe acesta să conteste în instanță cuantumul despăgubirii.
Curtea a reținut că instanța de apel a făcut o corectă analiză a conținutului declarației reclamantului, raportat la dispozițiile art. 247 C.proc.civ.
Examinând actul unilateral al renunțării din perspectiva caracterului său irevocabil, curtea de apel a apreciat corect că fundamentul acestui principiu rezidă, ca și în ipoteza actului juridic bilateral, în necesitatea respectării drepturilor terților, precum și a situațiilor juridice create, cu scopul asigurării securității circuitului civil.
Irevocabilitatea actului juridic unilateral se impune cu atât mai mult cu cât terții nu sunt protejați de principiul relativității efectelor contractelor.
Prin excepția de la această regulă, există situații în care se poate admite revocabilitatea actului juridic unilateral, aceasta fiind prohibită dacă sunt îndeplinite cumulativ condițiile ca manifestarea de voință să producă consecințe juridice, existența acestora să fie legată de menținerea voinței inițiale, iar consecințele produse să determine crearea sau consolidarea unor drepturi ale terților.
Prin urmare, revocarea actului juridic unilateral este permisă dacă nu aduce atingerea drepturilor sau intereselor legitime ale terților de bună credință.
În acest context, instanța de apel, dând eficiență principiului enunțat, și reținând că sunt întrunite cumulativ condițiile menționate, a apreciat corect că prima instanță a pronunțat o soluție nelegală, încălcând dispozițiile art. 247 C.proc.civ. și nedând relevanța cuvenită manifestării inițiale de voință a reclamantului.
În condițiile în care prin declarația autentică, reclamantul și-a exprimat acordul cu privire la cuantumul despăgubirilor stabilite de expropriator, pe care le-a și încasat, continuarea judecății s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 184/2008 pentru modificarea și completarea Legii nr. 198/2004, potrivit cărora expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii consemnate în condițiile art. 5 al. (4) – (8), se poate adresa instanței de judecată.
Prin acordul exprimat și prin efectele produse de declarația autentică din 24 ianuarie 2011, dreptul reclamantului expropriat de a mai solicita instanței majorarea cuantumului despăgubirilor deja încasate, a încetat.
Potrivit art. 24 al. (1) din Legea nr. 33/1994, instanța era obligată să ia act de învoială și să pronunțe o hotărâre definitivă.
Instanța de apel a considerat în mod corect că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 9 al. (1) din Legea nr. 198/2004, care prevăd posibilitatea adresării instanței judecătorești competente în termen de 30 de zile de la data comunicării hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancțiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către proprietar, în cazul în care expropriatul este nemulțumit de cuantumul despăgubirii consemnate în condițiile art. 5 al. (4) – (8) și ale art. 6 al. (2) din același act normativ.
Contrar susținerilor formulate de recurentul reclamant prin motivele de recurs invocate, la data promovării contestației erau aplicabile dispozițiile Legii nr. 198/2004, modificată și completată prin Legea nr. 184/2008, imobilul fiind deja expropriat, iar contestatorul nemaiavând calitatea de proprietar a imobilului.
Efectele declarației autentice dată de reclamant la 24 ianuarie 2011, referitoare la acceptarea sumei propuse cu titlu de despăgubiri, în cuantum de 1.423.027 lei, s-au produs, acesta încasând suma în luna februarie 2011.
Argumentele legate de motivul pentru care s-a dat declarația autentică, determinate de lipsa posibilităților financiare ale reclamantului, nu pot fi primite, fiind lipsite de relevanță față de normele legale expuse.
Pentru toate aceste considerente, Curtea a constatat că sunt neîntemeiate criticile invocate de reclamant, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 312 al. (1) C.proc.civ., a fost respins recursul reclamantului, ca nefondat