Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

 

Recunoașterea pe teritoriul României a unei hotărâri străine pronunțată într-o acțiune în stabilirea filiației față de tată. Inadmisibilitatea cenzurării hotărârii străine sub aspectul fondului dreptului. Verificarea de către instanța de exequatur a îndeplinirii condițiilor impuse de legea română. Noțiunea de ”fraudă la lege” și ”ordine publică”.

 

Cuprins pe materii :  Drept procesual civil. Exequatur.

Index alfabetic : hotărâre judecătorească

- exequatur

- ordine publică

- fraudă la lege

                                                             Legea nr. 105/1992, art. 168, art. 169, art. 171, art. 172

 

Notă : Legea nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, a fost abrogată prin art.83 lit. e) din Legea nr. 76/2012 la data de 15 februarie 2013.

 

    1. În dreptul internaţional privat, fraudarea legii presupune schimbarea punctului de legătură pentru a se aplica altă lege decât cea normal competentă, respectiv, în locul legii forului se aplică legea străină sau în locul acesteia din urmă, se aplică o altă lege, tot străină, dar a altei ţări decât cea a cărei lege era normal competentă, sau se aplică legea forului deși în mod normal urma să se aplice legea străină. Ca atare, ca să existe fraudă la lege trebuie să existe un act de voinţă al părţilor, ceea ce înseamnă că o atare operaţie nu se poate efectua decât în materii în care voinţa părţilor poate să intervină pentru a plasa un raport de drept sub imperiul unor legi prin intermediul normei conflictuale.

    2. Refuzul recunoașterii hotărârii străine, în condițiile punctului 2 al art. 168 din lege – când hotărârea încalcă ordinea  publică de drept internațional privat român – intervine numai în cazul când procesul privind starea civilă și capacitatea unui cetăţean român s-a judecat prin aplicarea unei alte legi decât cea determinată de dreptul internaţional privat român, iar soluţia diferă de cea la care s-ar fi ajuns potrivit legii române.

Excepţia de ordine publică apare ca un corectiv la aplicarea legilor străine în sensul că i se dă instanţei, învestită cu cererea de recunoaștere a hotărârii străine, competenţa să aprecieze în ce măsură aplicarea legii străine contravine principiilor fundamentale ale sistemului de drept local care variază atât în spaţiul de la o ţară la alta, cât și în timp în cadrul aceluiași sistem de drept.

 

Secția I civilă, decizia nr. 954 din  14 februarie 2012

 

1.Acţiunea

Reclamantul C.M.L. prin mandatar P.P., a solicitat la 7 august 1991, printr-o acţiune introdusă la Tribunalul Municipiului București investirea cu formulă executorie în temeiul art. 375 C.proc.civ. a sentinţei nr. 132 din 6 februarie 1955 pronunţată de Camera a II-a civilă, Secţia I-a a Tribunalului din Lisabona. Acţiunea a fost formulată în contradictoriu cu intimaţii  MS Regele M. I   și Principesa E. a României.

În fapt, acţiunea a fost motivată de dorinţa petentului  de a-și reglementa starea civilă prin înscrierea în certificatul său de naștere la rubrica „tată” a Regelui C. al II-lea al României și pentru a culege eventualele drepturi patrimoniale ce-i revin ca urmare a recunoașterii și în România a hotărârii Tribunalului din Lisabona.

Tribunalul Municipiului București a luat act de precizările făcute de petent la 16 ianuarie 1992 și la 29 ianuarie 1992 cât privește scoaterea din cauză a Principesei E. (E.L., văduva Regelui C. al II-lea), aceasta fiind decedată din 29 iunie 1977 și a stabilit cadrul procesual, părţile fiind petiţionarul C.M.L. și intimaţii MS  Regele M. I și, respectiv, M.U. (ca succesoare a Principesei E.).

Judecata cauzei a fost strămutată la Tribunalul Teleorman prin încheierea din 15 iulie 1993 a  Curţii Supreme de Justiţie.

2. Tribunalul Teleorman prin sentinţa civilă nr. 1384 din 13 octombrie 1995 a admis cererea petentului M.G.L. și, în temeiul art. 167 din Legea nr. 105/1992, a dispus recunoașterea în România spre a beneficia de puterea lucrului judecat a sentinţei din 6 februarie 1955 pronunţată de Secţia I, Divizia a II-a a Tribunalului din Lisabona.

Pentru a pronunţa această sentinţă Tribunalul a reţinut următoarele:

Prin sentinţa din 6 februarie 1955, Tribunalului din Lisabona a declarat admisă și probată acţiunea formulată de M.G.L. împotriva Prinţesei E. a României și a MS Regele M. I și a soţiei sale MS Regina A. și, în consecinţă, l-a declarat pe reclamant fiu legitim al MS Regele C. al II-lea al României, considerându-l moștenitor al defunctului rege cu toate consecinţele legale și în mod special pentru a fi admis să intervină în procedura de inventar ca urmare a decesului acestuia.

S-a luat act de modificarea intervenită în legislaţie cu privire la abrogarea art. 375 C.proc.civ. (temeiul de drept al acţiunii) prin art. 183 din Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, lege care a reglementat prin art. 167 și urm.,  recunoașterea hotărârilor străine.

Noua încadrare  juridică a cererii a fost acceptată de părţi.

S-a stabilit că, în cauză, în lipsa unei convenţii internaţionale bilaterale sau multilaterale în materie, sunt aplicabile dispoziţiile art. 167 din Legea nr. 105/1992 cât privește condiţiile cumulative de care depinde eficacitatea în România a unei hotărâri străine.

Tribunalul a analizat cerinţele prevăzute de textul incident și a constatat că cele trei condiţii cumulativ prevăzute de art. 167 lit. a), b) și c) sunt întrunite în cauza dedusă judecăţii:

Caracterul definitiv al hotărârii (sentinţa prin notificare a dobândit autoritate de lucru judecat), cerinţă care nu a fost contestată.

Instanţa străină a fost competentă să judece procesul potrivit reglementărilor statului respectiv (instanţa s-a declarat competentă – neexistând nici o contestaţie în temeiul art. 109 din Codul de procedură civilă al Portugaliei - problema competenţei relative potrivit art.65 alin. a) Cod procedură civilă că unul din cei doi pârâţi are domiciliul în Portugalia și celălalt în Marea Britanie; în condiţiile în care alegerea jurisdicţiei fiind dată reclamantului, acesta a ales, corespunzător reglementării, jurisdicţia portugheză [care este și locul deschiderii succesiunii defunctului rege conform art. 77 al. (2) Cod procedură civilă].

Îndeplinirea acestei condiţii a fost contestată de intimatul MS Regele M. I, care a susţinut că instanţa portugheză nu era competentă să soluţioneze cauza în raport de art. 151 din Legea nr. 105/1992 care prevede competenţa exclusivă a instanţelor române pentru cauze privind raporturi de drept internaţional privat vizând actele de stare civilă.

Referitor la această contestaţie instanţa a observat că hotărârea străină a fost pronunţată în 1955, iar Legea nr. 105 adoptată în 1992, reglementările actului normativ invocat neavând incidenţă asupra hotărârii, dat fiind caracterul neretroactiv al legii.

Existenţa reciprocităţii în privinţa efectelor hotărârilor străine între România și statul instanţei care a pronunţat hotărârea, a fost analizată prin prisma dispoziţiilor art. 6 alin. (2) al legii care prezumă îndeplinirea acestei condiţii până la proba contrară, probă nefăcută în cauză de nici una din părţi.

Au fost analizate și cerinţele prevăzute de art. 168 din Legea nr. 105/1992, care indică cazurile în care poate fi refuzată recunoașterea unei hotărâri străine: frauda comisă în procedura urmată în străinătate, situaţie neinvocată în cauză ; încălcarea de către hotărârea străină a ordinii publice de drept internaţional privat român. O asemenea încălcare se realizează prin nerespectarea dispoziţiilor art. 151 din Lege, privind competenţa absolută a instanţelor române ; procesul între aceleași părţi a fost soluţionat – printr-o hotărâre a instanţelor române, chiar nedefinitivă sau se afla în curs de judecare în faţa acesteia, la data sesizării instanţei străine (situaţie neinvocată și care nu a rezultat din actele dosarului).

Tribunalul Teleorman a analizat și celelalte motive invocate de apărătorii intimatului MS Regele M. I și le-a găsit nefondate.

Hotărârea portugheză încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinţei nr. 2 din 1 decembrie 1926 a Tribunalului de Primă Instanţă a Departamentului Seine, prin care acea instanţă s-a declarat necompetentă să judece filiaţia petiţionarului.

Cu privire la această susţinere, s-a constatat că în hotărârea invocată s-a menţionat că procesul judecat la Paris a avut drept obiect cererea prin care „doamna L. a crezut că trebuie să citeze înaintea acestui tribunal, printr-o notificare, cu data de 4 martie 1926, pe Prinţul C. al României, astăzi C.C., denumit de ea C. de Hohenzollern, pentru plata unei sume de zece milioane franci cu titlu de daune interese”.

S-a observat că nu se poate reţine, potrivit art. 1201 Cod civil român, că hotărârea instanţei din Paris se bucură de autoritate de lucru judecat pentru că nu a avut același obiect, fiind un proces de daune și nu de stabilirea filiaţiei.

Petiţionarul nu are statutul unui copil din căsătorie, ci pe acela al unui fiu nelegitim al Prinţului C., consecinţa fiind imposibilitatea cercetării paternităţii sale – potrivit dispoziţiilor Codului civil român în vigoare la momentul nașterii sale. S-a apreciat că aceste susţineri vizau chestiuni de fond soluţionate de instanţa străină care, potrivit art. 169 din Legea nr. 105/1992 nu pot fi examinate de tribunalul investit cu cererea de recunoaștere a hotărârii străine.

Inadmisibilitatea cererii – în raport de prevederile art. 10 din Decretul nr. 278/1960 privind actele de stare civilă, care puneau la dispoziţia petentului calea unei cereri administrative de înregistrare directă în registrul de stare civilă a hotărârii portugheze – a fost considerată o excepţie neîntemeiată.

S-a reţinut că potrivit art. 166 din Legea nr. 105/1992, hotărârile străine sunt recunoscute de plin drept în România, dacă se referă la statutul civil al cetăţenilor statului unde au fost pronunţate sau dacă, fiind pronunţate într-un stat terţ, au fost recunoscute mai întâi în statul de cetăţenie al fiecărei părţi,  situaţie care nu se regăsește în cauza de faţă, statul în care a fost pronunţată hotărârea nefiind statul de cetăţenie al petentului.

       3. Curtea de Apel București, Secţia a III-a civilă, prin decizia civilă nr. 67 A din 1 aprilie 1999 a respins ca nefondat apelul declarat de MS Regele M. I împotriva sentinţei civile nr. 1384 din 13 octombrie 1995 a Tribunalului Teleorman.

S-a reţinut că excepţiile formulate de apelant, referitoare la încălcarea normelor de procedură prin necitarea în cauză a pârâtelor M.U. și MS Regina A., nu sunt de ordine publică și nu afectează cu nulitatea absolută sentinţa Tribunalului Teleorman, pentru că părţile vizate, în ipoteza în care li s-ar fi produs o vătămare în drepturile lor, ar fi trebuit să intervină personal, pe parcursul procesului, în fond sau apel, și să ceară înlăturarea presupusei vătămări.

M.U. deși citată la mai multe termene nu s-a  prezentat, iar judecarea cauzei fără citarea ei putea fi invocată numai de către această parte.

În ce privește necitarea în proces a MS Regina A., s-a reţinut că nu era obligatorie citarea acesteia potrivit art. 172 din Legea nr. 105/1992, câtă vreme aceasta nu a fost parte în procesul judecat la Lisabona, dispozitivul hotărârii nefăcând menţiuni cu privire la  aceasta.

Celelalte critici formulate în legătură cu încălcarea art. 151 și 168 alin. (2) din Legea nr. 105/1992 au fost respinse, considerându-se că raportarea acestora la speţa dedusă judecăţii a fost corect făcută. S-a mai reţinut că dispoziţiile art. 151 din Legea nr. 105/1992 sunt aplicabile persoanelor domiciliate în România, cetăţeni români sau străini fără cetăţenie, statut civil pe care petiţionarul intimat nu îl avea nici în 1955 și nu îl are nici în prezent, acesta fiind cetăţean francez care locuiește în străinătate, ceea ce exclude instanţa română de la competenţa judecării cauzei judecate de instanţa portugheză.

S-a constatat că, în mod corect, s-a respins excepţia autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 2/1926 a instanţei franceze faţă de hotărârea instanţei portugheze, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1201 C.civ. și s-a reţinut că excepţia autorităţii de lucru judecat poate fi invocată numai cu privire la fondul litigiului nu și cu privire la o excepţie pe baza căreia s-a soluţionat procesul.

Procesul din Franţa a privit o acţiune în daune interese introdusă de mama petiţionarului împotriva Regelui C. al II-lea al României, ca urmare a anulării căsătoriei dintre cei doi și nu a determinat competenţa instanţelor române în materie de stabilire a filiaţiei a petentului.

S-a mai reţinut că probleme ce ţin de fondul procesului (încălcarea ordinii publice din România prin hotărârea portugheză, starea și capacitatea persoanelor, buna sau reaua credinţă la încheierea căsătoriei dintre dna. I.L. și Regele C. al II-lea), nu pot fi luate în dezbatere în cauza cu care a fost investită instanţa franceză

4. Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, prin decizia civilă nr. 692 din 19 februarie 2002 a admis recursul formulat de MS Regele M. I și cererea de intervenţie formulată la 4 decembrie 2001 de MS Regina A. în interesul recurentului, a casat decizia nr. 67 A din 1 aprilie 1999 a Curţii de Apel București și sentinţa civilă nr. 1384 din 13 octombrie 1995 a Tribunalului Teleorman și a trimis cauza spre rejudecarea în primă instanţă, aceluiași tribunal.

În esenţă, s-a reţinut că prin sentinţa din 6 februarie 1955 Tribunalul din Lisabona a admis acţiunea reclamantului M.G.L. în contradictoriu cu Prinţesa E. a României (văduva Regelui C. al II-lea al României), MS Regele M. I și soţia acestuia Regina A. și l-a declarat pe reclamant fiul legitim al Majestăţii Sale C. al II-lea al României, considerându-l moștenitor al defunctului rege, cu toate consecinţele legale și în mod special pentru a fi admis să intervină în procedura de inventariere deschisă ca urmare a decesului defunctului rege.

S-a mai reţinut că ulterior, în anul 1957, M.G.L. a solicitat Tribunalului de Mare Instanţă din Paris  recunoașterea hotărârii pronunţate de Tribunalul din Lisabona.

Acest din urmă Tribunal, la 6 martie 1957, a admis cererea formulată de M.G.L. în contradictoriu cu Prinţesa E. (văduva Regelui C. al II-lea al României), MS Regele M. I și MS Regina A. și a declarat că hotărârea din 6 februarie 1955 pronunţată de Tribunalul din Lisabona este executorie în Franţa.

S-a constatat așadar că, atât în procesul judecat de Tribunalul din Lisabona cât și în procesul judecat de Tribunalul de Mare Instanţă din Paris, a figurat ca parte și MS Regina A., soţia Regelui M. I.

În raport de această împrejurare, s-a apreciat că, în cauză, nu au fost respectate nici dispoziţiile imperative ale art. 172 din Legea nr. 105/1992 care impun desfășurarea procesului de recunoaștere a hotărârilor străine cu citarea tuturor părţilor și nici dispoziţiile art. 85 C.proc.civ., care nu permit judecarea unei cereri decât după citarea sau înfăţișarea părţilor.

Hotărârile celor două instanţe pronunţate cu nesocotirea dispoziţiilor imperative amintite, au fost considerate lovite de nulitate absolută și ca urmare, casate, cauza fiind trimisă la instanţa de fond pentru reluarea judecăţii cu citarea tuturor părţilor.

5. Tribunalul Teleorman, prin sentinţa civilă nr. 1809 din 1 iulie 2002, rejudecând cauza în fond, a admis cererea reclamantului în contradictoriu cu MS Regele M. I, U.M. și MS Regina A. și a dispus recunoașterea în România a sentinţei din 6 februarie 1955 pronunţată de Secţia 1, Divizia a II-a a Tribunalului din Lisabona spre a beneficia de putere de lucru judecat.

S-a constatat că sunt îndeplinite cerinţele legale pentru recunoașterea în România a unei hotărâri străine conform Legii nr. 105/1992 și, în cauză, s-a dispus citarea MS Regina A. (care a figurat ca parte în sentinţa pronunţată de Tribunalul din Lisabona), la adresa indicată în cererea de intervenţie, la domiciliul avocatului ales conform art. 93 C.proc.civ., apreciindu-se că indicarea unui alt domiciliu după ce a fost citată la domiciliul indicat iniţial, echivalează cu tergiversarea judecăţii cauzei.

       6. Curtea de Apel București, Secţia a III-a civilă, prin decizia civilă nr. 12/A din 14 ianuarie 2003 a respins excepţia privind obligativitatea participării reprezentantului Ministerului Public la soluţionarea cauzei și a respins ca nefondate apelurile formulate de MS Regele M. I și MS Regina A. împotriva sentinţei Tribunalului Teleorman.

În motivarea acestei soluţii, ca răspuns la criticile și excepţiile formulate de apelanţi, Curtea de apel a reţinut  următoarele:

Critica nerespectării termenului de 15 zile între data primirii citaţiei și primul termen de judecată prevăzut de art. 114¹ alin. (3) coroborat cu art. 129 al. (2) și art. 315 al. (2) C.proc.civ., cu consecinţa împiedicării pregătirii apărării pârâţilor a fost respinsă. S-a observat că pârâţii nu au formulat întâmpinare și nu s-au prevalat de această împrejurare nefiind întrunite condiţiile prevăzute de art. 105 al. (2) C.proc.civ. sub aspectul vreunei vătămări cauzate acestora, astfel că s-a apreciat că instanţa în mod corect a soluţionat cauza. Pârâţii, deși citaţi, nu s-au prezentat la primul termen fixat în proces.

S-a constatat că cererea acordării  unui termen pentru lipsă de apărare formulată la primul termen de pârât, nu a fost temeinic motivată potrivit art. 156 al. (1) C.proc.civ., astfel că, în mod corect, a fost respinsă, iar citarea MS Regina A., în calitate de pârâtă, și nu de intervenientă s-a apreciat că nu i-a cauzat acesteia nici o vătămare care să afecteze validitatea sentinţei.

Sub aspectele de fond ale cauzei, Curtea a mai constatat că sunt îndeplinite cerinţele impuse de Legea nr. 105/1992 pentru recunoașterea hotărârii străine și că nu există nici o dovadă cu privire la fraude procedurale comise în judecarea pricinii de tribunalul străin și nici folosirea de către reclamant a diferitelor titluri și nume, nu ar putea conduce la concluzia că în cauză ar fi vorba de alte persoane.

7. Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, prin decizia civilă nr. 3017 din 14 aprilie 2005, a admis recursul declarat de MS Regele M. I și MS Regina A. împotriva deciziei nr. 12 A din 14 ianuarie 2003 a Curţii de Apel București, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanţe, reţinându-se că instanţa de apel a validat nereguli procedurale esenţiale comise în faţa Tribunalului.

Astfel, s-a constatat că pentru termenul de judecată de la 24 iunie 2002 – primul termen în fond după casare la Tribunal – pârâţii MS Regele M. I și MS Regina A. au fost citaţi la domiciliul profesional al avocatului angajat numai pentru o fază procesuală anterioară, derularea procesului în faţa Curţii Supreme de Justiţie, iar citaţiile s-au comunicat la 10 iunie 2002 cu nerespectarea prevederilor imperative ale art. 114¹ alin. (3) C.proc.civ.

S-a constatat că, în mod eronat, s-a apreciat de către Curtea de Apel că dispoziţiile art. 114 alin. (3) C.proc.civ. nu sunt imperative și că  - prin citarea menţionată - nu s-a produs pârâţilor nici o vătămare. Vătămarea produsă a fost reţinută din împrejurarea că deși au sesizat instanţa despre greșita lor citare și despre dorinţa de a-și angaja un avocat pentru formularea unei întâmpinări, totuși instanţa de fond a procedat la judecarea cauzei pronunţând o soluţie care le este defavorabilă.

S-a concluzionat că drepturile procesuale ale acestora au fost încălcate atât sub aspectul contradictorialităţii cât și al asigurării dreptului la apărare.

        8. Curtea de Apel București rejudecând apelurile, prin decizia nr. 1357 A din 29 septembrie 2005, a admis apelul declarat de MS Regele M. I și  MS Regina A. A fost anulată sentinţa civilă nr. 1809 din 1 iulie 2002 pronunţată de Tribunalul Teleorman și trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanţă, reţinându-se că sentinţa apelată a fost pronunţată în lipsa pârâţilor iar procedura de citare a fost considerată neîndeplinită cu MS Regina A. potrivit dispoziţiilor art. 85 C.proc.civ.

9. Tribunalul Teleorman, prin sentinţa civilă nr. 182 din 29 decembrie 2008, rejudecând cauza după casare, a admis cererea formulată de reclamantul C.M.G. - decedat pe parcursul judecăţii – și continuată de moștenitorii acestuia, fiii săi P.P. și N.A., ambii cu domiciliu ales la același avocat, precum și de E.L.R., moștenitoarea defunctei A.C.H. (soţia supravieţuitoare a  lui C.M.G.).

S-a dispus recunoașterea în România, pentru a beneficia de puterea lucrului judecat, a sentinţei nr. 132 din 67 februarie 1955 pronunţată de Secţia I a Tribunalului din Lisabona, Portugalia.

Tribunalul a rejudecat cauza având în vedere necesitatea respectării regulilor de citare cu privire la toate părţile din proces și a reanalizat îndeplinirea celor trei condiţii prevăzute de art. 167 al. (6) din Legea nr. 105/1992.

S-a reţinut că hotărârea în discuţie este definitivă, potrivit legii statului unde a fost pronunţată, acest aspect rezultând chiar din hotărâre, potrivit copiei supralegalizate de Ambasada României la Lisabona.

S-a constatat, din considerentele hotărârii din 6 februarie 1955 a Tribunalului din Lisabona  că instanţa și-a verificat competenţa și s-a declarat competentă să judece cauza. Reclamantul, care a avut alegerea uneia din instanţele competente de la domiciliul pârâţilor, a ales instanţa de la domiciliul unuia dintre aceștia și anume Tribunalul din Lisabona.

Cu privire la condiţia reciprocităţii, s-a reţinut îndeplinirea acesteia, potrivit art. 6 al. (2) din Legea nr. 105/1992, în cauză nefăcându-se dovada contrară.

S-a apreciat că hotărârea pronunţată de instanţa portugheză nu încalcă autoritatea  de lucru judecat invocată  în cauză prin raportare la sentinţa nr. 2 din 1 decembrie 1926 a Primei Camere a Tribunalului de Primă Instanţă al Departamentului Seine.

Această din urmă instanţă s-a declarat necompetentă să soluţioneze fondul acţiunii în pretenţii formulată la 4 martie 1926 de dna. I.M.V.L., pentru fiul său, M.G., împotriva Regelui C. al II-lea, deoarece ar fi necesar să examineze probleme ce ţin de statutul personal civil al părţilor, cetăţeni străini, cu privire la care nu s-a făcut dovada că nu au și alt domiciliu decât cel de fapt (pentru reclamantă), sau de trecere (pentru pârât) și nici că nici un alt tribunal nu este competent să-i judece în materie de statut civil.

S-a observat că între cele două cauze nu există tripla identitate de obiect, cauză și părţi cerută de art. 1201 C.civ., procesul de la Lisabona având ca obiect stabilirea filiaţiei faţă de tată a petiţionarului, iar obiectul procesului de la Paris fiind pretenţii bănești reprezentând daune  interese.

S-a mai constatat că, potrivit art. 169 din Legea nr. 105/1992, instanţa română nu poate proceda la examinarea în fond a hotărârii străine și nici să o modifice. Ca urmare, s-a apreciat că susţinerile referitoare la împrejurarea că petiţionarul nu are statutul unui copil din căsătorie, fiind fiul nelegitim al Regelui C. al II-lea, sunt aspecte care privesc fondul cauzei, în care instanţa de exequatur nu poate interveni.

În raport de susţinerea pârâţilor că, în cauză, petentul putea recurge la procedura prevăzută de art. 10 din Decretul nr. 278/1960 privind actele de stare civilă, s-a constatat că la acesta se putea recurge în condiţiile art. 166 din Legea nr. 105/1992, care prevede că în România hotărârile străine sunt recunoscute de plin drept dacă se referă la statutul civil al cetăţenilor statului unde a fost pronunţată sau dacă fiind pronunţată într-un stat terţ, au fost recunoscute mai întâi în statul de cetăţenie al fiecărei părţi, situaţie care nu se regăsește în cazul dedus judecăţii.

 De asemenea Tribunalul a constatat că a fost legal îndeplinită procedura de citare a reclamantei E.L.R., introdusă în cauză ca moștenitoare a defunctei A.C.H.

Această parte a fost citată în conformitate cu dispoziţiile incidente – Legea nr.189/2003, modificată prin Legea nr. 44/2007, în aplicarea Regulamentul nr. 1393/2007 al Parlamentului European și Consiliului Uniunii Europene cu modificările ulterioare – potrivit cărora instanţele române comunică actele judiciare și extrajudiciare direct către autorităţile primitoare  ale statului respectiv în care domiciliază partea.

Ca urmare, necomunicarea unei copii către Ministerul Justiţiei nu afectează valabilitatea comunicării făcute în statul de reședinţă a persoanei citate. S-a mai observat totodată că efectele procesuale nepatrimoniale ale stabilirii filiaţiei reclamantului faţă de Regele C. al II-lea al României nu sunt în măsură să o vatăme și nici să-i folosească E.L.R., care nu este rudă cu C.M.G., ea fiind fiica dintr-o căsătorie anterioară a A.C.H., ultima soţie a lui C.M.G.

       10. Curtea de Apel București, Secţia a III-a civilă, prin decizia nr. 427 A din 12 iulie 2010, a respins ca nefondat apelul declarat de MS Regele M. I și de MS Regina A.

În motivarea acestei soluţii, Curtea de Apel, în raport de criticile formulate de apelanţi, a reţinut următoarele:

Referitor la  motivul de apel ulterior formulat cu privire la excepţia nulităţii hotărârii de fond ca urmare a lipsei de capacitate procesuală de folosinţă a intimatei M.U. – întemeiată pe art. 41, 85 și 243 C.proc.civ. și pe art. 7 din Decretul nr. 31/1954 – s-a constatat că aceasta reprezintă un motiv de ordine privată, care derivă din caracterul relativ al acestei excepţii de procedură, ca și din caracterul dispozitiv al reglementărilor legale menite a proteja moștenitorii părţii decedate.

S-a concluzionat că nulitatea invocată este relativă și nu absolută, iar ca sancţiune procedurală care lipsește actul total sau parţial de efectele lui, dacă nu îndeplinește condiţiile prevăzute de lege,  este condiţionată de existenţa unei vătămări.

Sub acest aspect s-a constatat că deși la momentul pronunţării sentinţei atacate, intimata M.U. decedase, singura sa moștenitoare, intimata M.L.Y.C. a declarat – printr-un înscris autentic apostilat potrivit Convenţiei de la Haga - că este pe deplin de acord cu sentinţa apelată și cu actele procedurale efectuate în cadrul dosarului, fiind de acord și cu recunoașterea sentinţei portugheze pe teritoriul României ca urmare a dorinţei în acest sens a autoarei sale, M.U., precum și a autoarei acesteia din urmă, E.L.

S-a constatat că singura care ar fi putut invoca o vătămare prin necitarea în proces a autoarei sale, este intimata M.L.Y.C. și aceasta a declarat că își însușește pe deplin actele procedurale realizate în cauză.

Pentru aceste considerente s-a respins excepţia nulităţii hotărârii de fond ca neîntemeiată.

Cu privire la motivul de apel referitor la vicierea procedurii de citare a numitei E.L.R. pe parcursul procesului, s-a reţinut că citarea acestei părţi  a fost legal îndeplinită.    

S-a constatat că potrivit art.2 alin.(2) din Legea nr. 189/2003 privind asistenţa juridică internaţională în materie civilă și comercială, cu modificările și completările ulterioare, reglementările acestui act normativ nu aduc atingere prevederilor dreptului comunitar aplicabil ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană. Norma este în acord cu dispoziţiile constituţionale ale art. 148 alin.(2) care prevăd aplicarea cu prioritate a prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, și a celorlalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, faţă de dispoziţiile contrare din legile interne.

S-a constatat că în intervalul 12 noiembrie 2007 – când s-a dispus introducerea acestei părţi în proces – și 22 decembrie 2008 – când cauza s-a dezbătut în fond – erau aplicabile dispoziţiile Regulamentului comunitar (CE) nr. 1348/2000 din 29 mai 2000 privind notificarea și comunicarea în statele membre ale actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă și comercială [care în art. 14 alin. (1) prevedea posibilitatea notificării sau comunicării prin poștă].

S-a mai observat că Marea Britanie, ţara în care a fost citată prin poștă E.L.R. nu a făcut nicio declaraţie – în temeiul art. 23 alin. (1) cu privire la condiţiile în care un stat membru este abilitat, potrivit art.14 alin. (2)  din Regulament – de a  preciza condiţiile în care acceptă notificarea sau comunicarea actelor judiciare în această modalitate, adică prin poștă. Dispoziţia fiind edictată în favoarea statului de reședinţă al persoanei citate și nu a statului forului, indică caracterul facultativ și nu obligatoriu al prevederilor Regulamentului, pentru România care a dispus citarea prin poștă, neexistând astfel obligativitatea citării prin autoritatea centrală competentă.

Dispoziţiile art. 33¹ din Legea nr.189/2003, care restrâng cadrul modalităţilor de comunicare a actelor judiciare și extrajudiciare, sunt  înlăturate în partea referitoare la această restrângere de prevederile regulamentului menţionat potrivit principiului aplicării prioritare și directe a prevederilor dreptului comunitar.

Ca urmare, s-a constatat că în mod corect s-a dispus citarea acestei părţi direct prin poștă. Citarea în această modalitate a fost confirmată și de Ministerul Justiţiei, instituţie desemnată în temeiul regulamentului comunitar în discuţie, autoritate centrală.

S-a mai reţinut că deși citarea părţii a fost dispusă (pentru termenul din 22 decembrie 2008) la 22 septembrie 2008, când Regulamentul nr. 348/2000 nu fusese încă abrogat de noul Regulament nr. 1393 din 13 noiembrie 2007 și, deci, actul de procedură întocmit era legal (potrivit art. 725 alin. final C.proc.civ.), noul Regulament prevede în mod similar permisiunea citării prin poștă (echivalenţa celor două prevederi fiind menţionată și de apelant, în motivele de apel) și deci actul întocmit de instanţă este și sub acest aspect legal.

Nu s-a primit nici critica  invocată de apelanţi că pe dovada de îndeplinire a procedurii de citare pentru termenul din 22 decembrie 2008, se află o semnătură indescifrabilă despre care nu se menţionează cui aparţine. S-a constatat că semnătura este aferentă primei părţi a documentului, rezervată destinatarului, neexistând sub aspectul valabilităţii, o obligaţie de descifrare a semnăturii persoanelor.

Cât privește criticile referitoare la caracteristicile unei acţiuni în recunoașterea unei hotărâri judecătorești străine, s-a constatat că prevederile Legii nr. 105/1992 (art. 165 – 172) configurează această acţiune ca având o individualitate proprie, fără a se putea constata existenţa unui raport de accesorialitate a acesteia faţă de acţiunea soluţionată prin hotărârea străină a cărei recunoaștere se solicită. Acţiunea accesorie depinde de soluţia dată acţiunii principale, or soluţia dată unei cereri de recunoaștere a hotărârii străine nu depinde de soluţia acestei din urmă acţiuni, ci de îndeplinirea unor condiţii special prevăzute de Legea nr. 105/1992.

Ca urmare, s-a concluzionat că acţiunea de recunoaștere trebuie apreciată prin ea însăși și nu prin raportare la caracteristicile obiectului recunoașterii.

În acest context, s-a apreciat că acţiunea în recunoașterea unei hotărâri străine  este o acţiune nepatrimonială sui-generis care nu privește – în lipsa unor reglementări în acest sens – un drept pur personal, precum cele enumerate tradiţional de doctrină care, de exemplu, privesc identitatea persoanei. Constatându-se lipsa caracterului personal al dreptului care se include în obiectul acţiunii deduse judecăţii, concluzia a fost aceea a posibilităţii transmiterii dreptului de a continua acţiunea pornită de reclamant, către moștenitori.

Pentru a determina regimul juridic aplicabil raporturilor dintre moștenitori, s-a plecat de la constatarea că obiectul acţiunii (recunoașterea unei hotărâri străine) privește „o obligaţie de a face” a cărei prestaţie are în mod evident o natură indivizibilă și care, în lipsa unui regim juridic special distinct, pentru  identitate de raţiune, este supus aceluiași regim juridic cu cel de drept comun care reglementează efecte obligaţiilor indivizibile.

S-a avut în vedere regula consacrată de art.1064 C.civ. referitoare la situaţia de indivizibilitate activă naturală, ce apare în situaţia în care creditorul unei obligaţii cu un obiect indivizibil, decedează lăsând în urma sa mai mulţi moștenitori.

Efectul principal al indivizibilităţii active este acela că fiecare dintre creditori (în cazul de faţă, moștenitori) poate cere debitorului executarea integrală a prestaţiei ce formează obiectul obligaţiei indivize.

S-a constatat că sunt irelevante criticile invocate și dezvoltate amplu de apelanţi, inclusiv sub aspectul calităţii de moștenitor, prin retransmitere, a numitei E.L.R., în condiţiile în care ceilalţi doi moștenitori, fiii reclamantului decedat,  și-au manifestat în mod expres dorinţa de a continua acţiunea introdusă de autorul lor.

La această împrejurare, instanţa a mai reţinut că se poate considera în baza unei prezumţii simple că intimata E.L.R., căreia i s-au transmis în mai multe rânduri citaţii și acte procedurale, a fost de acord cu continuarea acţiunii în calitate de moștenitor și cu soluţia pronunţată.

Curtea a mai constatat și împrejurarea că aserţiunea apelanţilor referitoare la neexprimarea unei poziţii procesuale în prezenta acţiune, de către A.C. - autoarea intimatei E.L.R. - este infirmată de copia procurii autentice, procură necontestată de apelanţi, prin care s-a precizat în mod expres, acceptarea succesiunii după defunctul soţ – reclamantul din prezenta cauză, menţionându-se și mandatul acordat împuternicitului M.Y., între altele, pentru „susţinerea cererii de exequatur”.   

Referitor la cerinţele art. 112 pct. 4 C.proc.civ., potrivit căruia „cererea de chemare în judecată va cuprinde arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea”, Curtea  de apel a reţinut că nu trebuie căutată cauza cererii de chemare în judecată în temeiul de drept, ci în principiul generator al dreptului subiectiv reclamat.

Neindicarea temeiului de drept sau indicarea sa greșită nu trebuie confundată cu lipsa cauzei juridice a acţiunii reclamantului, fiind atributul instanţei să stabilească norma legală incidentă în raport de ceea ce partea supune judecăţii, respectând astfel, principiului disponibilităţii care guvernează materia procesul civil, dar și principiului rolului său activ.

Așadar, nu este necesar ca reclamantul să indice chiar textele de lege pe care se întemeiază, deoarece cu ajutorul obiectului și al motivelor de fapt, judecătorul însuși va realiza  încadrarea, iar dacă a fost indicat temeiul juridic de reclamant, judecătorul nu este însă, ţinut de acesta, ci are obligaţia să  dea calificarea legală corectă cererii, în virtutea rolului său activ, prevăzut de art. 129 alin.(4) și (5) C.proc.civ.

Curtea a observat că sunt întemeiate criticile apelanţilor referitoare la greșita precizare a temeiului juridic al acţiunii, prin cererea depusă de moștenitori, la termenul din data de 17.09.2007,  pentru considerentele pe care aceștia le-au expus, însă a reţinut că acest fapt nu este de natură să atragă nelegalitatea sentinţei apelate, în condiţiile în care instanţa de fond a soluţionat cauza în baza temeiului juridic corect, Legea nr. 105/1992 la care de altfel, prin chiar concluziile formulate cu prilejul dezbaterilor pe fond, ambele părţi s-au referit, și, ca urmare, Tribunalul a decis în mod evident, asupra temeiului juridic corect al cauzei - Legea nr. 105/1992 și s-a  raportat în cadrul hotărârii, exclusiv la condiţiile legale prevăzute de acest act normativ.

Criticile referitoare la nemotivarea hotărârii instanţei de fond, au fost respinse  ca nefondate.

S-a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile procedurale cerute pentru motivarea hotărârii, chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părţi, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raţionamente logice,  judecătorul având obligaţia să motiveze soluţia dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat, diferitelor argumente pe care părţile și-au sprijinit capetele de cerere.

S-a observat că  tribunalul și-a fundamentat soluţia  prezentând argumentele de fapt și de drept, în sensul art. 261 pct. 5 C.proc.civ.

Astfel, s-a constatat că instanţa de judecată a expus concluziile, în mod argumentat, reliefând de ce a apreciat că se impune recunoașterea hotărârii străine și de ce nu se poate proceda la analiza apărărilor invocate prin întâmpinare, de către pârâţi, considerând că respectivele apărări reprezintă „aspecte legate de fondul pricinii, soluţionate definitiv prin hotărârea străină și care nu pot fi examinate de către tribunal, cu prilejul soluţionării cauzei de faţă, întrucât art. 168 din Legea nr. 105/1992 prevede că instanţa română nu poate proceda la examinarea în fond a hotărârii străine și nici la modificarea ei”. Așadar, sub acest aspect s-a constatat că argumentele instanţei sunt arătate,  pertinente și coerente.

De altfel, Curtea a constatat că și apelanţii au recunoscut în cuprinsul criticilor subsumate acestui motiv de nelegalitate, împrejurarea că instanţa de fond a arătat că nu se poate pronunţa asupra acestor apărări pe care le-a calificat ca fiind apărări de fond, ceea ce echivalează cu răspunsul instanţei asupra acestor apărări, printr-un considerent comun.

Corectitudinea argumentelor instanţei de fond reprezintă o problemă distinctă de aceea a necesităţii motivării, neputându-se realiza o echivalenţă între cele două obligaţii procesuale.

Tot în legătură cu acest aspect, Curtea a reţinut și faptul că nu este întemeiată nici critica vizând analizarea de către instanţă a unor excepţii invocate de apelanţi în ciclurile anterioare de judecată, nemaifiind reluate în rejudecarea cauzei și nu determină caracterul nelegal al sentinţei, deoarece instanţa de judecată s-a pronunţat și asupra cererii formulate sub aspectul fondului său, cu corolarul apărărilor invocate de părţile litigante, de-a lungul procesului. Casarea hotărârilor anterioare nu determină anularea actelor procesuale realizate de părţi, invocarea respectivelor excepţii reprezentând mijloace procesuale de apărare pe care în mod corect, în lipsa unei renunţări exprese la ele a părţilor ce le-au invocat, tribunalul le-a evaluat.

Motivul de apel referitor la  incidenţa în speţă a cazului secund de refuz al recunoașterii - reglementat de prevederile art. 168 din Legea nr.105/1992 – în sensul că  hotărârea încalcă ordinea publică de drept internaţional privat român, a fost respins ca nefondat, pentru următoarele argumente:

Curtea a confirmat susţinerile apelanţilor referitoare la faptul că principiul respectării unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, reprezintă un element component al ordinii publice de drept internaţional privat român, pentru argumentele juridice corect individualizate de către apelanţi.

Totuși, s-a observat că ireconciliabilitatea invocată de apelanţi, în temeiul acestui principiu, între hotărârea străină și sentinţa civilă nr. 1 din 08.01.1919 a Tribunalului Ilfov, Secţia a III-a civilă, în realitate, nu există.

Astfel, hotărârea de la Lisabona a stabilit filiaţia legitimă (din căsătorie) a reclamantului, faţă de Regele C. al II-lea al României. Apelanţii au precizat că sentinţa Tribunalului Ilfov, ar fi stabilit cu efect retroactiv deplin, nulitatea absolută a căsătoriei încheiate între Rege și mama reclamantului, I.L. În consecinţă, apelanţii au apreciat că nu se poate recunoaște calitatea de fiu legitim (din căsătorie) a reclamantului, cât timp din punct de vedere juridic, acea căsătorie nu a existat în temeiul normelor juridice în vigoare atât la momentul încheierii sale, cât și al constatării nulităţii.

Instanţa de apel a observat că preocuparea generală progresivă europeană, intensificată în ultimele decenii, de protejare a copiilor faţă de eventualele greșeli realizate de părinţii lor, a determinat configurarea unui regim special juridic, edificat pe principiul pilon al prevalării interesului superior al copilului.  S-a apreciat că această tendinţă protectoare a determinat  pe plan legislativ și jurisprudenţial, fie îndepărtarea cerinţei bunei-credinţe pentru recunoașterea calităţii de copil legitim, în cazul anulării căsătoriei părinţilor, fie o interpretare largă a noţiunii de bună-credinţă, pentru a întinde beneficiul căsătoriei presupuse doar a fi legală, faţă de copii.

S-a apreciat că este necesar să fie realizată o distincţie clară între nulitatea chiar absolută a căsătoriei, pe de o parte, și poziţia psihică a soţilor la momentul contractării sale. Acest lucru semnifică faptul că eventuala constatare în cadrul unei hotărâri judecătorești, a nulităţii absolute ca urmare a încălcării anumitor forme imperative prevăzute legal (exempli gratia, lipsa publicităţii la celebrarea sa), nu va determina automat, concluzia relei-credinţe a soţilor la încheierea unei astfel de căsătorii nule absolut, judecătorul fiind dator de a cerceta poziţia psihică a soţilor, în contextul întregii situaţii de fapt relevante.

 Or, din conţinutul concret al sentinţei Tribunalului Ilfov, Curtea de apel a reţinut sub aspectul situaţiei de fapt că împrejurarea că Prinţul C. și dna. I.L. au  călătorit la Odessa, pentru a se căsători, relevă încercarea de a eluda opoziţia Regelui F., consacrată în principiul dinastic al interdicţiei căsătoriilor morganatice, însă nu permite îndoială asupra faptului că cei doi erau înţeleși să contracteze o căsătorie valabilă potrivit  formelor  legii locului încheierii acesteia.

Pe de altă parte, s-a mai observat (cum a reţinut  și Tribunalul de la Paris), că din conţinutul sentinţei Tribunalului Ilfov rezultă că judecata a vizat doar comportamentul Prinţului C. care a părăsit România la data de 27.08.1918, a descins la Hotelul Bristol din Odessa, în cel mai strict incognito, la data de 31.08.1918, s-a căsătorit cu  dna. I.L., la Biserica Pocrovski, fără să fi procedat nici în România, nici la Odessa, la publicaţiile prevăzute de legea română sau rusă. În contextul situaţiei de fapt reţinută în sentinţa nr.1/1919, Curtea de apel a concluzionat că și  dacă s-ar admite că acţiunea Prinţului C. nu a fost în totalitate de bună-credinţă, nu se poate găsi în conţinutul hotărârii judecătorului român din 1919, dovada relei-credinţe a soţiei Alteţei Sale Regale.

S-a mai observat că opiniile marilor juriști ai epocii reprezintă elemente prealabile pronunţării sentinţei Tribunalului Ilfov. Analiza impusă de exigenţele art. 168 din Legea nr. 105/1992, vizează însă, considerentele hotărârii pronunţate, statuările instanţei asupra valabilităţii căsătoriei încheiate între cei doi soţi, dar cel mai important, asupra atitudinii psihice a soţilor la momentul contractării respectivei căsătorii.

În consecinţă, pentru ansamblul acestor considerente, Curtea a apreciat că susţinerile referitoare la incidenţa cazului secund de refuz al recunoașterii, reglementat de prevederile art. 168 din Legea nr.105/1992 - hotărârea încalcă ordinea publică de drept internaţional privat român, circumstanţiate inclusiv prin aspectul caracterului opozabil erga omnes, dar și relativ, între părţi, al sentinţei Tribunalului Ilfov, sunt nefondate.

În mod egal s-a observat că argumentul apelanţilor referitor la stabilirea de către instanţa pariziană, a ireconciliabilităţii invocate, este neîntemeiat, atât timp cât pasajul invocat în acest sens, de către aceste părţi, se regăsește în partea expozitivă a hotărârii franceze, unde au fost expuse susţinerile părţilor și nu concluziile argumentate ale Tribunalului Marii Instanţe din Paris.

Motivul de apel referitor la incidenţa cazurilor de refuz al recunoașterii, reglementate de prevederile art. 168 alin. (1) și (2) din Legea nr.105/1992, a fost de asemenea considerat nefondat.

Apelanţii au invocat faptul că hotărârea încalcă ordinea publică de drept internaţional privat român, pentru că, pe de o parte, în realitate instanţa străină nu  a aplicat legea română și, pe de altă parte, s-a fraudat procedura, în sensul ignorării în mod voit a unor probe sau enunţării unor afirmaţii false privitoare la existenţa unor probe.

Susţinerile amplu dezvoltate, au fost apreciate însă de Curte, ca fiind nefondate, deoarece criticile subsumate acestora, de către apelanţi, reprezintă în realitate o dezbatere asupra fondului judecăţii  instanţei portugheze, astfel cum în mod corect a constatat și instanţa de fond.

Astfel, Curtea a observat împrejurarea că, potrivit hotărârii portugheze, judecătorul portughez a aplicat în primul rând legea română pentru a judeca pricina dedusă judecăţii sale, realizând trimiteri la prevederi legale românești pe care le-a apreciat incidente, la probe administrate în cauză, în temeiul cărora a concluzionat în sensul calităţii reclamantului, de fiu legitim al Regelui C. al II-lea.

Instanţa de apel a constatat că toate criticile apelanţilor referitoare la neaplicarea în realitate a legii române sau referitoare la greșita sa aplicare, implică - urmare a statuării exprese a instanţei portugheze asupra incidenţei și aplicării legii române - o examinare  în fond a hotărârii străine, fapt care excede cadrului atribuţiilor instanţei române, potrivit prevederilor art. 169 din legea menţionată. Cu alte cuvinte, atâta timp cât instanţa de la Lisabona a precizat în cadrul hotărârii sale, că aplică legea română pentru soluţionarea litigiului, procedând în continuare astfel, negarea de către apelanţi a acestor statuări, s-a considerat că ar determina în mod evident, o analiză a modului în care judecătorul portughez a aplicat legea română. Această analiză care ar trebui să fie realizată de către instanţa română, ar echivala cu o cercetare în fond a cauzei, fapt prohibit însă, de dispoziţia legală evocată.

Ca urmare, toate criticile formulate sub acest aspect, inclusiv cele referitoare la frauda determinată de imposibilitatea administrării anumitor categorii de probe în raport de instituţiile de drept substanţial român incidente, nu au fost primite. Corolarul acestor argumente îl reprezintă lipsa incidenţei în cauză, a prevederilor art. 168 alin. (2) din Legea nr.105/1992, invocate de apelanţi (privite ca un alt caz de încălcare a ordinii publice de drept internaţional privat român), ca urmare a neîntrunirii situaţiei premisă prevăzute de acest text: neaplicarea legii române.

În raport de împrejurarea că judecătorul portughez și-a întemeiat soluţia pe aplicarea legii române (lege considerată de către apelanţi, unic aplicabilă), s-au apreciat ca nerelevante criticile referitoare la eventuala greșită stabilire a incidenţei și a altor legi: portugheză sau franceză.

În ceea ce privește criticile circumscrise realizării unei fraude în sensul art. 168 alin.(1) pct. 1 din Legea nr. 105/1992, Curtea a constatat că textul evocat vizează situaţia când hotărârea este rezultatul unei fraude comise în procedura urmată în străinătate. Această sintagmă vizează situaţia realizării unor fraude procesuale. Or, apelanţii menţionează sub acest aspect faptul că frauda s-ar fi comis prin: stabilirea greșită de către judecătorul portughez a diferitelor elemente pentru soluţionarea cauzei (plasarea momentului concepţiunii în perioada căsătoriei; stabilirea eronată a timpului căsătoriei în raport de prevederile legale românești de la acea epocă).

S-a constatat că toate aceste aspecte nu se subordonează conceptului de fraudă procesuală, astfel cum a fost configurat, ci ele vizează în mod clar raţionamentul logico-juridic al magistratului, raţionament întemeiat pe premisele reprezentate de prevederile legale și situaţia de fapt (dedusă din probele administrate), care se circumscrie, așadar, judecăţii de fond, ca activitate finală a magistratului, putând fi combătute doar prin intermediul exercitării căilor de atac împotriva hotărârii pronunţate de judecătorul portughez.

            Aceeași concluzie s-a aplicat și în privinţa criticilor referitoare la frauda comisă prin intermediul ignorării în mod voit, a unor probe  sau prin realizarea unor afirmaţii false privitoare la existenţa unor probe.  Aceste critici vizează modul de stabilire a situaţiei de fapt, prin înlăturarea, omisiunea sau interpretarea unor probe existente la dosar și ele nu converg către o fraudă procesuală, ci către o ipotetică eronată evaluare a situaţiei de fapt de către judecător, remediul procesual fiind acela al exercitării căii de atac împotriva respectivei sentinţe, fapt nerealizat de către apelanţii din prezenta cauză.

Reţinând și aspectul neincidenţei în cauză a prevederilor art. 168 alin. (1) pct. 3 din lege, ca urmare a caracterului distinct al obiectului pricinii soluţionate de Tribunalul Ilfov, de cel al cauzei portugheze, Curtea a apreciat prin completarea sau înlocuirea după caz, a considerentelor reţinute de către prima instanţă de judecată, faptul că în cauză, nu se poate refuza recunoașterea sentinţei portugheze în temeiul prevederilor Legii nr.105/1992.

       11. Recursul

Împotriva deciziei Curţii de Apel București, au declarat recurs MS Regele M. I și MS Regina  A.

În drept a fost invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., decizia fiind pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

În fapt s-au formulat critici cu privire la următoarele aspecte:

Un prim motiv de recurs a privit excepţia nulităţii hotărârii de fond care a fost pronunţată în contradictoriu cu o persoană decedată, excepţie de ordine publică, ridicată și în apel pe calea unui motiv formulat separat.

M.L.Y.C. a fost introdusă în cauză abia în faza apelului, când reclamanţii au dezvăluit faptul că M.U. decedase și au prezentat un certificat de moștenitor pentru sora acesteia.

S-a invocat nerespectarea dispoziţiilor art. 41, 85, 243 alin. (1) C.proc.civ. coroborate cu art. 7 din Decretul nr. 31/1954, dispoziţii imperative care ocrotesc, mai mult decât un interes privat al moștenitorilor, un interes mai larg al bunului mers al justiţiei și asigurarea desfășurării  corecte și echilibrate a procesului civil.

Recurenţii și-au motivat interesul, susţinând acest motiv de recurs, prin dorinţa de a obţine o hotărâre de respingere a cererii, dar pronunţarea hotărârii de fond in contradictoriu cu o persoana decedata, este echivalentă cu pronunţarea unei hotărâri nule, care perpetuează starea de ambiguitate în privinţa chestiunii recunoașterii hotărârii de la Lisabona, împrejurare care le prejudiciază interesele.

Starea și capacitatea persoanelor sunt întotdeauna de ordine publică deoarece, de la normele ce guvernează aceste materii nu se poate deroga prin convenţii sau prin acte unilaterale (art. 5 C.civ.)

Consorţiul procesual pasiv și activ în cazul recunoașterii unei hotărârii ce poartă asupra stării și capacităţii persoanei trebuie să fie complet și corect constituit conform dispoziţiilor imperative ale art. 172 Legea nr. 105/1992,  iar soluţia să fie pronunţată în baza legii române sau să fie congruentă cu legea română, potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 168 alin. (2) din aceeași lege.

            S-a susţinut că instanţa de apel a interpretat și aplicat greșit legea [art. 85 alin. (1), art. 41 alin. (1) și art. 243 C.proc.civ. și art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954], considerând că sunt norme dispozitive și nu imperative, ceea ce a dus și la o greșită caracterizare a excepţiei lipsei de folosinţă ca fiind de ordine privată și nu publică.

            De asemenea, ignorând art.5 din Codul civil, instanţa de apel a considerat că moștenitorul persoanei decedate, pe cale de declaraţie unilaterală poate deroga de la normele imperative sus menţionate și ratifica nulitatea hotărârii de fond, care a fost pronunţată cu încălcarea normelor de procedura imperative. În final, ca urmare a aplicării și interpretării greșite a legii, instanţa de apel a respins în mod nelegal motivul de apel de ordine publică având ca obiect excepţia peremptorie a lipsei capacităţii de folosinţa a unuia din participanţii la proces, când în realitate aceasta trebuia admisă, constatându-se astfel și nulitatea hotărârii de fond.        

Al doilea motiv de recurs a privit greșita soluţionarea motivului de  apel referitor la nelegala citare a intimatei E.L.R.

S-a criticat faptul că soluţia s-a pronunţat cu încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art.100 pct. 5 și 7 C.proc.civ. și faptul că instanţa de apel greșit a confirmat legalitatea citării intimatei E.L.R. la instanţa de fond pentru termenul din 22.12.2008, când cauza s-a și judecat. S-a criticat considerarea comunicării directă, prin poștă, către persoana în cauză, cu confirmare poștală de primire, ca fiind suficientă, raportat la dispoziţiile Regulamentelor nr. 1348/2000 al CE coroborat cu Regulamentul 1393/2007 al CE, care îl abrogă și îl înlocuiește pe primul, indiferent de faptul că art.33¹ (34 după republicare și renumerotare) din Legea nr.189/2003 prevede o restrângere a cadrului modalităţilor de comunicare de către instanţele române a actelor judiciare și extrajudiciare în statele din Uniunea Europeana și nu menţionează posibilitatea comunicării direct, prin poștă, cu confirmare de primire.

Recurenţii au mai susţinut că și în ipoteza în care interpretarea diferitelor norme incidente făcută de instanţa  de apel ar fi considerată corectă, și că modul de comunicare a citaţiei, direct prin poștă, cu confirmare de primire, pentru termenul din 22.11.2008,  ar fi fost legal, rămâne în discuţie chestiunea de a ști dacă, chiar și în raport de acest mod de comunicare, procedura a fost sau nu completă, în sensul cerinţelor legii române.

Sub acest aspect au criticat aprecierea potrivit căreia - semnătura indescifrabilă pe confirmarea de primire precum și lipsa menţiunilor referitoare la actele procedurale comunicate și, respectiv, termenul de înfăţișare – nu alterează comunicarea unui act de procedură, pentru că nu au fost respectate garanţiile procedurale oferite de art.100 alin. (5) și (7) C.proc.civ.

Cât privește calitatea procesuală a  recurenţilor de a ridica chestiunea nelegalei citări a altei părţi din proces, s-a susţinut că litigiul de faţă are un obiect care interesează ordinea publică în mod direct, fiind  vorba despre o cauză care implică starea civilă, cu consecinţe de opozabilitate erga  omnes, împrejurare care impune în mod imperativ  respectarea consorţiului procesual cerut de lege (art.172 din Legea nr. 105/1992), consorţiu ce se compune din toate părţile care au participat la procesul de fond și/sau succesorii lor.

S-a concluzionat că acceptarea numitei E.L.R. în cauză este cu atât mai gravă cu cât aceasta a „devenit” coreclamantă fără să se manifeste în acest sens și fără să semneze vreo cerere precizatoare, alături de ceilalţi succesori în drepturi ai reclamantului.

Un al treilea motiv de recurs a privit aplicarea greșită de către instanţă, a prevederilor  art.1064 C.civ.

Recurenţii au criticat calificarea de către instanţa de apel a acţiunii întemeiate pe dispoziţiile art. 167 și urm. din Legea nr.105/1992, ca fiind „o acţiune nepatrimonială sui-generis”, care nu privește un drept (pur) personal precum cele enumerate tradiţional în doctrină.

În consecinţă, instanţa de apel a tras concluzia că dreptul la acţiune deși nepatrimonial, s-ar transmite prin succesiune, întrucât nu este „pur personal”, deși nu se pot transmite pe cale  succesorală decât drepturile patrimoniale, cele care au un conţinut economic.

Recurenţii au mai susţinut  că acţiunea în recunoașterea hotărârii având ca obiect stabilirea filiaţiei ca o acţiune nepatrimonială, subsecventă acţiunii de fond (chiar dacă au folosit în apel cuvântul accesorie în loc de subsecventă), ideea rămâne aceeași și anume a caracterului neautonom al acţiunii în recunoașterea hotărârii pronunţate în străinătate, în raport cu acţiunea de fond, astfel încât  și acţiunea subsecventă, deși nu se transmite succesoral, poate fi continuată de moștenitori.

Faţă de susţinerile intimaţilor care au pretins că art.59 din Codul familiei nu ar fi aplicabil în cazul de faţă, recurenţii au solicitat să  se ia act că acţiunea s-a stins prin moartea titularului ei, respectiv M.G.L., neputând fi continuată în nici un mod.

S-a mai arătat că recunoașterea unei hotărâri judecătorești străine, în vederea dobândirii puterii lucrului judecat, nu este un atribut al unor persoane fizice private, și nu se află în sfera lor de dispoziţie, o atare acţiune are ca obiect constatarea unei stări de drept, iar hotărârea ce se pronunţa nu are caracter executoriu.

S-a susţinut, în concluzie, că sunt aplicabile fie principiul stingerii acţiunii  prin moartea titularului ei, fie continuarea acţiunii de către moștenitori, dar în acest caz acţiunea trebuie continuată de toţi moștenitorii, fiindcă ei trebuie să continue o voinţă unică și indivizibilă, cea a defunctului. Nu este de conceput ca voinţa defunctului să fie reprezentată, pe de o parte, de unii moștenitori care ar dori să continue acţiunea, iar pe de altă parte de alţii care să nu dorească să o facă sau refuză să se exprime în vreun fel. Or, în cauză E.L.R. nu s-a pronunţat în sensul continuării acţiunii, iar calitatea procesuală activă nu i se poate conferi acestei persoane în lipsa unei exprimări în acest sens, iar tăcerea poate fi achiesare la o pretenţie exprimata de altcineva, dar nu poate însemna o atitudine activă, de reclamant care formulează pretenţii, aspect sub care, concluziile instanţei de apel sunt complet greșite și contrare legii, atunci când afirmă că tăcerea E.L.R. ar putea fi echivalată cu atitudinea procesuală activă de a continua acţiunea începută de defunct.

Argumentul că la dosar ar exista o procură emisă de A.C.H., prin care o anume persoană era mandatată să continue procedura, nu are nici o semnificaţie deoarece această procură și-a încetat efectele la moartea mandatarei, iar A.C.H. a fost „introdusă” în cauză când deja era decedată, astfel încât manifestarea ei de voinţă nu a avut nici un efect.

Al patrulea motiv de recurs se referă  la greșita aplicare și interpretare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art.168 și 169 din Legea nr. 105/1992, art. 15 Constituţie, art. 1 C.civ.

S-a invocat la fond, în conformitate cu dispoziţiile art.168 alin. (l) pct.2 din Legea nr. 105/1992, ca motiv de refuz al recunoașterii hotărârii de la Lisabona ireconciliabilitatea dintre hotărârea de la Lisabona, a cărei recunoaștere în România se cere și sentinţa nr.1/1919 a Tribunalului Ilfov, privind anularea căsătoriei dintre Prinţul C. și Z.L.

O eventuală ireconciliabilitate ce s-ar constata între hotărârea de la Lisabona, a cărei recunoaștere se solicită și sentinţa nr.1/1919, ar constitui un caz de refuz de recunoaștere, pentru motiv de încălcare a ordinii publice de drept internaţional privat român. Efectele hotărârii în declararea nulităţii căsătoriei trebuie avute în vedere din perspectiva normelor de drept aplicabile la momentul încheierii și apoi al anularii ei.

Aceste efecte, impuneau a se statua  că  un copil născut dintr-o asemenea căsătorie nu putea fi  considerat copil din căsătorie (legitim) datorită prevederilor art. 183 și 184 C.civ., care statuau la vremea respectivă că se recunosc efectele unei căsătorii nule numai în privinţa soţilor /soţului de bună credinţă și copiilor. Ca urmare, în cazul căsătoriei nule, încheiate cu rea-credinţă din partea ambilor soţi, efectele civile nu se mai produc nici asupra soţilor, nici asupra copiilor, aceștia din urma nefiind consideraţi ca rezultaţi din căsătorie.

Recurenţii au arătat că principiul potrivit căruia  filiaţia copilului din căsătorie se stabilește potrivit legii care, la data când s-a născut, cârmuia efectele căsătoriei părinţilor, este universal și unanim acceptat, fiind reafirmat și în cuprinsul art. 25 din Legea nr. 105/1992.

Recurenţii au criticat refuzul instanţei de apel de a lua în considerare legea aplicabilă de la  momentul nașterii copilului, care guverna filiaţiunea acestuia, preferând să aplice, cu efecte retroactive, „regimul juridic” modern, care prevede că indiferent dacă căsătoria este anulată și se reţine reaua-credinţă a ambilor soţi, copilul este considerat legitim (din căsătorie), apelând la un considerent legat de „preocuparea  generală progresivă de protejare a copiilor faţă de eventualele greșeli ale părinţilor lor a determinat configurarea unui regim special juridic, edificat pe principiul pilon al prevalării interesului superior al copilului”.         

În acest context, s-a subliniat de recurenţi că indiferent dacă principiile actuale sunt altele decât cele de la momentul anulării căsătoriei, nu se poate ignora faptul că instanţa de apel, prin acest raţionament, a înfrânt principiul neretroactivităţii legii civile, principiu constituţional actual, care, în principiu, ar trebui să împiedice instanţa să facă asemenea raţionamente.

A fost criticată încălcarea  principiului puterii lucrului judecat, faţă de faptul că  instanţa de apel se lansează și într-o reinterpretare a sentinţei civile nr.1/1919, declarând că deși s-a reţinut în acea hotărâre că,  inter alia, „căsătoria s-a făcut în taină, în cea mai mare clandestinitate, eludându-se legea în mod intenţionat”,  totuși nu se poate spune că a existat rea-credinţă din partea ambilor soţi, ci, cel mult, din partea Prinţului C., ajungând, în acest fel la concluzia că nu există de fapt ireconciliabilitate între sentinţa din 1919 a judecătorului român și cea de la Lisabona, a judecătorului străin.

Concluzia instanţei de apel este rezultatul direct al greșitei aplicări al principiului neretroactivităţii legii civile (art.15 Constituție și art. 1 C.civ.), precum și cel al autorităţii lucrului judecat.

Un alt motiv de refuz al recunoașterii a fost invocat în conformitate cu dispoziţiile art.168 alin.(2) din Legea nr.105/1992, constând în aceea că tribunalul portughez nu a aplicat în realitate legea română, ci a denaturat-o sau doar a pretins că a aplicat-o.

În realitate, tribunalul portughez a făcut aplicaţiunea art.31 din codul civil portughez, precum și dispoziţiile corespunzătoare din codul francez, ambele coduri având dispoziţii care prevedeau că indiferent de existenţa sau nu a relei-credinţe bilaterale a soţilor la momentul anularii căsătoriei, copilul născut este legitim, prevedere inexistentă în Codul civil român de la vremea aceea.

Instanţa de apel s-a mulţumit să constate că motivul de apel legat de neaplicarea legii române, care ar fi dus la o altă soluţie decât cea la care s-a oprit instanţa portugheză, constituie de fapt critici de fond ale sentinţei portugheze, inadmisibile, din perspectiva art.169 din Legea nr.105/1992, motivare nelegală deoarece, deși este adevărat că instanţa română nu poate rejudeca procesul în fond, nici modifica hotărârea, ea are totuși dreptul să facă verificări ale hotărârilor străine, din perspectiva cazurilor de refuz prevăzute în art.168.

Dacă aceste verificări duc la concluzia existenței unor motive de refuz dintre cele prevăzute în art. 168, atunci instanţa română, fără a modifica hotărârea străină, poate să-i refuze recunoașterea pe teritoriul  României.

Deși  asemenea verificări se impuneau a fi făcute de către instanţa de fond sau de cea de apel, ambele instanţe au refuzat să le facă, sub cuvânt că art.169 din Legea nr. 105/1992 le interzice acest lucru, ceea ce nu este real, concluzia reieșind dintr-o interpretare greșită a acestui text de lege.

S-a mai semnalat o altă greșeală de interpretare a legii săvârșite de instanţa de apel, atunci când s-a considerat că dispoziţiile art. 168 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 105/1992 se referă exclusiv la fraude procesuale, nu la fraude în general, comise în cursul procedurii urmate în străinătate.

Recurenţii au susţinut că prin fraude comise în cursul procedurii se înţelege orice manoperă intenţionat dolosivă, prin care se urmărește denaturarea probelor, a situaţiei de fapt, distorsionarea  realităţii, săvârșită în cursul procesului, în scopul pronunţării unei anumite soluţii.

Între altele, afirmarea că certificatul de naștere al reclamantului se afla depus la dosar, urmata de un considerent potrivit căruia se recurge la aplicarea art.293 C.civ. pe motiv că „nu există titlu de naștere”, este o fraudă, în măsura în care avem de-a face cu considerente absolut contrarii, folosite în scopul ajungerii la o concluzie prestabilită (lucru demonstrat, care rezultă chiar din considerentele hotărârii de la Lisabona).

Invocând tot dispozițiile art.169 din Legea nr.105/1992, instanţa de apel a evitat să se pronunţe asupra temeiniciei motivului de apel întemeiat pe dispozițiile art.168 alin. (1) pct. 1 din Legea nr.105/1992.

Intimatul reclamant P.P. în nume propriu și ca mandatar al reclamantului N.A. a invocat: excepţia lipsei de interes a primului motiv de recurs privind nulitatea hotărârii instanţei de fond, prin care s-a admis acţiunea  în contradictoriu cu o persoană decedată ; excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei M.L.Y.C.; excepţia lipsei calităţii procesuale active a intimatei E.L.R.

Cu privire la excepţia nulităţii hotărârii de fond, care a fost pronunţată în contradictoriu cu o persoană decedată, s-a solicitat respingerea acesteia ca nefondată, intimaţii prezentând o serie de fapte înregistrate în parcursul dosarului, apreciate a fi importante pentru soluţionarea acestei  probleme și anume:

În raport de împrejurarea că la 07.01.1992, s-a învederat instanţei faptul că Principesa E. a României nu mai este în viaţă, la data de 16.01.1992 reclamantul a încunoștințat instanţa că Principesa E. a României a decedat la 26.12.1977 „fără o succesiune legală”, având doar „o moștenitoare testamentară, în persoana numitei M.U. (născută C.), căsătorită cu  E.U., domiciliată în Estoril (Portugalia)”.

Această persoană, citată în primul ciclu procesual, în calitate de succesoare de pe urma defunctei Prinţesa E. de România - conform certificatului de calitate de moștenitor din 21.10.2002 emis de Biroul Notarului Public V.C. - a depus la dosar sub semnătura sa o petiţie în care declară că acceptă  hotărârea Tribunalului  din Lisabona și că nu dorește să adauge nimic și nici să răspundă la întrebări suplimentare.

În cadrul  celui de al doilea ciclu procesual M.U. a donat intimatului reclamant P.P., prin contract autentic drepturile pe care le-a dobândit în calitate de moștenitoare testamentară a defunctei Principese E. de România, iar intimatul reclamant a acceptat prin înscris autentic donaţia primită din partea numitei  M.U.

De la data transmiterii prin donaţie a drepturilor pe care le-a dobândit sau le va dobândi în calitate de moștenitoare a defunctei Principesa E., M.U. a încetat să mai aibă calitate procesuală pasivă în dosar, donatarul substituindu-se în toate drepturile și obligaţiile procesuale ale acesteia.

Excepţia de nulitate invocată de recurenţi se bazează pe argumentul că, deși M.U. a decedat la data de 27.12.2007, în mod nelegal la data de 29.12.2008, Tribunalul Teleorman a pronunţat sentinţa nr. 182, în contradictoriu cu defuncta M.U.

La judecata în apel din cel de-al doilea ciclu procesual, recurenţii au ajutat la identificarea moștenitoarei M.U., în persoana numitei M.L.Y.C. care însă, deși își dovedește și calitatea de moștenitoare testamentară, nu putea moșteni drepturile dobândite de M.U. de pe urma defunctei Principese E. a României, deoarece M.U. donase în timpul vieţii drepturile sale succesorale,  intimatului  reclamant P.P.

Pe cale de consecinţă, la data decesului M.U. - 26.12.2007, nu s-a putut transmite către moștenitoarea sa testamentară, M.L.Y.C., calitatea procesuală pasivă.

Intimaţii au formulat și o poziţie subsidiară,  în sensul că au susţinut că M.U. nu a dobândit în mod legal niciodată calitate procesuală pasivă în prezenta cerere de recunoaștere deoarece Prinţesa E. a României decedase înainte de începerea procesului, astfel încât nu putea transmite către M.U. o calitate procesuală pe care nu a avut-o niciodată.

Pentru aceste argumente s-a solicitat admiterea excepţiei privind lipsa de interes a recurenţilor în invocarea excepţiei nulităţii recursului și, pe cale de consecinţă respingerea excepţiei nulităţii hotărârii instanţei de fond. O soluţie contrară nu ar fi în spiritul legii procesual civile deoarece, modificând hotărârea instanţei de apel, în sensul trimiterii cauzei pentru rejudecarea în fond, s-a constatat că M.L.Y.C. nu poate sta în judecată în continuatoarea capacităţii procesuale de folosinţă a Principesei E. a României, pe de o parte pentru că aceasta din urmă nu a avut niciodată capacitate procesuală de folosinţă și pe de altă parte pentru că între Principesa E. a României și M.L.Y.C. nu există o legătură de succesiune care să justifice transmiterea capacităţii procesuale de folosinţă.

S-a mai invocat, în caz de admitere a acestui motiv de recurs, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, nu numai că nu se ocrotește nici un drept procesual al vreunei persoane, dar mai mult, se încalcă dreptul constituţional la un proces soluţionat într-un termen rezonabil garantat  prin art. 21 alin. (3) din Constituţia României.

S-a solicitat  respingerea și celui de-al doilea motiv de recurs, modul nelegal în care instanţa de apel a rezolvat motivul de apel referitor la nelegala citare a intimatei E.L.R.  prin încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 100 pct. 5 și pct. 7 C.proc.civ.

A.C.  a fost introdusă în cauză când deja era decedată și deci deoarece nu a avut niciodată calitatea de parte în acest proces, nu putea transmite către moștenitori capacitatea de folosinţă procesuală.

Odată cu pronunţarea instanţei de recurs asupra calităţii procesuale pasive a intimatei E.L.R., se impune constatarea că cel de-al doilea motiv de recurs invocat de recurenţi a rămas fără obiect.

S-a mai susţinut faptul că dreptul de a invoca nelegala citare aparţine numai persoanei vătămate prin această nelegalitate, fapt care în realitate nu s-a întâmplat, fiind nefondat argumentul recurenţilor în sensul că dreptul lor de a invoca acesta nelegalitate se datorează obiectului litigiului, care interesează  ordinea publică

Cu privire la această critică, s-a susţinut că recursul  nu este motivat în sensul legii, urmând a fi anulat în conformitate cu art. 306 C.proc.civ., nefiind suficient ca recurenţii să facă doar trimitere la „noţiunea de ordine publică” în legătură cu obiectul litigiului, fără a indica principiul fundamental al sistemului de drept care ar fi fost încălcat și fără a aduce cuvenitele clarificări. În sensul Codului de procedură civilă, a motiva recursul înseamnă, pe de o parte arătarea motivului de recurs prin identificarea unuia dintre motivele de recurs prevăzute la art. 304 C.proc.civ., dar și dezvoltarea acestuia în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanţei, raportat la motivul de recurs invocat.

Din punct de vedere procedural, neregularitatea procedurii de citare invocată ca motiv de recurs trebuie raportată la noţiunea de „ordine publică” astfel cum ea este reglementată în procedura civilă, printre motivele de ordine publică avute în vedere de art. 306 alin. (2) C.proc.civ., regăsindu-se calitatea procesuală, ceea ce îndreptăţește invocarea pentru prima dată în cadrul prezentului recurs excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatelor E.L.R. și M.L.Y.C. dar nu și nelegala citare.

S-a mai invocat că neregularitatea procedurii de citare a pârâtului reprezintă o nulitate relativă, în sensul art. 105 alin. (2) C.proc.civ. și, conform art. 108 alin. (2) din același cod, nu poate fi invocată decât de partea pretins vătămată, adică de pârât. În acest context s-a invocat practica judiciară a Curţii de Apel București, potrivit căreia o parte nu poate să invoce pe calea apelului lipsa procedurii de citare a  celeilalte părţi, nulitatea invocată nefiind de ordine publică, se poate declara numai la cererea părţii care are interes să o invoce.

S-a solicitat de asemenea  respingerea  motivului de recurs, privind aplicarea greșită de către instanţă, la speţă, a prevederilor art. 1064 C.civ., acest motiv de recurs trebuind analizat prin prisma caracterului de acţiune de sine stătătoare al acţiunii în recunoașterea hotărârii judecătorești străine, în raport de acţiunea soluţionată prin hotărârea străină a cărei recunoaștere se solicită.

S-a arătat că susţinerea recurenţilor în sensul că cererea de recunoaștere a hotărârii instanţei portugheze are caracterul unei acţiuni personale, care nu ar putea fi pornită de moștenitori, dar ar putea fi continuată - numai de toţi moștenitorii, împreună, dat fiind caracterul indivizibil al voinţei defunctului, este greșită, datorită premiselor de la care pleacă recurenţii în această construcţie juridică. În realitate, numai acţiunea soluţionată prin hotărârea instanţei portugheze are caracterul unei acţiuni de stare civilă, deoarece a avut ca obiect un element al stării civile (filiaţia faţă de tată). Ulterior admiterii cererii de recunoaștere a hotărârii străine și numai în baza acestei recunoașteri, petiţionarul era îndreptăţit, să formuleze în faţa instanţelor din România o acţiune în modificarea actelor de stare civilă, acţiune ce are ca obiect înregistrarea de stare civilă, deci nu privește starea civilă, ci doar modul în care aceasta (legalmente și precis stabilită) a fost înregistrată în Registrele de stare civilă. Cu alte cuvinte, prin acţiunile din această ultimă categorie nu se contestă și nici nu se solicită schimbarea vreunui element de stare civilă, deci aceste acţiuni nu sunt de natură să schimbe  statutul civil al persoanei.

Intimaţii au precizat că argumentul de drept, care a impus petiţionarului C.M.G. să ceară recunoașterea hotărârii instanţei din Lisabona, în toate ţările în care defunctul Rege C. al II-lea a lăsat bunuri succesorale, este dat de lex loci aplicabilă în privinţa moștenirii bunurilor imobile.

Caracterul indivizibil al transmiterii moștenirii, au susţinut intimaţii, în realitate privește  acceptarea sau renunţarea la moștenire, în sensul că fiecare moștenitor trebuie să accepte moștenirea potrivit vocaţiei sale succesorale sau să renunţe la ea, astfel că, în mod corect instanţa de apel a considerat că, în speţă, ne aflăm în prezenţa unei obligaţii cu caracter indivizibil, căreia îi sunt aplicabile regulile referitoare la situaţia de indivizibilitate activă naturală, care apare în situaţia în care creditorul unei obligaţii cu un obiect indivizibil decedează, lăsând în urma sa mai mulţi moștenitori.

S-a solicitat respingerea ca nefondat și a ultimului motiv de recurs, greșita aplicare și interpretare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 168 și art. 169 din Legea nr. 105/1992, art. 15 din Constituţie, art. 1 C.civ.

Prin prisma acestor prevederi recunoașterea sentinţei Tribunalului din Lisabona ar fi putut fi refuzată de instanţa română numai dacă:

- hotărârea ar fi fost rezultatul unei fraude comise în procedura urmată în străinătate, motiv de refuz neaplicabil în speţă, legea făcând  trimitere strict la fraude procedurale, cu privire la existenţa cărora recurenţii nu au făcut nici o dovadă;

- hotărârea ar încălca ordinea publică de drept internaţional privat român, caz în argumentarea căruia recurenţii au susţinut că ar exista ireconciliabilitate între hotărârea străină pronunţată în februarie 1955 și sentinţa nr. 1/1919 a Tribunalului Ilfov,  prin care s-a declarat nulă căsătoria dintre A.S.R. Principele C. și I.L., deoarece statutul copilului născut dintr-o asemenea căsătorie era acela al unui copil nelegitim, în conformitate cu prevederile art. 183 și art. 184 din Codul civil în vigoare la data nașterii copilului, având în vedere că potrivit art. 25 din Legea nr. 105/1992, filiaţia copilului din căsătorie se stabilește potrivit legii care, la data când s-a născut, cârmuiește efectele căsătoriei părinţilor. Prevederile legii române în vigoare la data judecăţii procesului de la Lisabona, acordau copilului născut dintr-o căsătorie declarată nulă, calitatea de fiu legitim, indiferent de buna sau reaua credinţă a soţilor, părinţii săi, la încheierea căsătoriei. Pe cale de consecinţă, nici acest motiv de refuz nu are aplicabilitate în speţă.

 - procesul ar fi fost soluţionat între aceleași părţi printr-o hotărâre, chiar nedefinitivă, a instanţelor române sau se află în curs de judecată în faţa acestora la data sesizării instanţei străine, ipoteză neîntrunită în speţă, deoarece cele două hotărâri (cea de la Lisabona și sentinţa nr. 1/1919 a Tribunalului București) au avut obiecte diferite, temeiuri de drept diferite și au fost pronunţate în cauze purtate între alte părţi;

  -  recunoașterea ar trebui refuzată dacă procesul privește starea civilă și capacitatea unui cetăţean român, iar soluţia adoptată diferă de cea la care s-ar fi ajuns potrivii legii române, caz de asemenea neîntrunit în speţă. Potrivit  art. 168 alin. ultim din Legea nr. 105/1992,  recunoașterea nu poate fi refuzată pentru singurul motiv că instanţa care a pronunţat hotărârea străină a aplicat o altă lege decât cea determinată de dreptul internaţional privat român, afară numai dacă procesul privește starea civilă și capacitatea unui cetăţean român, iar soluţia adoptată diferă de cea la care s-ar fi ajuns potrivit legii române. Instanţa străină a aplicat legea română atunci când a stabilit calitatea lui C.M.G. de copil legitim al Regelui C. al II-lea. În mod corect, instanţa de apel a apreciat că toate criticile apelanţilor privind „aplicarea greșită a legii române de către instanţa portugheză” nu pot fi analizate în cadrul cererii de recunoaștere a hotărârii instanţei portugheze deoarece, în caz contrar s-ar considera că instanţa română ar examina în fond hotărârea străină, fapt nepermis de prevederile art. 169 din Legea nr. 105/1992.

12. Analiza instanţei de recurs.

 Examinând decizia atacată în raport de criticile formulate prin recurs și excepţiile invocate, având în vedere actele și lucrările dosarului, se constată următoarele:

În condiţiile art. 137 C.proc.civ., au fost examinate cu precădere excepţiile invocate de reclamantul intimat în nume propriu și ca mandatar.

Excepţia lipsei de interes a primului motiv de recurs – privind nulitatea hotărârii pronunţate în contradictoriu cu o persoană decedată – este neîntemeiată și a fost respinsă pentru următoarele considerente:

Interesul își păstrează semnificaţia în cazul cererilor și actelor de procedură îndeplinite pe parcursul procedurii judiciare și reprezintă folosul practic imediat pe care o parte îl are pentru a justifica punerea în mișcare a procedurii judiciare.

S-a constatat că, în cauză, pârâţii, împotriva cărora s-a admis acţiunea, sunt direct interesaţi să promoveze recurs și să indice motivele pe care își întemeiază calea de atac prevăzută de lege.

Interesul este justificat în persoana recurenţilor reclamanţi, atât din perspectiva relaţiei dintre situaţia lor juridică și mijlocul procesual la care au recurs, cât și din perspectiva scopului urmărit și anume, obţinerea unui remediu procesual.

Temeinicia sau netemeinicia diferitelor motive de recurs nu infirmă poziţia de interes pe care o are partea, pentru că există distincţie între exigenţele prealabile de primire a unei cereri și exigenţele cerute pentru admiterea acesteia.

Excepţiile privind lipsa calităţii procesuale pasive a numitei M.L.Y.C. și, respectiv, lipsa calităţii procesuale active a numitei E.L.R.

Aceste excepţii au fost analizate împreună cu motivele de recurs referitoare la nulitatea deciziei atacate, sub aspectul participării în proces a acestor intimate.

În cadrul procesului de exequatur, art. 172 din Legea nr. 105/1992 impune ca cererea de recunoaștere a hotărârii străine să se soluţioneze pe cale principală, prin hotărâre, iar pe cale incidentală, prin încheiere, în ambele cazuri după citarea părţilor. O simplă excepţie este prevăzută, de articolul menţionat, pentru soluţionarea cererii fără citarea părţilor, dacă din hotărârea străină rezultă că pârâtul a fost de acord cu admiterea acţiunii. Această din urmă ipoteză nu se regăsește în cauză, hotărârea Tribunalului din Lisabona fiind atacată cu revizuire de  MS Regele M. I.

Părţi în procesul soluţionat de Tribunalul din Lisabona au fost reclamantul M.G.L., iar în calitate de pârâţi Principesa E., văduva Regelui C. al II-lea (decedat la 4 aprilie 1954), Regele M. I și soţia sa,  Regina A.

În acţiunea de exequatur formulată la 7 august 1991, de reclamantul C.M.G., prin mandatar, fiul său, P.P., au fost chemaţi în judecată MS Regele M. I și Principesa E. (văduva Regelui C. al II-lea). Ulterior, MA Regina A. a intervenit în proces printr-o cerere de intervenţie în interesul pârâtului  MS Regele M. I, cerere admisă prin decizia nr.692 din 19 februarie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie.

La data formulării acţiunii, 7 august 1991, Prinţesa E., chemată în judecată ca pârâtă, nu mai era în viaţă, aceasta decedase la 29 iunie 1977, conform certificatului de deces nr.474, document legalizat la 30 noiembrie 1992 de Ambasada României la Lisabona.

Reclamantul printr-o cerere formulată  la 29 ianuarie 1992 și-a precizat acţiunea, ocazie cu care a arătat că Principesa E. a fost scoasă din dosarul de recunoaștere în Franţa a hotărârii de la Lisabona, pentru lipsa calităţii procesuale pasive a acesteia, soluţie cerută a fi aplicată și în dosarul prezentei cauze. Aceasta deoarece E.L. a decedat fără succesiune legală, lăsând doar o moștenitoare testamentară, pe M.U. și și-a exprimat  poziţia în sensul că nu dorește să fie implicată în dosar.

Este de semnalat că prin încheierea din 11 mai 1993, s-a constatat că nu mai este necesară citarea în cauză a numitei M.U. Cu toate acestea, Tribunalul Teleorman, care a soluţionat cererea după strămutarea cauzei, prin sentinţa civilă nr.1384 din 13.10.1995 a admis cererea de exequatur în contradictoriu și cu această pârâtă.

În faza judecării apelului, în primul ciclu procesual, a fost reiterată poziţia pârâtei M.U., printr-o cerere trimisă prin fax, că nu dorește să participe în proces, la care s-a adăugat și o adresă  emisă de Ministerul Justiţiei, care comunică că Ambasada României în Portugalia (ţara de domiciliu a acestei părţi), transmite și aceasta că M.U. nu dorește să participe la proces. Aceeași cerere, conţinând dorinţa expresă și constantă a părţii de a nu participa la proces, este trimisă, prin intermediul Ambasadei României la Lisabona și în dosarul Curţii Supreme de Justiţie, în faza judecării recursului declarat împotriva deciziei nr.67/1999 a Curţii de Apel București.

Pentru ca o persoană să stea în proces în calitate de succesor al unei părţi decedate, trebuie să dovedească că sunt îndeplinite cumulativ trei condiţii: persoana decedată, pe care urmărește să o înlocuiască în proces, a ocupat o poziţie de parte, în sensul dispoziţiilor Codului de procedură civilă, titlului I, referitor la părţi din cartea a II-a, procedura contencioasă ; are calitatea de succesor al părţii decedate ; dorește să continue poziţia procesuală a autorului său.

Examinând poziţia procesuală a numitei M.U., în raport de condiţiile menţionate, se constată următoarele: Principesa E., deși menţionată iniţial în acţiune, nu a fost parte în proces pentru că a fost lipsită de capacitate de folosinţă, în înţelesul art.7 din Decretul nr. 31/1954. Din această cauză, succesoarea acesteia, M.U., potrivit certificatului de moștenitor nr. 8/2002, nu a avut, la momentul citării ei în proces, în anul 1992, calitate procesuală pasivă, nefiind în măsură să ocupe,  prin subrogaţie un loc procesual pe care autoarea sa nu l-a ocupat  niciodată. Pe de altă parte, M.U.  a fost lipsită de calitate și pentru că a declarat expres, cum s-a arătat mai sus, că nu dorește să participe în această cauză.

Menţinerea nelegală în cauză a acestei părţi, după parcurgerea mai multor cicluri procesuale, a făcut ca în rejudecarea fondului, Tribunalul Teleorman prin sentinţa civilă nr.182 din 29.12.2008 să pronunţe o hotărâre faţă de o parte care între timp decedase (la 26 decembrie 2007).

Ca urmare a decesului pârâtei M.U., Curtea de Apel București a dispus la 19.04.2010,  citarea în cauză a numitei M.L.Y.C., identificată ca moștenitoare a acesteia.

Osebit de lipsa dovezii calităţii de moștenitor, se constată că această persoană a fost introdusă în cauză pentru a continua poziţia procesuală a autoarei sale, M.U., aflată și aceasta în continuarea unei poziţii procesuale (a Prinţesei E.) care nu putea fi însă ocupată de aceasta într-un proces deschis cu mult după decesul ei.

Cu privire la nelegalitatea menţinerii în proces a pârâtei M.U., critica recurenţilor referitoare la  încălcarea dispoziţiilor art. 7 din Decretul nr. 31/1954 și art. 41 C.proc.civ., prin hotărârea atacată, pronunţată în contradictoriu cu o persoană lipsită de capacitate de folosinţă, este fondată.

Ca urmare, se constată că în mod nelegal instanţa de apel a respins critica apelanţilor pârâţi privind nulitatea hotărârii primei instanţe cât privește poziţia pârâtei M.U. de parte în proces, cu încălcarea dispoziţiilor menţionate și, ca urmare,  în mod nelegal a introdus în cauză pe succesoarea acesteia, M.L.Y.C., reţinând că aceasta a făcut o declaraţie prin înscris autentic (apostilat), că este de acord cu sentinţa pronunţată în fond și cu actele procedurale efectuate în cadrul judecării apelului, fiind de acord cu recunoașterea sentinţei străine.

O asemenea declaraţie, în raport de datele speţei, nu este de natură a acoperi lipsa capacităţii de folosinţă a pârâtei M.U. și nici a justifica participarea în proces a numitei M.L.Y.C., a cărei legitimitate procesuală  își are sorgintea în calitatea procesuală pasivă a pârâtei MU., și nu invers.

Reţinând că M.U. nu a avut, iniţial capacitate procesuală pasivă și, ulterior, nici capacitate de folosinţă,  actele săvârșite de aceasta pe parcursul procesului (donaţia drepturilor sale succesorale) aduse în discuţie de intimaţii reclamanţi (care au avansat și ei în subsidiar, această ipoteză), rămân fără relevanţă în cauză.

 În practica judiciară se admite că un act îndeplinit de o persoană decedată sau faţă de o persoană decedată, care este deci lipsită de capacitate de folosinţă, este sancţionat cu nulitate absolută.

Deși nici Codul de procedură civilă nici alte dispoziţii legale nu menţionează expres această sancţiune, se admite că nulitatea se deduce din dispoziţiile art. 243 C.proc.civ., care impun suspendarea de drept a judecăţii în vederea identificării eventualilor moștenitori, judecata putând fi reluată în condiţiile  art. 245 pct. 2 C.proc.civ., prin cererea de redeschidere făcută cu arătarea moștenitorilor.

Ca urmare, nulitatea absolută identificată în această ipoteză este menită să conducă la refacerea judecăţii în prezenţa moștenitorilor persoanei decedate.

Pe parcursul derulării prezentului recurs s-a constatat însă că judecata cauzei nu este necesar a fi reluată în prezenţa numitei M.L.Y.C., indicată ca moștenitoare a pârâtei M.U., pentru motivele mai sus arătate, prezenţa ei nefiind justificată de calitatea procesuală a autoarelor ei.

Ca urmare, constatându-se întemeiat motivul de recurs invocat pentru acest aspect, în temeiul art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (3) C.proc.civ., s-a dispus remedierea nulităţii hotărârii Curţii de apel prin modificarea deciziei, în sensul admiterii apelului pârâţilor cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei Tribunalului în sensul respingerii acţiunii împotriva pârâtei M.U. pentru lipsa capacităţii sale de folosinţă, împrejurare în raport de care s-a constatat și lipsa calităţii procesuale pasive a numitei M.L.Y.C.

În aceste condiţii o casare cu trimiterea cauzei spre rejudecare într-un al patrulea ciclu procesual numai pentru acest aspect, s-ar înscrie într-un formalism excesiv, având în vedere datele particulare ale speţei (cauza este pe rol din anul 1991 și a parcurs de mai multe ori ierarhia instanţelor de control judiciar).

Cât privește poziţia numitei E.L.R., nici cu privire la aceasta nu s-au produs probe pentru justificarea prezenţei sale în calitate de reclamantă în raporturile procesuale ale cauzei.

Urmare decesului reclamantului M.G.C., intervenit la 27 ianuarie 2006, potrivit certificatului de deces din 30.01.2006, în cauză au fost citaţi moștenitorii acestuia, P.P. (prezent în proces iniţial ca mandatar al tatălui său) și N.A., în calitate de fii. În cauză a fost citată, la domiciliul acesteia din Londra și A.H., soţia supravieţuitoare a reclamantului.

Prin încheierea din 6.09.2007, pronunţată de Tribunalul Teleorman, s-a dispus introducerea în cauză a celor doi fii și, în raport de certificatul de deces al A.C.H.  - care decedase între timp la 13.06.2007 -  s-a solicitat indicarea moștenitorilor acesteia.

E.L.R. - care apare, în certificatul de deces, menţionată ca fiică care a anunţat decesul – a fost introdusă în proces,dispunându-se citarea acesteia la 15.11.2007.

Pentru dovedirea calităţii de moștenitoare a A.C.H. s-a depus în cauză un document intitulat „procură specială” din care rezultă că la 3.06.2006, aceasta a dat numitului M.Y., domiciliat în București, o procură în vederea deschiderii succesiunii soţului ei, pentru obţinerea certificatului de calitate succesorală, ocazie cu care a și declarat că acceptă pur și simplu în mod expres succesiunea. Procura a fost certificată de un notar public din Londra, a cărui calitate a fost certificată prin apostilarea documentului, potrivit Convenţiei de la Haga din 5 octombrie 1961.

Acest document nu dovedește însă calitatea de succesor, în cauză neproducându-se înscrisul autentic (certificat de calitate de succesor) care atestă o atare calitate și pe care chiar A.H. a urmărit să o obţină prin procura dată în acest scop.

Osebit de acest aspect, s-a mai reţinut că, în cauză, nu s-a dovedit nici împrejurarea că A.H. a înţeles să continue acţiunea pornită de soţul ei, în procedura de recunoaștere a hotărârii străine, după decesul acestuia, în condiţiile în care amândoi soţii locuiau la aceeași adresă din Londra, conform consemnărilor din certificatele de deces ale celor doi, domiciliu păstrat până la momentul morţii lor.

Refăcând așadar reprezentarea în ascendenţă, se constată lipsa calităţii procesuale active a E.L.R. pentru care nu s-au produs dovezi că este moștenitoarea A.H. și pentru care nu s-a putut dovedi că a intrat  legal în proces, prin continuarea poziţiei procesuale a autorului său (soţ decedat), la data introducerii acesteia în cauză (16.09.2007), ea nemaiavând capacitate de folosinţă.

Pe cale de consecinţă, au fost apreciate ca întemeiate excepţiile de lipsă de calitate procesuală a celor două părţi în poziţie procesuală în care au fost introdusă în cauză.

Referitor la poziţia procesuală a E.L.R., recurenţii au invocat nelegala citare a acesteia cu încălcarea dispoziţiilor art. 100 pct. 5 și 7 C.proc.civ.

În analiza acestei critici este necesar a se reţine cu precădere două aspecte:

În primul rând este de observat că împrejurarea că recurenţii invocă o vătămare produsă prin necitarea unei alte părţi în proces și nu propria lor vătămare, nu reprezintă în cauză un fine de neprimire, cum s-a susţinut prin întâmpinare de către intimaţii reclamanţi.

Având în vedere caracterul imperativ al dispoziţiilor art. 172 din Legea nr. 105/1992 art. 85 și art. 107 C.proc.civ., judecătorul este împiedicat să pășească la judecata cauzei, în situaţia în care partea care lipsește nu a fost citată cu respectarea cerinţelor prevăzute de lege, sub pedeapsa nulităţii.

Citarea unei părţi în proces ţine de ordinea publică care implică nu numai asigurarea dreptului la apărare al părţii în cauză dar și, mai ales, corecta desfășurare a procesului de judecată menită să producă efecte pentru toate părţile participante prin pronunţarea hotărârii potrivit regulilor de procedură și dispoziţiilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăţilor fundamentale (Roma 1950).

În al doilea rând este de observat că E.L.R. a fost citată în cauză pentru a continua poziţia procesuală a autoarei sale A.H. cu privire la care, cum s-a arătat mai sus, s-a constatat că în realitate nu a dobândit o asemenea poziţie în   proces.

De altfel chiar recurenţii pârâţi, în dezvoltarea unui alt motiv de recurs (greșita aplicare în cauză a art. 1064 C.civ.) au susţinut lipsa capacităţii de folosinţă a A.H. care era decedată la momentul introducerii sale în proces.

Ca urmare, eventuala succesoare a A.H. – cu privire la care nu s-au produs dovezi că ar avea această calitate și că ar dori să participe în proces – nu putea să dobândească calitatea de reclamantă a autoarei sale pentru că nici aceasta nu o deţinuse în cauză.

În acest context, criticile referitoare la citarea E.L.R. sunt lipsite de finalitate și apar ca nefondate din perspectiva admiterii excepţiei peremptorii a lipsei calităţii procesuale active a acestei părţi.

În consecinţă, nulitatea hotărârii Curţii de apel sub aspectul menţinerii în proces, în calitate de reclamantă a acestei persoane, a fost remediată potrivit art. 304 pct. 9 C.proc.civ. cu  referire  la art. 312 alin.(3) din același cod, prin modificarea deciziei în sensul admiterii apelului pârâtului și respingerea acţiunii reclamantei EL.R. pentru lipsa capacităţii procesuale active.

Recurenţii au mai invocat problema transmiterii pe cale succesorală a drepturilor patrimoniale și/sau nepatrimoniale rezultând din acţiuni de stabilire a filiaţiei și, respectiv, de recunoaștere a unor hotărâri referitoare la acest gen de acţiune – susţinând că drepturile personale nepatrimoniale nu se transmit și deci soluţia corectă este constatarea stingerii acţiunii prin decesul reclamantului.

Soluţionarea acestei probleme – prin decizia atacată și criticată de recurenţi care au susţinut și că s-a făcut o greșită aplicare a dispoziţiilor art. 1064 C.civ. în cauză – lămurește și cadrul procesual din perspectiva părţilor abilitate să stea într-un proces de recunoaștere a unei hotărâri de stabilire a filiaţiei și respectiv de recunoaștere a acesteia.

Criticile formulate sunt neîntemeiate pentru următoarele considerente:

Obiectul prezentei acţiuni îl reprezintă recunoașterea în România a unei hotărâri străine. Recunoașterea hotărârilor străine este supusă regulilor prevăzute în această materie de dispoziţiile Legii nr. 105/1992 în capitolul IV special consacrat efectelor hotărârilor străine.

Pe lângă condiţiile de fond ale recunoașterii hotărârilor străine, capitolul IV al legii cuprinde și reguli de procedură.

Astfel potrivit art. 171 din Lege, cererea de recunoaștere a hotărârii străine se întocmește potrivit cerinţelor prevăzute de legea procedurală română și va fi însoţită de actele expres indicate (literele  a - d).

În mod egal art. 172 conţine prevederea că cererea de recunoaștere a hotărârii străine se soluţionează pe cale principală prin hotărâre, iar pe cale incidentală prin încheierea interlocutorie, în ambele cazuri, după citarea părţilor, citare care nu se mai impune dacă din hotărârea străină rezultă că pârâtul a fost de acord cu admiterea acţiunii.

Potrivit art. 159 din aceeași Lege, în procesele privind raporturile de drept internaţional privat, instanţele române aplică legea procedurală română, dacă nu s-a dispus altfel în mod expres.

Având în vedere că în capitolul IV menţionat nu se face distincţie, cât privește recunoașterea hotărârii străine de obiectul hotărârii ce se cere a fi recunoscută, în funcţie de care să se impună reguli speciale procedurale, se vor aplica regulile general prevăzute de Codul de procedură civilă potrivit principiului ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus.

Ca urmare, legitimarea procesuală în înţelesul de drept de a reclama în justiţie și corelativ, obligaţie de a răspunde faţă de pretenţiile formulate prin actul de investire a instanţei, se califică potrivit regulilor procesuale generale.

Calitatea reclamantului care a formulat în 1991 acţiunea în recunoașterea hotărârii Tribunalului din Lisabona, nu a fost discutată.

Transmiterea calităţii procesuale poate avea loc în temeiul legii sau în baza acordului de voinţă al părţilor.

Transmiterea legală a calităţii procesuale active sau pasive poate avea loc în cazul succesiunii.

Moștenitorii care acceptă moștenirea și care sunt de acord să intervină în cauză, preiau toate drepturile și obligaţiile procesuale ale autorului lor, potrivit legitimării procesuale active sau pasive a acestuia.

Transmiterea calităţii procesuale se produce cel mai adesea în acţiunile cu caracter patrimonial, calitatea procesuală neputând fi transmisă în principiu, în acţiunile cu caracter strict personal.

Prin excepţie de la această regulă unele acţiuni cu acest caracter pot fi continuate de către moștenitori, dacă acestea au fost promovate de autorul lor în timpul vieţii, cum este spre exemplu acţiunea în stabilirea filiaţiei.

Cum însă obiectul acţiunii deduse judecăţii nu este stabilirea filiaţiei, ci recunoașterea unei hotărâri străine, care potrivit legii speciale nu impune și alte condiţii în afară de cele expres stabilite, deduse din natura acţiunii ce a făcut obiectul judecăţii instanţei străine, nu se impune a se aplica în cauză, regulile proprii acţiunii în stabilirea filiaţiei.

Chiar și în situaţia în care s-ar aprecia prin extindere – care ar adăuga la lege – regulile de la categoria acţiunilor cu caracter strict personal, se constată că transmiterea calităţii procesuale active către moștenitorii reclamantului – fiii acestuia – a fost posibilă întrucât acţiunea a fost iniţiată de reclamant, în timpul vieţii.

Cât privește coparticiparea procesuală, art. 47 C.proc.civ. prevede o singură condiţie pentru realizarea acesteia și anume obiectul pricinii să fie un drept sau o obligaţie comună părţilor, ori ca drepturile sau obligaţiile acestora să aibă aceeași cauză.

Acest articol consacră totodată și principiul coparticipării procesuale facultative.

Există însă situaţii în care litisconsorţiul procesual este obligatoriu sau necesar. Pentru aceste situaţii de regulă există dispoziţii exprese care sancţionează lipsa întrunirii tuturor persoanelor care au calitate procesuală pentru o anumită categorie de acţiuni, cum este cazul acţiunilor în sistarea indiviziunii (art. 797 Cod civil de la 1864).

Critica recurenţilor cu privire la lipsa litisconsorţiului activ este nefondată, având în vedere cele mai sus arătate și constatând că nu s-a indicat dispoziţia legală care obligă participarea tuturor moștenitorilor unui reclamant pentru continuarea acţiunii în recunoașterea unei hotărâri străine, pornită de acesta în timpul vieţii (dispoziţie identică și pentru acţiunea de stabilirea filiaţiei potrivit art. 59 al. (2) din Codul familiei în vigoare la momentul formulării prezentei acţiuni).

Este de altfel de remarcat că recurenţii, în formularea acestei critici, s-au referit cu precădere la inexistenţa manifestării de voinţă în a continua acţiunea reclamantului în ceea ce o privește pe A.H. și ulterior pe E.L.R. persoane cu privire la care, s-a constatat, potrivit celor deja arătate, lipsa capacităţii de folosinţă și respectiv lipsa capacităţii procesuale active.

S-a constatat că instanţa de apel a reţinut în mod corect caracterul individual, de sine stătător, al acţiunii în recunoașterea unei hotărâri străine, supusă condiţiilor prevăzute de legea specială incidentă.

Pretinsul caracter accesoriu al acţiunii de exequatur în raport de acţiunea fondului judecat de instanţa străină, nu este justificat nici de dispoziţiile legii speciale (Legea nr. 105/1992), nici de finalizarea unei asemenea acţiuni a cărei rezolvare nu depinde de modul de soluţionare al acţiunii judecată de instanţa străină, ci de îndeplinirea unor criterii stipulate de legea specială.

S-au constatat însă întemeiate criticile referitoare la greșita aplicare în speţă prin analogie a dispoziţiilor art. 1064 Cod civil de la 1864 pentru a justifica calitatea procesuală activă a celor doi moștenitori care și-au exprimat expres voinţa de a continua procesul pornit de tatăl lor, în lipsa unor manifestări exprese a celui de al treilea moștenitor, E.L.R. (a cărei tăcere a fost interpretată în temeiul unei prezumţii simple, drept acord de continuarea acţiunii în calitate de moștenitor precum și cu hotărârea străină).

Dispoziţiile art. 1064 C.civ. sunt tratate în Secţiunea V, despre obligaţiile divizibile și indivizibile, ale capitolului IV, aplicat diferitelor specii de obligaţii, în cadrul reglementărilor prevăzute în materia contractelor sau convenţiilor (titlul III).

Extrapolarea regulilor specifice raporturilor convenţionale dintre părţi este evident forţată și exterioară raporturilor care se creează între părţi în cazul unei acţiuni în recunoașterea unei hotărâri străine, în care rolul preponderent îl joacă nu părţile ci instanţa de judecată ca entitate a statului, care permite producerea efectelor juridice ale unei hotărâri străine pe teritoriul său. Raţiunea acestei soluţii se găsește în principiul suveranităţii statelor și în  organizarea judiciară a fiecărui stat.

Critica, deși fondată nu conduce însă, potrivit considerentelor anterior arătate, la schimbarea soluţiei cât privește calitatea procesuală a moștenitorilor reclamantului în persoana fiilor acestuia, de a continua acţiunea pornită de tatăl lor, în recunoașterea hotărârii străine.

Cât privește celelalte critici referitoare la considerentele instanţei de apel reţinute pentru a justifica poziţia procesuală a părţilor în raport de care - pentru motivele expuse -  Înalta Curte a admis excepţia lipsei calităţii procesuale, se apreciază că nu mai este necesar a fi analizate.

Critica referitoare la greșita aplicare și interpretare a dispoziţiilor art. 168 și 169 din Legea nr. 105/1992,  este nefondată pentru considerentele următoare:

Art. 168 prevede trei cazuri în care instanţa poate refuza recunoașterea hotărârii străine.

În criticile formulate recurenţii au invocat primele două cazuri de refuz, hotărârea este rezultatul unei fraude comise în procedura urmată în străinătate și, respectiv când hotărârea încalcă ordinea publică de drept internaţional privat român.

În mod corect instanţa de apel a constatat că soluţia pronunţată de instanţa fond este legală, constatând că nu subzistă în cauză cele două motive pentru care se poate refuza recunoașterea hotărârii supusă examinării.

Cât privește frauda la lege pretinsă a fi realizată prin „orice manopere intenţionat dolosive, prin care se urmărește denaturarea probelor, a situaţiei de fapt, distorsionarea realităţii comise în cursul procesului, în scopul pronunţării unei anumite soluţii”, se constată că soluţia instanţei de apel care a constatat că în cauză hotărârea nu este rezultatul unei fraude la lege, în înţelesul dat de lege acestei căi, este corectă.

Fraudarea legii înseamnă folosirea unor mijloace care sunt licite, dar în vederea obţinerii unor rezultate care în mod normal nu ar trebui să se obţină. În dreptul internaţional privat, fraudarea legii presupune schimbarea punctului de legătură pentru a se aplica altă lege decât cea normal competentă.

Pentru a fi în cadrul dreptului internaţional privat, dreptul subiectiv sau raportul juridic trebuie să aibă un element de extraneitate pentru a fi supus unei legi desemnate de norma conflictuală.

Fraudarea legii în dreptul internaţional privat presupune că în locul legii forului se aplică legea străină sau în locul acesteia din urmă, se aplică o altă lege, tot străină, dar a altei ţări decât cea a cărei lege era normal competentă, sau se aplică legea forului deși în mod normal urma să se aplice legea străină.

Ca urmare, acest prim motiv de refuz al recunoașterii obligă pe judecătorul român să cerceteze dacă hotărârea străină nu este rezultatul activităţii frauduloase a uneia dintre părţi sau al activităţii frauduloase concertate a ambelor părţi.

Ca atare, ca să existe fraudă la lege trebuie să existe un act de voinţă al părţilor, ceea ce înseamnă că o atare operaţie nu se poate efectua decât în materii în care voinţa părţilor poate să intervină pentru a plasa un raport de drept sub imperiul unor legi prin intermediul normei conflictuale.

Așadar, modul în care instanţa a judecat cauza prin interpretarea legii aplicabile – potrivit normei conflictuale – excede domeniului în care poate opera voinţa părţilor, activitatea de judecată fiind un atribut suveran al statului, necenzurabil sub acest aspect de jurisdicţia unui alt stat străin.

Nu se poate primi deci critica formulată în recurs în sensul că instanţa străină ar fi comis o fraudă la lege prin greșita interpretare a legii aplicabile cauzei deduse judecăţii.

De altfel este admis în literatura de specialitate și în practica judiciară că problema fraudării legii în dreptul internaţional privat nu se pune decât atunci când nu există un alt mijloc de sancţionare a actului făcut în dispreţul dispoziţiilor legale, pentru că în situaţia în care se ajunge ca  scopul ilicit să fie  atins prin mijloace legale, nu există o sancţiune de drept.

Prin urmare criticile formulate la adresa hotărârilor străine – greșita interpretare a probelor, distorsionarea realităţii, a situaţiei de fapt, în scopul pronunţării unei anumite soluţii – nu se înscriu în înţelesul fraudei la lege în dreptul internaţional privat avută în vedere de art. 168 pct. 1 din Legea nr. 105/1992.

În cauză nu se poate reţine nici încălcarea ordinii publice de drept internaţional privat român.

S-a invocat la acest punct ireconciliabilitatea dintre hotărârea străină și sentinţa nr. 1/1919 a Tribunalului București, prin care s-a anulat căsătoria dintre Prinţul C. și Z.L., sentinţă care se înscrie în ordinea publică de drept internaţional privat român.

Efectele hotărârii de declarare a nulităţii căsătoriei trebuiau a fi avute în vedere din perspectiva normelor de drept aplicabile la momentul încheierii și apoi al anulării ei în sensul că un copil născut dintr-o căsătorie nulă nu era considerat copil din căsătorie, deci legitim, faţă de prevederile art. 183 și 184 ale Codului civil în redactarea în vigoare la momentul nașterii reclamantului întrucât prin sentinţa nr. 1/1919, s-a stabilit că ambii soţi au fost de rea-credinţă, la încheierea căsătoriei, filiaţia copilului din căsătorie fiind stabilită potrivit legii în vigoare la data când acesta s-a născut.

Criticile cu privire la încălcarea prin respingerea acestui motiv de refuz de recunoaștere, a dispoziţiilor art. 1 din Codul civil și art. 25 din Legea nr. 105/1992 sunt nefondate.

Potrivit art. 169 din Legea nr. 105/1992, sub rezerva verificării condiţiilor prevăzute de art. 167 și 168, instanţa română nu poate proceda la examinarea de fond a hotărârii străine și nici la modificarea ei.

Ca urmare, hotărârea străină din perspectiva soluţionării fondului cauzei – în sensul aplicării și interpretării legii la situaţia de fapt dedusă, reţinută potrivit probelor administrate – nu poate fi examinată în sensul cenzurării pe calea procedurii de recunoaștere a acesteia.

Singura examinare îngăduită de textul amintit este aceea a verificării respectării condiţiilor prevăzute de art. 167.

Din perspectiva legii aplicabile cauzei, singura verificare permisă instanţei de recunoaștere este aceea a aplicării legii impuse de norma conflictuală determinată de punctul de legătură.

În speţa în cauză, privind  stabilirea filiaţiei faţă de tată a unui cetăţean român – potrivit punctului de legătură, cetăţenia – impunea aplicarea legii naţionale care,  în cauză, este legea română.

Tribunalul din Lisabona, stabilindu-și competenţa și legea aplicabilă cauzei, a determinat în mod corect ca aplicabilă fiind legea română, legea stării și capacităţii civile a străinului – în cauză, legea reclamantului M.G.L. și a pârâtului Regele  C. al II-lea al României.

Potrivit considerentelor sentinţei din 6 februarie 1955 a Tribunalului  din Lisabona, în aplicarea legii române s-a făcut trimitere la dispoziţiile art. 183 și 184 din Codul civil român promulgat la 4 decembrie 1864 și intrat în vigoare la 1 decembrie 1865, lege care, potrivit art. 20 din Legea nr. 105/1992 cârmuia, în înţelesul art. 25 din aceeași lege, filiaţia copilului din căsătorie.

Împrejurarea că s-a mai făcut aplicarea în cauză și a altor două legi considerate aplicabile potrivit legii forului și anume legea franceză (a statului domiciliului reclamantului) și, respectiv, legea portugheză a statului domiciliul pârâtului nu atrage refuzarea recunoașterii hotărârii străine în discuţie.

În speţă nu este întrunită situaţia prevăzută de art. 168 alin. (2) de refuz de recunoaștere care intervine numai în cazul expres prevăzut și anume când procesul privind starea civilă și capacitatea unui cetăţean român s-a judecat prin aplicarea unei alte legi decât cea determinată de dreptul internaţional privat român, iar soluţia diferă de cea la care s-ar fi ajuns potrivit legii române.

În cauză procesul care privea starea civilă a unui cetăţean român a fost rezolvat prin aplicarea la speţa dedusă judecăţii a dispoziţiilor legii române apreciată a indica soluţia prevăzută și în celelalte două legi examinate.

Modul în care instanţa străină, aplicând legea română, a pronunţat soluţia în cauză nu poate fi cenzurat de instanţa de exequatur, potrivit interdicţiei exprese conţinută în art. 169 din aceeași lege.

Singura verificare și cenzură îngăduită de legea specială, instanţei de exequatur este examinarea pe care această din urmă instanţă o poate face în condiţiile art. 168 - din reglementarea căruia interesează, din perspectiva criticii formulate, pct. 2 - și anume când hotărârea încalcă ordinea publică de drept internaţional privat român.

Textul, sub aspectul ce urmează a fi verificat, nu este lămuritor pentru că nu conţine o definiţie a sintagmei „ordinea publică de drept internaţional privat român”, el oferind cu titlu de exemplu, cazul încălcării dispoziţiilor art. 151 (din lege) privitoare la competenţa exclusivă a instanţelor române, excepţie care evident nu epuizează domeniul de aplicare al acestei sintagme.

Cercetate cauzele enumerate de art. 151 de la pct. 1 la 8 care atrag competenţa exclusivă a instanţelor române, se constată că acţiunea dedusă judecăţii Tribunalului din Lisabona nu se află printre acestea și, ca urmare, sub acest aspect nu a fost încălcată ordinea de drept internaţional privat român.

Sub aspectul exemplului dat de textul menţionat, ordinea publică apare ca unul din mijloacele prin care se limitează aplicarea legii străine și deci și a normei conflictuale care trimite la aplicarea acesteia.

Ordinea publică nu se invocă în general, împotriva legii străine competente, ci împotriva aplicării ei în cauza respectivă, adică a rezultatului la care s-ar ajunge dacă s-ar aplica legea străină în cauza în discuţie.

Reţinându-se că ordinea publică nu are caracter absolut ci relativ, fiind diferită de la stat la stat, nu se invocă decât în cazul în care aplicarea legii străine contrazice reglementările esenţiale în statul forului sau interese vitale ale acestuia.

În speţă, recurenţii au susţinut că modul în care s-a aplicat legea română – incidentă raportului juridic dedus judecăţii potrivit normei conflictuale de drept internaţional privat român – este contrară ordinii publice de drept internaţional privat român prin soluţia pronunţată pe baza unei greșite interpretări  și aplicări a acesteia.

Înainte de a face aprecieri cu privire la modul în care instanţa de apel a analizat acest criteriu, este necesar a se face următoarele consideraţii de ordin general:

În analiza sintagmei de ordine  publică de drept internaţional privat (român) este necesar a se avea în vedere și caracterul permanent actual al acestui criteriu.

Excepţia de ordine publică apare ca un corectiv la aplicarea legilor străine în sensul că i se dă instanţei, învestită cu cererea de recunoaștere a hotărârii străine, competenţa să aprecieze în ce măsură aplicarea legii străine contravine principiilor fundamentale ale sistemului de drept local care variază atât în spaţiul de la o ţară la alta, cât și în timp în cadrul aceluiași sistem de drept.

Aceasta impune că, dacă din momentul creării raporturilor juridice și până la momentul litigiului, conţinutul noţiunii de ordine publică în cadrul aceluiași sistem s-a schimbat, să se ia în consideraţie „ordinea publică” din momentul litigiului în virtutea caracterului permanent actual al acesteia.

Mai este de subliniat, tot ca element de generalitate, aplicabil în verificarea acestui criteriu, faptul că ordinea publică în dreptul intern și acea din dreptul internaţional se întemeiază pe dreptul intern între ele existând numai o deosebire de conţinut sau de intensitate cu care acestea intervin, explicată prin felul în care se apreciază interesele fundamentale ale statului de la care nu se poate deroga nici în raporturile juridice interne nici în cele care conţin elemente de extraneitate.

Ca urmare, contemporană cu nașterea raportului juridic este numai norma conflictuală în vigoare la momentul nașterii acestuia și care determină legea care îi este aplicabilă, pe când ordinea publică se apreciază numai la momentul litigiului în legătură cu care acestea se invocă.

În consecinţă, în mod corect și legal s-a constatat că, în cauză, hotărârea străină pronunţată de Tribunalul de Primă Instanţă din Lisabona la 6 februarie 1955 nu încalcă ordinea publică de drept internaţional privat român.

Soluţia instanţei străine – la 6 februarie 1955 prin care s-a statuat potrivit considerentelor acolo arătate, că anularea căsătoriei, deci ignorarea sentinţei nr. 1/1919 a Tribunalului Ilfov – nu impietează asupra stabilirii filiaţiei faţă de tată prin „declararea reclamantului ca fiu legitim al defunctului rege, în limitele legale și în mod special pentru a fi admis în procedura de inventar pendinte, ca urmare a decesului acestuia, și nu contravine ordinii publice de drept internaţional privat român de la momentul litigiului.

În anul 1955 în sistemul de drept românesc era în vigoare Codul familiei și ca urmare a apariţiei acestui act normativ, prin prevederile art. 49 din Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei și a Decretului privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, au fost abrogate dispoziţiile în această materie din Codul civil, printre acestea și art. 183 și 184 referitoare la nulitatea căsătoriei și efectele acesteia .

Potrivit art. 23 alin. (2) din Codul familiei (Legea nr. 4 din 4 ianuarie 1953) „declararea nulităţii căsătoriei nu are nici o urmare în privinţa copiilor care își păstrează situaţia de copii din căsătorie” iar art. 24 alin. (2) a prevăzut expres că în cazul prevăzut de art. 23 alin. (2) se vor aplica prin asemănare, dispoziţiile prevăzute la divorţ în ce privește drepturile și obligaţiunile dintre părinţi și copii.

Aceleași dispoziţii referitoare la efectele nulităţii căsătoriei asupra copiilor, se constată că sunt în vigoare și  în momentul judecăţii cererii de recunoaștere a hotărârii străine.

Potrivit ordinii publice de drept internaţional privat, recte normele în vigoare, sistemului de drept românesc atât la momentul pronunţării hotărârii străine cât și la momentul judecării cererii de recunoaștere a acesteia, prevede aceeași soluţie pentru o acţiune în stabilirea filiaţiei faţă de tată a unui copil născut după declararea nulităţii căsătoriei părinţilor săi, copilul având statutul unui copil din căsătorie, efectele nulităţii căsătoriei – cu privire la care s-a pronunţat sentinţa nr. 1/1919 – nemaiafectând copiii rezultaţi dintr-o astfel de legătură.

Sub acest aspect apar ca nefondate criticile referitoare la încălcarea principiului neretroactivităţii  legii civile, prin verificarea criteriului conformităţii cu ordinea publică de drept internaţional privat român, deoarece prin această examinare  nu se aplică o „nouă” lege raportului juridic deja soluţionat, ci se face referire la o realitate juridică, care este sau nu compatibilă cu soluţia hotărârii care se cere a fi recunoscută.

Sentinţa nr. 1/1919 face parte din ordinea publică de drept intern care se impune cu aceeași forţă a ordinii publice de drept internaţional privat în a fi respectată de instanţele străine care aplică legea română, numai că efectele acesteia, urmare modificărilor legislative intervenite în ordinea juridică de drept intern, nu se mai întind asupra copiilor.

Motivaţia instanţei de apel de la „al șaselea aspect” ca răspuns la această critică, chiar dacă a depășit sub unele aspecte limita de cercetare impusă judecătorului de exequatur, nu constituie un motiv de modificare a deciziei, soluţia  de recunoaștere a hotărârii străine fiind legală.

De altfel potrivit efectului pe care îl are refuzul recunoașterii unei hotărâri străine, pentru motivul prevăzut de ordinea publică de drept internaţional privat, s-ar ajunge în cauză – în mod paradoxal și nelegal – în cazul în care acest motiv de refuz ar fi primit, ca instanţa română de recunoaștere a hotărârii străine să  limiteze aplicarea legii române într-o cauză privind capacitatea și starea civilă a unui cetăţean român, lege aplicată cauzei de o instanţă străină.

Considerentele instanţei de apel - referitoare la „preocuparea general progresivă europeană de protejare a copiilor faţă de eventualele greșeli ale părinţilor“ cu indicarea evoluţiei istorice a unei asemenea prevederi -  au fost în mod corect sancţionate prin criticile recurenţilor, argumentaţia fiind străină de aria de cercetare specifică acţiunilor de recunoaștere a hotărârilor străine (în care sunt lipsite de relevanţă juridică aspectele legate de motivele pentru care ordinea publică de drept internaţional privat a unui stat este constant actuală, deci dinamică),  dar și  inoportună  în raport de realitatea concretă a dosarului.

Ca urmare, s-a constatat că este legală soluţia de confirmare a recunoașterii hotărârii străine pentru motivele și în limitele participării procesuale mai sus reţinute, decizia atacată fiind modificată și, respectiv menţinută, sub aspectele  mai-sus examinate.