Răspundere civilă delictuală pentru fapta altei persoane. Daune morale solicitate pentru prejudiciul de imagine pretins a fi suferit ca urmare a dispunerii începerii urmăririi penale. Lipsa raportului de prepușenie între procuror și instituția în cadrul căreia funcționează. Inexistența faptei ilicite.
Cuprins pe materii : Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală.
Index alfabetic : răspundere civilă delictuală
- daune morale
- raport de prepușenie
- procuror
C.civ., art. 98, art. 999, art. 1000 alin.(3)
Legea nr. 304/2004, art. 64, art. 68
*Notă : Au fost avute în vedere dispozițiile vechiului Cod civil, astfel cum erau în vigoare la data sesizării instanței.
Măsurile dispuse de procuror în dosarele instrumentate se întemeiază pe prevederile legale, procurorul fiind liber să aprecieze asupra oportunității măsurilor luate, fără să primească îndrumări de specialitate de la conducerea parchetului în cadrul căruia funcționează.
Ca atare, nu se poate reține existența unui raport de subordonare pe linia îndeplinirii actelor de urmărire penală, respectiv de prepușenie între procuror și parchet, întrucât sub aspectul îndeplinirii acestor atribuții, procurorul nu este un prepus al instituției unde este încadrat, astfel cum rezultă în mod expres din prevederile art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, potrivit cu care „în soluțiile dispuse, procurorul este independent, în condițiile legii", precum și din dispozițiile art. 68 din Legea nr. 304/2004 potrivit cărora „Procurorul exercită, în condițiile legii, căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești pe care le consideră netemeinice și nelegale", și, în consecință, nefiind îndeplinite cerințele prevăzute de art. 1000 alin. (3) Cod civil, nu poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru fapta prepusului.
Secția I civilă, decizia nr. 4428 din 10 octombrie 2013
Prin cererea formulată la data de 08.06.2011 și înregistrată pe rolul Judecătoriei Drobeta Turnu Severin, reclamanții V.A.F. și V.F.D. au chemat în judecată Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism București - Biroul Teritorial Mehedinți, Ș.C. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând să fie obligați pârâții la plata sumei de 300.000 lei cu titlu de daune morale, ce reprezintă repararea prejudiciului moral cauzat prin fapta ilicită a prepusului acestora și respectiv, prejudiciul cauzat prin fapta ilicită proprie.
Prin sentința civilă nr. 4983 din 25.10.2011 Judecătoria Drobeta Turnu Severin a admis excepția necompetenței materiale invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Mehedinți.
Prin sentința civilă nr. 45 din 31.01.2012 pronunțată de Tribunalul Mehedinți, s-a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe, s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Drobeta Turnu Severin, s-a constatat ivit conflictul negativ de competență și s-a trimis cauza pentru soluționarea conflictului Curții de Apel Craiova.
Prin sentința civilă nr. 9 din 28 februarie 2012, Curtea de apel a stabilit competența de soluționare a conflictului negativ de competență ivit între Judecătoria Drobeta Turnu Severin și Tribunalul Mehedinți, în favoarea Tribunalului Mehedinți.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinți.
Pârâtul Ministerul Public a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în principal, respingerea acțiunii formulată de reclamanți ca inadmisibilă.
De asemenea, a invocat că reclamanții aveau obligația să timbreze la valoare, iar în caz contrar instanța urmează a proceda la anularea cererii ca netimbrată, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997.
Pârâtul a mai invocat prin întâmpinare excepția lipsei obiectului cererii, față de împrejurarea că fapta la care se referă reclamanții și care, în opinia lor, i-ar fi prejudiciat moral, nu are caracter ilicit. A invocat și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului procuror C.Ș., având în vedere calitatea de magistrat a acestuia și împrejurarea că presupusa faptă ilicită a acestuia este de fapt o îndeplinire a obligațiilor de serviciu ale acestuia în virtutea dispozițiilor legii penale.
Asupra fondului a arătat că reclamanții nu au făcut dovada întrunirii elementelor răspunderii civile delictuale care i-ar îndreptăți la daune morale și materiale.
Pârâta Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei capacității procesuale de exercițiu a pârâtului Biroul Teritorial Mehedinți din cadrul DIICOT și respingerea acțiunii formulată în contradictoriu cu acesta. Pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice Mehedinți a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii formulată de reclamanți, ca neîntemeiată. De asemenea, a invocat că Statul Român, prin reprezentantul său legal, nu are calitate procesuală pasivă în speță.
Prin sentința civilă nr. 152 din 05 iunie 2012, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, s-au respins excepțiile netimbrării acțiunii și excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român.
S-au admis excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ș.C. și excepția lipsei capacității de exercițiu a Biroului Teritorial Mehedinți.
S-a respins acțiunea față de pârâtul Ș.C. ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, față de Biroul Teritorial Mehedinți ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsită de capacitate de exercițiu, și împotriva celorlalți pârâți, ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut următoarele:
În baza dispozițiilor art. 137 C.proc.civ., instanța a analizat cu prioritate excepțiile de fond și de procedură care fac de prisos cercetarea în tot sau în parte a fondului cauzei.
În ceea ce privește excepțiile netimbrării și a lipsei calității procesuale pasive a Statului Român instanța a reținut că acestea sunt neîntemeiate pentru următoarele motive:
S-a constatat că acțiunea de față este scutită de plata taxei de timbru în temeiul dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 146/1997, putându-se face aplicarea, atât a lit. f1) conform căreia sunt scutite de plata taxei acțiunile pentru stabilirea și acordarea de despăgubiri pentru daunele morale aduse onoarei, demnității sau reputației unei persoane fizice, cât și a lit. o) potrivit căreia sunt scutite de plata acestei taxe cauzele penale, inclusiv despăgubirile civile pentru daunele materiale și morale decurgând din acestea.
Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, instanța a constatat că această excepție este neîntemeiată, prin regulatorul de competență fiind stabilită competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Mehedinți cu motivarea că tribunalul judecă în primă instanță, cererile pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale. Această formă de răspundere operează numai în raport cu statul, care are ulterior posibilitatea să formuleze o acțiune în regres împotriva judecătorului sau procurorului care a acționat cu rea-credință sau gravă neglijență. Statul nu are obligația să formuleze acțiunea în regres împotriva judecătorului sau procurorului, fiind la latitudinea Ministerului Finanțelor Publice să aprecieze asupra oportunității formulării acțiunii.
Instanța a apreciat ca întemeiată, admițând excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ș.C. și a respins în consecință acțiunea față de acesta.
Astfel, în raport de reglementarea actuală, răspunderea civilă a judecătorului sau procurorului este subsidiară și indirectă, iar justițiabilii nu pot formula acțiune civilă în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului, acțiunea formulându-se împotriva Statului Român, acesta având calitate procesuală pasivă în cauză.
Referitor la Biroul Teritorial Mehedinți din cadrul DIICOT, instanța a constatat că acesta este o structură fără personalitate juridică, astfel încât acest pârât este lipsit de capacitate procesuală de exercițiu, admițând excepția invocată în acest sens de DIICOT și respingând acțiunea față de acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsită de capacitate de exercițiu.
Analizând fondul cauzei, instanța a reținut că acțiunea este neîntemeiată pentru următoarele motive:
Prin rezoluția nr. 25 din 23.03.2011 s-a început urmărirea penală împotriva reclamanților pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 264 C.pen. Prin rechizitoriul întocmit în dosarul respectiv s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamanților și a numitului M.C.G.
Reclamanții au susținut că prin această faptă magistratul a comis un abuz, un fapt ilicit care le-a adus un prejudiciu, fapt ilicit care nu poate fi catalogat altfel decât o eroare judiciară conform susținerilor reclamanților, eroare care le-ar fi produs un prejudiciu.
Constituția României, prin art. 52 instituie răspunderea patrimonială a statului pentru erorile judiciare. Această răspundere este reglementată prin lege și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență. Răspunderea civilă se referă la răspunderea patrimonială a judecătorilor și procurorilor pentru erorile judiciare săvârșite în procesele penale, precum și în alte procese decât cele penale. Această formă de răspundere operează numai în raport cu statul, care are ulterior posibilitatea să formuleze o acțiune în regres împotriva judecătorului sau procurorului care a acționat cu rea-credință sau gravă neglijență. Statul nu are obligația să formuleze acțiunea în regres împotriva judecătorului sau procurorului, fiind la latitudinea Ministerului Finanțelor Publice să aprecieze asupra oportunității formulării acțiunii.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 96 alin. (6) din Legea nr. 303/2004 „statul se poate îndrepta cu o acțiune în despăgubiri", iar în raport de dispozițiile art. 507 C.proc.pen. „statul are acțiune în regres".
Ca urmare, în raport de reglementarea actuală, răspunderea civilă a judecătorului sau procurorului este subsidiară și indirectă, iar justițiabilii nu pot formula acțiune civilă în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului.
În temeiul legii pot fi formulate două acțiuni cu titulari diferiți, având cauze juridice distincte și anume: acțiunea în despăgubiri formulată de partea care a fost vătămată prin săvârșirea erorii judiciare împotriva statului, care poate avea ca temei atât dispozițiile art. 504 C.proc.pen., cât și art. 96 alin. (1) și (4) din Legea nr.303/2004; acțiunea în regres a statului împotriva judecătorului și procurorului, care este subsecventă acțiunii în despăgubiri formulată de parte. Acțiunea în regres a statului are ca temei juridic dispozițiile art. 507 C.proc.pen. și art. 96 alin. (7) din Legea nr. 303/2004.
În atare situație, chiar dacă reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe prevederile art. 998-999 și art. 1000 alin. (3) C.civ., pentru daunele morale solicitate, acestea au ca izvor un fapt ilicit reprezentat conform susținerilor reclamanților de eroarea comisă de magistrat, în cadrul unui proces penal, prin urmare în speță sunt aplicabile dispozițiilor art. 504-507 C.proc.pen.
Așadar, potrivit art. 504 alin. (2) C.proc.pen., „Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal". Modurile de restrângere a libertății în cursul procesului penal sunt prevăzute de dispozițiile art. 136 C.proc.pen. și sunt enumerate ca fiind: ,,a) reținerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi țara; d) arestarea preventivă".
În cauză reclamanții au solicitat acordarea de daune pentru prejudiciile aduse imaginii reclamantei care, conform susținerilor acesteia, a avut de suferit în libertatea de a-și exercita profesia de avocat.
Prin urmare, acțiunea nu se încadrează în dispozițiile art. 504 C.proc.pen., astfel încât a fost respinsă ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin decizia civilă nr. 78 din 15 octombrie 2012, Curtea de Apel Craiova, Secția I civilă a respins ca nefondat, apelul declarat de reclamanți.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de apel a avut în vedere considerentele ce succed:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Drobeta Turnu Severin, precizată ulterior, reclamanții au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Biroul Teritorial Mehedinți, Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice și Ș.C. pentru ca prin sentința ce se va pronunța, pârâții să fie obligați la despăgubiri reprezentând prejudiciul moral suferit de reclamanți, ca urmare a faptei comise de pârâtul Ș.C. care, în calitate de procuror, a dispus începerea urmăririi penale împotriva acestora, pentru ca apoi să dispună încetarea urmăririi penale. Reclamanții au invocat ca temei legal al acțiunii dispozițiile art. 998, 999 și art. 1000 alin. (3) C.civ.
Curtea de Apel Craiova, prin sentința civilă nr. 9 din 28 februarie 2012, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Mehedinți reținând că, potrivit art. 2 pct. 1 lit. h) C.proc.civ., tribunalul judecă în primă instanță cererile pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale.
Urmare a hotărârii dată de Curtea de Apel Craiova în regulatorul de competență, dar și în raport de susținerile formulate de reclamanți (sub aspectul stării de fapt) prin cererea de chemare în judecată, Tribunalul Mehedinți a reținut că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 504-507 C.proc.pen. și nu dispozițiile art. 998, 999, respectiv art. 1000 alin. (3) C.civ.
Tribunalul a motivat că daunele morale solicitate au ca izvor un fapt ilicit reprezentat, conform susținerilor reclamanților, de eroarea comisă de magistrat în cadrul unui proces penal, ceea ce face ca în speță să-și găsească incidența dispozițiile art. 504-507 C.proc.pen.
Faptul că în considerentele hotărârii prima instanță s-a limitat să concluzioneze că nu sunt incidente dispozițiile art. 998, 999 și art. 1000 alin. (3) C.civ., nu constituie motiv de anulare sau schimbare a soluției pronunțată de tribunal, motivarea succintă și deficitară sub acest aspect a primei instanțe urmând să fie suplinită de instanța de apel.
Sub aspectul modalității de aplicare a dispozițiilor art. 504-507 C.proc.pen., în mod corect Tribunalul Mehedinți a reținut că acțiunea este neîntemeiată.
În conformitate cu prevederile art. 504 alin. (1) C.proc.pen., orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârșit fapta imputabilă ori că acea faptă nu există.
Potrivit art. 504 alin. (2) C.proc.pen. are dreptul la repararea pagubei și persoana care în cursul procesului penal a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
În speță, nu se regăsește niciuna din situațiile prevăzute expres în art. 504 alin. (1) și (2) C.proc.pen., astfel încât nu pot fi acordate despăgubiri pe acest temei legal.
De altfel, apelanții reclamanți au susținut atât la fond cât și prin motivele de apel că sunt îndreptățiți la despăgubiri morale în baza art. 998, 999 C.civ. și art. 1000 alin. (3) C.civ.
Susținerile apelanților reclamanți nu sunt întemeiate.
Potrivit art. 998 C.civ. „orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara", iar conform art. 999 C.civ. „omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau imprudența sa". Prin urmare, pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală este necesar a fi întrunite cumulativ mai multe condiții și anume existența unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu, existența unui raport de cauzalitate între prejudiciu și fapta ilicită și existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul.
În speță nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile impuse de dispozițiile art. 998-999 C.civ.
Astfel, nu se poate reține existența unei fapte ilicite, câtă vreme pârâtul Ș.C. a instrumentat dosarul penal nr. xx/D/2011 conform prevederilor legale, acționând în limitele permise de lege, raportat la actele existente la dosar. Faptul că, în exercitarea atribuțiilor funcției sale și în limitele permise de lege, acesta a fost obligat să acționeze într-un anumit mod dispunând începerea urmăririi penale față de reclamanți, nu poate fi calificat ca reprezentând o faptă cu caracter ilicit.
Pârâtul Ș.C., în calitate de procuror, a dispus începerea urmăririi penale împotriva reclamanților în cadrul exercițiului normal al dreptului recunoscut de art. 228 alin. (1) C.proc.pen., îndeplinind astfel o obligație impusă de lege căreia nu i se putea sustrage.
Așadar, nu există faptă ilicită săvârșită de pârât și nici vinovăție din partea acestuia, în condițiile în care a acționat în limitele permise de cadrul legal și în exercitarea atribuțiilor de serviciu.
În cauză nu s-a făcut nici dovada prejudiciului suferit de apelanții reclamanți. Simplele afirmații făcute prin cererea de chemare în judecată reluate ulterior în cererea de apel nu constituie „de plano" dovezi cu privire la prejudiciul pretins.
Apelanții reclamanți aveau obligația potrivit art. 1169 C.civ., să producă dovezi concludente din care să rezulte că onoarea și demnitatea le-au fost lezate în mod grav. Or, în speță, nu s-au produs nici un fel de dovezi sub acest aspect.
Nefăcându-se dovada faptei ilicite și a prejudiciului pretins, în mod evident nu se poate reține nici îndeplinirea condiției referitoare la existența unei legături de cauzalitate între faptă și prejudiciu.
Apelanții reclamanți nu se pot prevala nici de dispozițiile art. 1000 alin. (3) C.civ., deoarece așa după cum chiar apelanții reclamanți au recunoscut prin motivele de apel, definitoriu pentru calitățile de comitent și prepus este existența raportului de subordonare, ceea ce presupune posibilitatea pentru comitent de a da instrucțiuni, de a direcționa, îndruma și controla activitatea prepusului, acesta din urmă având obligația de a urma îndrumările și directivele primite. Or, în speță, nu se poate reține existența unui raport de subordonare, deoarece sub aspectul îndeplinirii actelor de urmărire penală procurorul nu este un prepus al instituției unde este încadrat, așa după cum rezultă din prevederile art. 64 alin. (2) și din dispozițiile art. 68 din Legea nr. 304/2004. În lipsa raportului de subordonare între pârâtul Ș.C. și D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Mehedinți, nu poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru fapta prepusului, nefiind îndeplinite cerințele prevăzute de art. 1000 alin. (3) C.civ.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții.
Prin motivele de recurs, reclamanții au arăta că au formulat o acțiune în răspundere civilă delictuală având ca temei de drept dispozițiile art. 998-999 și art. 1000 alin. (3) C.civ. și nu dispozițiile art. 504 alin. (2) C.proc.pen.
Susținând îndeplinirea condițiilor legale ale răspunderii civile delictuale, reclamanții au precizat că datorită mediatizării agresive și de lungă durată a cazului lor, precum și datorită faptului că față de aceștia s-a început urmărirea penală în mod nejustificat, pentru ca apoi, procurorul să dea o soluție de scoatere de sub urmărire penală, pe aceleași considerente pentru care începuse urmărirea penală, consideră că li s-a adus un prejudiciu moral, constând în atingerea onoarei și a imaginii profesionale, atât în rândul celorlalți avocați, cât și în fața clienților.
În cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, atât pentru fapta altei persoane, pârâții trebuind să răspundă în calitate de comitenți pentru fapta prepusului lor, dar și condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.
Răspunderea civilă delictuală reprezintă o sancțiune civilă cu caracter reparator, ce ia naștere în momentul în care cu intenție, din neglijență sau din imprudență s-a comis o faptă care a cauzat un prejudiciu altei persoane.
Recurenții reclamanți au susținut că, în speță, sunt îndeplinite cumulativ toate condițiile generale ale răspunderii civile delictuale: existenta unui prejudiciu de ordin moral, constând în rezultatul, în efectul negativ suferit ca urmare a faptei ilicite săvârșite de către prepus și anume atingerea onoarei și a demnității; existența unei fapte ilicite săvârșite de către prepus, în acest caz, fiind vorba și despre un abuz de drept, pentru că exercitarea dreptului pe care îl are procurorul în exercitarea atribuțiilor de serviciu a fost utilizat, nu în vederea realizării finalității sale, ci cu intenția de a păgubi pe reclamanți; existenta unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, prin fapta ilicită le-a fost creat un prejudiciu de ordin moral reclamanților; existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.
Consideră că există îndeplinită și această condiție, întrucât vinovăția există atât sub aspectul factorului intelectiv, cât și al factorului volitiv. Prepusul are un anumit nivel de cunoaștere și de conștiință a semnificației sociale a faptelor sale și a urmărilor acestora, și a avut libertatea de deliberare și de decizie.
Recurenții reclamanți au susținut, de asemenea, și existența unei răspunderi civile delictuale pentru fapta altei persoane, întrucât, potrivit art. 1000 alin. (3) C.civ. „comitenții răspund de prejudiciul cauzat de prepușii lor în funcțiile ce li s-au încredințat". Spre deosebire de alții, comitenții nu sunt menționați în cuprinsul alin. (5) al art. 1000 C.civ., neavând posibilitatea să se exonereze de răspundere dovedind că „n-au putut împiedica faptul prejudiciabil".
În speță există un raport de prepușenie, iar ceea ce este definitoriu pentru calitățile de comitent și prepus în acest caz, este existența unui raport de subordonare care își are temeiul în împrejurarea că, pe baza acordului dintre ei, comitentul (în speță pârâții) au posibilitatea de a da instrucțiuni, de a direcționa, îndruma și controla activitatea prepusului (în speță procurorul), acesta din urmă având obligația de a urma îndrumările și directivele primite.
Nici instanța de fond și nici instanța de apel nu au analizat în nici un fel condițiile răspunderii civile delictuale, ci doar au considerat că ar fi trebuit să se întemeieze acțiunea de față pe dispozițiile Codului penal și nu pe dispozițiile Codului civil.
Examinând recursul declarat de reclamanți, Înalta Curte a constatat că se circumscrie sferei de aplicabilitate a motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., care se referă la încălcarea sau aplicarea greșită a legii prin hotărârea atacată și nu motivelor de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 8 și 7 C.proc.civ., invocate în mod formal, fără nici o susținere sau argumentare pertinentă, prin motivele de recurs.
În speță, recurenții reclamanți sunt cei care au stabilit fundamentul juridic al cererii de chemare în judecată susținând, atât la fond și în apel, dar și în recurs, că au formulat o acțiune în răspundere civilă delictuală având ca temei de drept dispozițiile art. 998-999 și art. 1000 alin. (3) C.civ. și nu dispozițiile art. 504 C.proc.pen.
Printre garanțiile procesului civil care impun rolul activ al judecătorului, egalitatea părților în fața justiției, contradictorialitatea, etc., se numără și principiul disponibilității.
Față de dispozițiile art. 129 alin. (4) și (6) C.proc.civ., dat fiind principiul disponibilității, instanța de apel a fost ținută să respecte cadrul procesual stabilit de reclamanți, în special pretenția dedusă judecății și motivarea în drept a acesteia.
Totodată, având în vedere hotărârea dată de Curtea de Apel Craiova în regulatorul de competență (rămasă invocabilă prin nerecurare), instanța de apel a reținut, sub aspectul modalității de aplicare, că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 504 alin. (1) și (2) C.proc.pen.
În acest sens s-a reținut corect, în expunerea de motive a hotărârilor anterioare, că asupra recurenților reclamanți nu a fost luată nici o măsură procesuală preventivă privativă sau restrictivă de libertate, așa cum sunt acestea reglementate, în mod strict, în cuprinsul articolului 136 C.proc.pen., motiv pentru care, atât instanța de fond cât și instanța de apel au stabilit că nu sunt incidente în speță dispozițiile art. 504 și urm. C.proc.pen.
De asemenea, s-a reținut corect că în speță nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile impuse de dispozițiile art. 998-999 și 1000 alin. (3) C.civ., privind răspunderea civilă delictuală.
În analiza recursului pendinte, Înalta Curte constată că pentru antrenarea răspunderii civile delictuale în condițiile art. 998 - 999 C.civ. este necesară întrunirea cumulativă a condițiilor legale și anume: existența unui prejudiciu; existența unei fapte ilicite; existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.
În ceea ce privește fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, aceasta este definită ca fiind orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane.
Deși de natură a aduce prejudicii unui drept subiectiv, fapta cauzatoare nu are caracter ilicit, prin urmare nu se pune problema angajării răspunderii civile atunci când ea a fost săvârșită în îndeplinirea unei prevederi legale ori cu permisiunea legii.
De asemenea, fapta ilicită se obiectivează în anumite activități ale autorului său, ce reprezintă manifestarea exterioară a conștiinței și voinței autorului, astfel încât, răspunderea nu poate fi angajată dacă, sub aspectul laturii subiective, fapta a fost săvârșită fără vinovăție, sub toate aspectele sale, reținute în art. 998 - 999 C.civ.
Prin urmare, este necesar ca această faptă să fie imputabilă autorului ei, adică autorul să fi avut o vină atunci când a săvârșit-o, acționând deci cu vinovăție.
Or, în cazul de speță, începerea urmăririi penale dispusă împotriva recurenților reclamanți nu poate constitui în sine o faptă ilicită, atâta timp cât s-a circumscris cadrului legal, nereprezentând un caz, o abatere de la normele procedural penale săvârșită cu vinovăție în una din formele sale.
În acest sens, are relevanță și că recurenții reclamanți nu au formulat nici o sesizare disciplinară către Consiliul Superior al Magistraturii ori vreo plângere împotriva procurorului de caz, care a dispus începerea urmăririi penale, prin care să fi reclamat aspecte care să atragă sancționarea disciplinară ori răspunderea penală a acestuia, de natura neglijenței sau imprudenței cu care ar fi acționat în cursul urmăririi penale sau a abuzurilor de orice fel.
Față de aceste considerente, respectiv față de faptul că nu au fost evidențiate fapte care să determine că ar fi fost încălcate dispozițiile legale care reglementează activitatea de urmărire penală, în speță, nu poate fi reținută comiterea cu vinovăție a vreunei fapte ilicite, cauzatoare de prejudicii, lipsa oricărei sesizări împotriva procurorului de caz constituind implicit o recunoaștere tacită a faptului că în cauza penală, procurorul a acționat cu respectarea și în limitele normelor procedural penale, nefiind vorba despre săvârșirea unei fapte ilicite cu vinovăție.
Pe de altă parte, legiuitorul român a prevăzut posibilitatea existenței unor atare situații și a statuat în cuprinsul art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, așa cum a fost modificată și completată, următoarele:
„(1) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare.
(2) Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea judecătorilor și procurorilor care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență.
(3) Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșită în procese penale sunt stabilite de codul de procedură penală.
(4) Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erori judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.
(5) Nu este îndreptățită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârșirea erorii judiciare de către judecător sau procuror".
Prin urmare, situațiile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese penale sunt stabilite de codul de procedură penală, fiind vorba explicit de art. 504 C.proc.pen., prin această dispoziție excluzându-se, implicit, orice altă posibilitate a persoanei vătămate de a solicita în orice mod și sub orice alt temei legal acoperirea unui prejudiciu de această natură.
Reglementarea legală ce stabilește în ce constau erorile judiciare pentru care poate fi angajată răspunderea statului este art. 504 C.proc.pen. raportat la art. 52 alin. (3) din Constituția României, care statuează că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.
Dispozițiile art. 504 C.proc.pen. nu constituie o aplicare a principiilor consacrate de art. 998-999 C.civ., această interpretare putând conduce la ideea că statul, prin Ministerul Finanțelor Publice, ar avea o răspundere nelimitată și necondiționată, situație în care normele legale care reglementează răspunderea statului în alte domenii nu s-ar mai justifica din moment ce principiile consacrate de art. 998-999 C.civ. ar fi general aplicabile.
De asemenea, s-a statuat în jurisprudența constantă că actele procedurale săvârșite de organele de urmărire penală nu pot fi incluse în categoria „erorilor judiciare", pe toată perioada cercetării penale individul beneficiind de prezumția de nevinovăție, care, în speță, s-a și concretizat prin rechizitoriul întocmit, prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală pentru fapta în legătură cu care s-a dispus trimiterea în judecată.
Pentru identitate de rațiune, nu poate fi reținută nici existența răspunderii civile delictuale pentru fapta altei persoane potrivit art. 1000 alin. (3) C.civ.
În speță, s-a statuat în mod corect că nu se poate reține existența unui raport de subordonare, de prepușenie, întrucât sub aspectul îndeplinirii actelor de urmărire penală procurorul nu este un prepus al instituției unde este încadrat, așa după cum rezultă în mod expres din prevederile art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 potrivit cu care „în soluțiile dispuse, procurorul este independent, în condițiile legii", precum și din dispozițiile art. 68 din Legea nr. 304/2004 potrivit cărora „Procurorul exercită, în condițiile legii, căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești pe care le consideră netemeinice și nelegale".
Rezultă, așadar, că măsurile dispuse de procuror în dosarele instrumentate se întemeiază pe prevederile legale, procurorul fiind liber să aprecieze asupra oportunității măsurilor luate, fără să primească îndrumări de specialitate de la conducerea parchetului în cadrul căruia funcționează.
În atare situație, în lipsa raportului de subordonare pe linia îndeplinirii actelor de urmărire penală, între pârâtul Ș.C. și D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Mehedinți, nu poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru fapta prepusului, nefiind îndeplinite cerințele prevăzute de art. 1000 alin. (3) C.civ.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte a constatat că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii la situația de fapt reținută în speță, nefiind incident motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., situație în care, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C.proc.civ., a respins ca nefondat, recursul declarat de reclamanți