- Răspundere civilă delictuală. Acțiune în regres a comitentului pentru recuperarea sumelor plătite cu titlu de despăgubiri, stabilite printr-o hotărâre penală definitivă, către persoanele prejudiciate prin faptele prepușilor.
Cuprins pe materii : Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală.
Index alfabetic : răspunderea pentru fapta altuia
- răspunderea pentru fapta proprie
- comitent
- prepus
- prejudiciu
Cod civil, art. 1000, art. 1003
(Notă : S-au avut în vedere dispozițiile vechiului Cod Civil, astfel cum erau în vigoare la data învestirii instanței)
Dispozițiile art. 1000 alin. (3) C.civ. instituie un caz de răspundere pentru fapta altuia și o solidaritate specifică între comitent și prepus, exclusiv în folosul victimei. Plătind despăgubirile, comitentul nu face altceva decât să avanseze în locul prepușilor săi despăgubirile pe care aceștia din urmă le datorau victimelor. Chiar dacă victimele au înțeles să pretindă întreaga despăgubire de la comitent, în final prevalează răspunderea pentru fapta proprie, adică făptuitorii trebuie să suporte singuri repararea prejudiciului pe care l-au cauzat prin fapta lor, comitentul având dreptul să regreseze împotriva acestora pentru recuperarea sumelor plătite.
Împotriva acțiunii în regres a comitentului, prepușii nu se pot apăra invocând prezumția de răspundere instituită de art. 1000 alin. (3) C.civ., ci eventual pot invoca și dovedi fapta proprie a comitentului, faptă care ar fi determinat total sau parțial producerea prejudiciului. Însă, în situația în care printr-o hotărâre penală de condamnare s-a reținut în mod expres lipsa oricărei culpe a comitentului în producerea prejudiciului, acest aspect nu mai poate fi repus în discuție în cadrul acțiunii în regres, iar prepușii nu pot invoca împrejurarea că au comis faptele cauzatoare de prejudicii ca urmare a ordinelor primite.
ICCJ, Secția I civilă, decizia nr. 290 din 20 ianuarie 2012
Reclamantul Ministerul Apărării Naționale a chemat în judecată pe pârâții T.I., B.V., C.I.L. și D.I., solicitând obligarea acestora la plata următoarelor sume de bani: T.I. - 1.481.340,83 lei, B.V. - 276.007,50 lei, C.I.L. - 276.007,50 lei și D.I. - 222.166,67 lei. De asemenea, a solicitat obligarea pârâților la plata dobânzii legale, începând cu data de 28.09.2006 până la data plății efective.
Prin sentința civilă nr. 255 din 22.02.2010, Tribunalul București, Secția a V-a civilă a admis acțiunea
și a obligat pe pârâtul T.I. la plata sumei de 1.481.340,83 lei, pe pârâtul B.V. la plata sumei de 276.007,50 lei, pe pârâtul C.I.L. la plata sumei de 276.007,50 lei și pe pârâtul D.I. la plata sumei de 222.166,67 lei, precum și a dobânzii legale aferente începând cu data de 28.09.2006 până la data plății efective, în favoarea reclamantei.
Tribunalul a reținut că, în temeiul sentinței penale nr.329/2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală, definitivă prin decizia nr. 121/2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 9 judecători, reclamantul Ministerul Apărării Naționale a fost obligat în solidar cu inculpații (pârâții din prezenta cauză), la plata sumei de 3.778.530,00 lei, reprezentând daune materiale, morale și cheltuieli de judecată către cele 83 de părți civile constituite în dosarul penal. Din acest debit, Ministerul Apărării Naționale mai are de recuperat suma de 2.255.522,50 lei.
Angajarea răspunderii pârâților a fost instituită în urma stabilirii vinovăției acestora, în timp ce răspunderea reclamantului Ministerul Apărării Naționale a fost instituită în calitate de parte responsabilă civilmente, în temeiul art. 1000 alin.(3) C.civ., comitenții fiind responsabili de prejudiciul cauzat de prepușii lor în funcțiile ce li s-au încredințat.
Cu înscrisurile depuse la dosar, respectiv situația privind plata despăgubirilor la care a fost obligat Ministerul Apărării Naționale, acesta a făcut dovada plăților către părțile civile, astfel încât solicitarea recuperării acestor sume de la pârâții vinovați este legitimă.
Nu a fost primită apărarea pârâților potrivit căreia aceștia ar fi executat un ordin, față de faptul că aceste apărări au fost analizate de instanțe când au stabilit definitiv vinovăția și răspunderea penală și civilă a pârâților, astfel încât, în cauză, nu se impune o astfel de analiză.
De asemenea, a fost înlăturată apărarea în sensul obligării doar la jumătate din sumele achitate de reclamant, reținându-se că acesta are la îndemână acțiunea în regres împotriva pârâților pentru recuperarea integrală a sumelor achitate către părțile civile din procesul penal.
Prin decizia nr. 7 din 19.01.2011, Curtea de Apel București, Secția a VII a civilă și pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurările sociale a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanții pârâți.
Instanța de apel a înlăturat critica vizând modul greșit de soluționare a cererii de suspendare a judecății până la soluționarea cererii adresate de apelanți Curții Europene a Drepturilor Omului, reținând că nu a fost încălcată nicio normă de procedură, cazurile de suspendare obligatorie sau facultativă a judecății
fiind limitativ prevăzute de art. 242, art. 243 și art. 244 C.pr.civ.
Cât privește criticile tuturor apelanților asupra fondului cauzei, instanța de apel a reținut că prin sentința nr. 329/2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, au fost condamnați inculpații M.I., general col. (r.) T.I., col. B.V., lt.col. C.I.L., maior D.I. la pedeapsa închisorii pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art.174 alin.(1) C.pen., respectiv infracțiunea de instigare la omor; au fost obligați inculpații să plătească despăgubiri și cheltuieli judiciare celor 83 părți civile, în solidar cu partea responsabilă civilmente Ministerul Apărării Naționale; a fost respinsă cererea de obligare în cauză a Ministerului Finanțelor Publice, pentru Statul Român, în calitate de parte responsabilă civilmente.
În considerentele acestei hotărâri penale s-a arătat, detaliat, pentru fiecare parte civilă, care a fost prejudiciul încercat prin împușcare în cadrul evenimentelor din 21-22.12.1989 la Cluj Napoca, care a fost trauma psihică și care a fost pierderea materială încercată de fiecare și despăgubirea acordată. De asemenea, s-a arătat că în fiecare caz în parte inculpații răspund în solidar de plata daunelor, deoarece fiecare în parte și împreună au contribuit la producerea prejudiciului.
În solidar cu inculpații a fost obligat, în calitate de parte civilmente responsabilă, Ministerul Apărării Naționale deoarece, potrivit art.1000 alin.(3) C.civ., comitenții sunt responsabili de prejudiciul cauzat de prepușii lor în funcțiile ce li s-au încredințat. Temeiul răspunderii comitentului pentru faptele cauzatoare de prejudicii ale prepușilor îl constituie obligația de a garanta despăgubirea celor ce au suferit daune prin acțiunile comise de prepuși. Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, în considerentele sentinței, că Ministerul Apărării Naționale, comitentul, nu este vinovat, el este doar un garant, calitate care îi dă dreptul ca, după despăgubirea victimei, să ceară prepusului să achite suma pe care a plătit-o părții vătămate. Răspunderea comitentului este deci, un caz excepțional de răspundere fără culpă. Este riscul de activitate pe care comitentul trebuie să-l suporte, căci paguba a fost cauzată de această extindere, prin prepuși, a propriei activități. În ultima analiză însă, prepușii și nu comitentul plătesc daunele, plată pe care el, comitentul, o garantează. Cu alte cuvinte, comitentul care plătește integral despăgubirea are o acțiune de regres, în temeiul art.998-999 C.civ., împotriva propriilor prepuși și împotriva altor prepuși sau comitenți.
Împotriva acestei hotărâri penale s-a exercitat recursul de către inculpați, partea responsabilă civilmente Ministerul Apărării Naționale și o parte din părțile civile. Prin decizia nr.121/2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 9 judecători, recursurile au fost respinse ca nefondate. Criticile referitoare la soluționarea acțiunii civile în procesul penal, ridicate de inculpați și partea responsabilă civilmente cât privește cuantumul sau nejustificarea despăgubirilor, au fost găsite nefondate. S-a reținut că dreptul la reparație materială este reglementat prin art.14 și art.346 C. pr.pen. fără însă a fi stabilit și modul de determinare a daunelor materiale și daunelor morale. Ca atare, sunt aplicabile normele Codului civil, respectiv dispozițiile de principiu prevăzute de art.998 și art.999, care nu fac însă distincție între prejudiciul material și prejudiciul moral, deși ambele sunt supuse reparării. Cât privește întinderea prejudiciului suferit, instanța penală de recurs a arătat că, pe temeiul art.1084 C.civ., daunele materiale sunt formate din pierderea efectiv suferită și beneficiul de care partea a fost efectiv lipsită, iar daunele morale sunt stabilite prin aprecierea instanței, subordonată însă condiției aprecierii rezonabile pe o bază echitabilă corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs părții lezate.
De asemenea, instanța penală de recurs a considerat corect stabilit raportul de prepușenie între comitentul Ministerul Apărării Naționale și prepușii inculpați.
În raport de cele expuse anterior, curtea de apel a constatat că, în cauza penală, s-a exercitat acțiunea civilă, în condițiile art. 14 C.pr.pen., repararea pagubei fiind dispusă a se face, potrivit dispozițiilor legii civile, prin plata unei despăgubiri bănești, pentru repararea prejudiciului material, dar și pentru repararea daunelor morale pretinse de victimele constituite părți civile. Întrucât instanța penală nu a determinat concret obligațiile de plată ce revin fiecărui inculpat, însă a lămurit raporturile dintre părți, s-a apreciat că, în prezenta cauză, urmează a se stabili regulile aplicabile în desocotirea solidarității pasive.
În procesul penal purtat anterior și finalizat printr-o hotărâre penală definitivă de condamnare, a fost soluționată atât acțiunea penală, cât și acțiunea civilă, în sensul că au fost stabilite elementele răspunderii civile delictuale, conform regulilor generale din art. 998 și art. 999 C.civ., însă cu instituirea solidarității pasive în plata despăgubirilor, pentru cazul special al răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, în temeiul art. 1000 alin.(3) C.civ., dată fiind constatarea de către instanța penală a raportului de prepușenie
întemeiat pe relația de subordonare între părți.
Reținând incidența principiului înscris în art. 22 C.pr.pen., potrivit căruia hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia și constatând că instanța civilă a fost învestită numai cu regresul comitentului Ministerul Apărării Naționale, care a plătit despăgubirile tuturor părților civile, împotriva prepușilor T.I., B.V., C.I.L. și D.I., curtea de apel a considerat că, în această fază instanța are competența limitată numai la stabilirea sumelor datorate de fiecare prepus comitentului, fără a putea în vreun fel analiza, așa cum au cerut apelanții, culpa atât în răspunderea penală, cât și în răspunderea civilă. Instanța civilă nu poate schimba ceea ce s-a statuat definitiv și cu autoritate în procesul penal, nici în sensul înlăturării totale a obligației de plată din sarcina apelantului C.I.L. și nici în sensul stabilirii în sarcina Ministerului Apărării Naționale a obligației de plată a unei părți din suma pretinsă apelanților T.I., B.V. și D.I.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, pârâții T.I., B.V. și D.I., invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
În motivarea recursului se arată că nu poate fi vorba despre răspundere civilă solidară, cât timp pârâții au comis faptele cauzatoare de prejudicii urmare a ordinelor primite, nu numai de la conducerea Ministerului Apărării Naționale, ci și de la conducerea superioară de stat, prin hotărârea Comitetului Politic Executiv al PCR, care reprezenta, în condițiile partidului-stat, organul suprem de conducere a țării.
Recurenții invocă încălcarea dispozițiilor legale speciale în materia răspunderii materiale a militarilor: art. 7 alin.(2) din Regulamentul Disciplinei Militare, potrivit căruia comandantul poartă răspunderea pentru legalitatea și urmările ordinului dat; art. 6 alin.(1) lit. d) din O.G. nr. 121/1998, potrivit căruia pentru pagubele produse în executarea ordinului comandantului sau șefului unității, răspunderea
revine acestuia (prevedere preluată din Decretul nr. 207/1976).
Recurenții consideră că prevederile art. 1000 C.civ. trebuie interpretate în sensul că răspunderea pentru daunele produse trebuie să revină exclusiv Ministerului Apărării Naționale, mai ales că textul respectiv și cele următoare nu se referă la răspunderea solidară. Art. 1003 se referă la răspunderea solidară numai în cazul codebitorilor. Mai mult, noul Cod civil, chiar dacă nu a intrat încă în vigoare, stabilește la art. 1373 răspunderea exclusivă a comitentului pentru pagubele produse de prepuși ori de câte ori fapta săvârșită de aceștia are legătură cu atribuțiile sau scopul funcțiilor încredințate.
Recurenții mai susțin că în mod nelegal au fost obligați și la dobânzi, fără a fi somați în acest sens, fără a se ține seama că sunt în executarea pedepselor privative de libertate și că sunt în imposibilitate de a plăti.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte a reținut următoarele:
Recurenții consideră că reclamantul nu poate pretinde pe calea cererii de chemare în garanție restituirea sumelor plătite victimelor în temeiul hotărârii penale, deoarece răspunderea pentru prejudiciul cauzat victimelor revine exclusiv reclamantului. În acest sens, recurenții reiterează apărările formulate în procesul penal, care au fost analizate în hotărârea penală de condamnare, și anume, că au comis faptele cauzatoare de prejudicii urmare a ordinelor primite.
Recurenții mai susțin că, din corelarea prevederilor art. 1000 și art.1003 C.civ., rezultă că răspunderea pentru daunele produse trebuie să revină exclusiv Ministerului Apărării Naționale, deoarece art. 1000 nu instituie răspunderea solidară, iar art. 1003 se referă la răspunderea solidară numai în cazul codebitorilor.
În realitate, ceea ce interesează sub aspectul temeiului juridic al pretențiilor formulate de reclamant în prezenta cauză sunt dispozițiile art. 1000 alin.(3) C.civ., care instituie un caz de răspundere pentru fapta altuia, nu pentru fapta proprie și care instituie, contrar celor susținute de recurenți, o solidaritate specifică între comitent și prepus, exclusiv în folosul victimei. Plătind despăgubirile, reclamantul nu a făcut altceva decât să avanseze în locul pârâților despăgubirile pe care aceștia din urmă le datorau victimelor. Însă în final, prevalează răspunderea pentru fapta proprie, adică făptuitorii trebuie să suporte singuri repararea prejudiciului pe care l-au cauzat prin fapta lor, comitentul având dreptul să regreseze împotriva acestora pentru recuperarea sumelor plătite.
Împotriva regresului comitentului, recurenții pârâți nu se pot apăra invocând prezumția de răspundere instituită de art. 1000 alin.(3) C.civ., ci eventual pot invoca și dovedi fapta proprie a comitentului, faptă care ar fi determinat total sau parțial producerea prejudiciului.
Dispozițiile art. 1000 alin. (3) oferă exclusiv victimei posibilitatea de a se adresa, la alegerea sa, pentru întreaga despăgubire, fie comitentului singur, fie comitentului și prepusului deopotrivă, fie numai prepusului.
În speță, victimele au înțeles să pretindă întreaga despăgubire de la comitent, ceea ce nu este de natură să înlăture răspunderea proprie a pârâților, care se concretizează în cadrul cererii de chemare în garanție prin obligarea lor la restituirea sumelor către comitent.
Caracterul solidar al răspunderii întemeiată pe art. 1003 C.civ. are în vedere situația în care „delictul sau cvasidelictul este imputabil mai multor persoane”, ceea ce ar presupune reținerea culpei concomitente a comitentului și în final o răspundere proprie a acestuia întemeiată pe art. 998 C.civ. Or, în hotărârea penală de condamnare s-a reținut în mod expres lipsa oricărei culpe a Ministerului Apărării Naționale în producerea prejudiciului, aspect care nu mai poate fi repus în discuție în cadrul acțiunii în regres.
În realitate, recurenții tind la o reevaluare a vinovăției lor (reluând în cadrul acestui litigiu o apărare pe care au susținut-o constant în fața instanței penale, respectiv îndeplinirea ordinelor militare primite și lipsa răspunderii lor în calitate de executanți), ceea ce ar fi contrar principiului autorității de lucru judecat a hotărârii penale definitive, prin care s-au stabilit faptele, persoanele care le-au săvârșit și vinovăția acestora.
Critica recurenților referitoare la dispoziția de obligare a lor la plata dobânzilor este invocată omisso medio, nefiind formulată ca motiv de apel.
În acest sens, art. 295 alin. (1) teza I C.pr.civ. prevede în mod expres că: „Instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță”. Textul reglementează una dintre limitele efectului devolutiv al apelului, exprimând ideea că, prin apel, litigiul poate fi transpus pe rolul instanței superioare împreună cu toate aspectele de fapt și de drept pe care el le implică, însă în limitele a ceea ce s-a cerut prin cererea de apel (tantum devolutum quantum appellatum).
În condițiile în care pârâții nu au criticat în apel dispoziția de obligare la plata dobânzilor, cuprinsă în dispozitivul sentinței primei instanțe, respectiv nu au susținut argumentele invocate în recurs (lipsa punerii în întârziere și imposibilitatea de plată datorată împrejurării că se află în stare de detenție), aceste aspecte nu au fost analizate de instanța de apel și nu pot examinate pentru prima oară în recurs.
În raport de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin.(1) C.proc.civ., Înalta Curte a respins recursul, ca nefondat.