Transmiterea succesorală a drepturilor patrimoniale de autor. Termen de protecție.

 

Cuprins pe materii : Drept  civil. Dreptul proprietății intelectuale. Drepturi de autor.

Index alfabetic : drepturi de autor

    - drepturi succesorale

    - termen de protecție

                                                       Legea nr. 8/1996, art. 25, art. 149

                                             Decretul nr. 321/1956, art.6

 

 Legea nr. 8/1996 a modificat durata protecției drepturilor de autor, reglementând prin art.25 alin.1 teza I-a că drepturile patrimoniale prevăzute la art.13 și art. 21 durează pe tot timpul vieții autorului, iar după moartea acestuia se transmit prin moștenire, potrivit legislației civile, pe o perioadă de 70 de ani, oricare ar fi data la care opera a fost adusă la cunoștința publică în mod legal.

Textul se referea exclusiv la operele create înainte de intrarea în vigoare a legii noi și pentru care se punea problema calculelor termenelor de protecție reglementate de legea veche, în funcție de punctul de plecare constând în data decesului autorului.

Chiar dacă aceste drepturi au fost transmise în funcție de legea aplicabilă la data deschiderii succesiunii, atât în privința persoanelor cât și a duratei, dispozițiile art.149 alin.3 referitoare la prelungirea duratei protecției sunt aplicabile, aceasta fiind voința legiuitorului.

 

ICCJ, Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 1170 din 11 februarie  2011

                      

            Prin cererea înregistrată la data de 6.12.2007 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, reclamanta COPYRO - Societate de Gestiune Colectivă a Drepturilor de Autor a chemat în judecată pe pârâta D.C., pentru a se constata nulitatea certificatului de moștenitor suplimentar nr. 80 din 09.12.2004 emis de Biroul Notarului Public E.C. privind drepturile de autor ale defunctei D.E. și a certificatului de moștenitor suplimentar nr. 160 din 10.12.2004 emis de Biroul Notarial S. în privind drepturile de autor de pe urma defunctului D.M.; pentru a se constata apartenența exercitării drepturilor de autor de pe urma defunctului scriitor D.I. de către reclamantă în temeiul art. 25 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe; restituirea drepturilor de autor încasate de pârâtă în data de 30.12.2004 în valoare de 7.000 RON.

Prin sentința civilă nr. 1789 din 27 noiembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a Civila a fost admisă acțiunea, a fost constatată nulitatea certificatului de moștenitor suplimentar nr. 80/2004 și a certificatului de moștenitor nr. 160/2004, s-a constatat că exercițiul drepturilor de autor de pe urma defunctului scriitor D.I. aparține reclamantei, ulterior datei de 10.11.2001, a fost obligată pârâta să restituire reclamantei suma de 7.000 lei, reprezentând drepturi de autor.

Prima instanța a reținut că, potrivit certificatul de moștenitor nr. 629/1979 eliberat de fostul Notariat de stat al Județului Ilfov, la data de 13.03.1979 a decedat D.I., drepturile patrimoniale de autor care formau masa succesorală rămasă de pe urma acestuia, fiind dobândite de D.E., în calitate de soție supraviețuitoare, pe tot timpul vieții acesteia. S-a mai reținut și că este străin de moștenire prin renunțare sau conform art. 700 C.civ. D.M., fiu.

Prin certificatul de moștenitor suplimentar nr. 80/2004 la certificatul de moștenitor nr. 70/2001, s-a constatat, cu privire la masa succesorală, că de pe urma căreia defunctei D.E. au rămas drepturi de autor conform Legii nr. 8/1996, până la 13.03.2049, a cărui unică moștenitoare este, conform certificatului de moștenitor menționat anterior, iar cu privire la moștenitori, că această calitate aparține lui D.M., fiu.

 Prin certificatul suplimentar de moștenitor la certificatul de moștenitor nr. 160 din 10.12.2004 la certificatul de moștenitor nr. 29/30.03.2004, eliberat de notar public I.S., s-a constatat că de pe urma defunctului D.M., decedat la data de 19.11.2003 au rămas, ca bunuri mobile, și drepturile de autor, conform Legii nr. 8/1996, până la data de 13.03.2049, drepturi deținute în temeiul legii sus menționate, de la defuncta sa mamă, D.E., iar moștenitoarea defunctului este pârâta D.C.

Prin certificatul de moștenitor nr. 629/1979 eliberat de fostul Notariat de stat al Județului Ilfov s-a făcut o corectă aplicare a art. 6 din Decretul nr. 321/1956, care instituie o normă specială în materia transmiterii drepturilor pe cale succesorală, ceea ce înseamnă că soția defunctului D.I. deși a dobândit drepturile patrimoniale de autor de pe urma acestuia, nu le-a putut transmite propriului succesor, D.M.

Întrucât deschiderea succesiunii a avut loc sub imperiul legii vechi, iar efectele acestei situații juridice, respectiv transmiterea drepturilor, cu limitele sale, s-au produs la aceeași dată într-un asemenea caz, potrivit regulilor de aplicare a legii civile în timp, care dau eficiență principiului neretroactivității, reglementat de art. 1 C.civ. și art. 15 alin. 2 din Constituție, se aplică legea veche.

În aceste condiții, se reține că cele două certificate de moștenitor au fost emise cu încălcarea legii, motiv pentru care s-a constatat nulitatea acestora.

Referitor la cel de-al doilea capăt de cerere, instanța a reținut că dat fiind că pârâtei i-a fost constatat printr-un act juridic un drept patrimonial, pe care și l-a și exercitat prin încasarea unei sume de bani, trebuie recunoscut, în aplicarea prin analogie a 25 alin. 1 teza II din Legea nr. 8/1996, organismului de gestiune colectivă dreptul de a acționa în vederea restabilirii legalității.

Curtea de Apel București – Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin decizia civilă nr.233 A din 22 decembrie 2009, a admis apelul formulat de pârâta D.C. și a schimbat în tot sentința apelată în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată.

            Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele:

De pe urma defunctului D.I., a rămas ca moștenitoare D.E., așa cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 629/1979 eliberat de Notariatul sectorului 1 București, drepturile patrimoniale de autor aparținând defunctului fiind dobândite de moștenitoarea sa în  condițiile art. 6 din Decretul nr. 321/1956 și urmau să dureze pe toată durata vieții acesteia.

În anul 1996 a intrat în vigoare Legea nr. 8/1996, iar în virtutea noii reglementări, durata drepturilor patrimoniale de autor dobândite de D.E. prin moștenire s-a prelungit până la termenul de protecție prevăzut de noua lege, termen care, potrivit art. 25 alin. 1 din Legea nr. 8/1996, este de 70 de

ani de la moartea autorului.

D.E. a decedat la 10.11.2001, moștenitorul acesteia fiind D.M., așa cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 80/2004. În calitate de moștenitor, D.M. a dobândit toate drepturile avute de D.E. la momentul decesului acesteia, inclusiv drepturile patrimoniale de autor pe care aceasta le moștenise de la D.I.

D.M. a decedat la 19.11.2003, moștenitoarea acestuia fiind D.C., așa cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 29/30.03.2004. Ca atare, D.C. a dobândit prin moștenire toate drepturile pe care D.M. le avea în   patrimoniu la momentul decesului, inclusiv drepturile patrimoniale de autor pe care D.M. le moștenise de la D.E. în modul arătat mai sus.

În consecință, în mod greșit prima instanță a admis cererea reclamantei, întrucât eliberarea certificatului de moștenitor suplimentar nr. 80/2004 și  certificatul de moștenitor suplimentar la certificatul de moștenitor nr. 29/2004, s-a realizat cu respectarea dispozițiilor legale.

De asemenea, în  mod greșit prima instanță a reținut că exercițiul drepturilor de autor de pe urma defunctului scriitor D.I. aparține reclamantei ulterior datei decesului numitei D.E., întrucât, ca efect al intrării în  vigoare a dispozițiilor Legii nr. 8/1996 durata acestor drepturi fusese prelungită la 70 de la data de 1 ianuarie a anului imediat următor celui în   care a avut loc decesul autorului si, totodată, potrivit dispozițiilor legii noi, drepturile patrimoniale de autor se transmit prin moștenire potrivit legislației civile și, doar în   lipsă de moștenitori, acestea se transmit organismului de gestiune colectivă cu cel mai mare număr de membri, din domeniul respectiv de creație.

Pe cale de consecință, greșit a fost admis și capătul de cerere privind obligarea pârâtei la restituirea sumei de 7000 lei, reprezentând drepturi de autor.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Copyro, întemeindu-și criticile pe dispozițiile art.304 pct.8 și pct. 9 C.proc.civ., susținând că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiile art.149 alin.3 și art.25 din Legea nr.8/1996 nemodificată.

Soluția instanței de apel s-a fundamentat și pe citarea greșită a textului art.149 alin.3 din Legea nr.8/1996 nemodificată, preluând textul art.149 alin.3 din Legea nr.285/2004 de modificare și completare a Legii nr.8/1996.  

Instanța de apel a omis să analizeze aplicarea succesivă a legislației de proprietate intelectuală asupra drepturilor de autor ce au aparținut defunctului scriitor D.I.

Procedura notarială din certificatele de moștenitor suplimentare nr.80/2004 și nr. 160/2004 nu respectă transmiterea pe linie succesorală a drepturilor de autor ce au aparținut defunctului scriitor D.I.

Drepturile de autor ale soției autorului D.I., respectiv D.E., având caracter viager nu mai puteau forma obiectul retransmiterii succesorale către fiul renunțător, D.M., predecedat, deoarece potrivit art.149 alin.1 din Legea 8/1996 nemodificată actele încheiate sub regimul legislației anterioare își produc efectele conform acelei legislații.

Potrivit art.6 alin.1 și 2 din Decretul nr.321/1956, ce reglementa transmiterea drepturilor de autor, în vigoare la data decesului scriitorului D.I., vocația succesorală pentru drepturile de autor lăsate de către acesta aparțineau soției sale supraviețuitoare pe tot timpul vieții acesteia și fiului acestuia, pe o perioadă de 50 de ani.

Fiul scriitorului, D.M., a renunțat în mod expres la succesiunea defunctului său tată, scriitorul D.I., situație în care drepturile de autor au revenit în întregime mamei sale, respectiv soției supraviețuitoare a scriitorului.

În urma decesului soției supraviețuitoare a scriitorului la data de 10.11.2001 și a fiului scriitorului la data de 19.11.2003. a deschis succesiunea numita D.C., soția lui D.M., fără ca aceasta să aibă vocație succesorală pe linia dreptului de autor.

Decretul nr.321/1956, în vigoare la data decesului scriitorului D.I., a reglementat transmiterea drepturilor de autor pe termene, moștenitorilor, în speță soției supraviețuitoare pe tot timpul vieții acesteia, fiul autorului fiind renunțător.

La data intrării în vigoare a Legii nr.8/1996 nemodificată, respectiv 14 iunie 1996, s-a reglementat doar termenul de protecție al drepturilor patrimoniale de autor, stabilit la 50 de ani,

prelungindu-se până la 70 de ani conform art.25 din lege.

Astfel, Legea nr.8/1996 nemodificată prin dispozițiile art.149 alin.1 a statuat faptul că actele încheiate sub regimul legislației anterioare își produc efectele potrivit acelei legislații, dispozițiile Legii nr.8/1996 nemodificată, art.25 neputând avea efect retroactiv.

Recursul a fost respins ca nefondat pentru următoarele considerente:

La situația de fapt reținută, necontestată în cauză, curtea de apel a identificat corect normele legale incidente și a făcut o corectă aplicare în timp a acestora.

În speță, se pune problema protecției drepturilor patrimoniale de autor rămase de pe urma scriitorului D.I., decedat la 13 martie 1975.

Acesta a fost căsătorit cu D.E., care a decedat la 10 noiembrie 2001, și a avut un fiu, pe D.M., care a decedat, de asemenea, la 19 noiembrie 2003.

D.M. a fost căsătorit cu D.C., pârâta din prezenta cauză.

În urma decesului scriitorului D.I., au avut vocație succesorală soția supraviețuitoare D.E., care a acceptat moștenirea și fiul D.M., care a renunțat la moștenire.

La data decesului autorului, 10 martie 1975, erau în vigoare dispozițiile Decretului nr.321/1956 care prevedeau în art.6 alin.1 lit.a că, la moartea autorului (…) drepturile patrimoniale de autor se transmit prin moștenire, potrivit Codului civil, însă numai pe următoarele termene: a) soțului și ascendenților autorului pe tot timpul vieții fiecăruia.

Prin urmare, în ceea ce privește drepturile patrimoniale de autor acestea s-au transmis exclusiv soției supraviețuitoare D.E., pe durata vieții acesteia.

D.E. a decedat la 10 noiembrie 2001, dată la care era în vigoare Legea nr.8/1996, act normativ care a abrogat și a înlocuit Decretul nr.321/1956.

Printre altele, noua lege a modificat durata protecției drepturilor de autor, reglementând prin art.25 alin.1 teza I-a că drepturile patrimoniale prevăzute la art.13 și art. 21 durează pe tot timpul vieții autorului, iar după moartea acestuia se transmit prin moștenire, potrivit legislației civile, pe o perioadă de 70 de ani, oricare ar fi data la care opera a fost adusă la cunoștința publică în mod legal.

Potrivit art.149 alin.3 din aceeași lege, durata drepturilor patrimoniale asupra operelor create înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi și pentru care nu au expirat termenele de protecție calculate conform procedurilor legislației anterioare se prelungește până la termenul de protecție prevăzut în prezenta lege.

Acest text nu putea avea în vedere operele create înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.8/1996, dar ai căror autori erau încă în viață, deoarece caracterul viager al drepturilor patrimoniale de autor a fost recunoscut atât sub legea veche, cât și sub legea nouă, și nu se putea pune problema expirării termenului de protecție la care se referă art.149 alin.3.

Așadar, textul se putea referi exclusiv la operele create înainte de intrarea în vigoare a legii noi și pentru care se punea problema calculelor termenelor de protecție reglementate de legea veche, în funcție de punctul de plecare constând în data decesului autorului.

Chiar dacă aceste drepturi au fost transmise în funcție de legea aplicabilă la data deschiderii succesiunii, atât în privința persoanelor cât și a duratei, dispozițiile art.149 alin.3 referitoare la prelungirea duratei protecției sunt aplicabile, aceasta fiind voința legiuitorului.

Prin această reglementare, legiuitorul a urmărit să armonizeze legea română cu prevederile Convenției de la Berna pentru operele create după intrarea în vigoare a noii legi și, totodată, să acorde aceeași protecție în timp și operelor create sub imperiul legii vechi.

Deși în formularea inițială textul art.149 alin.3 omisese particula „nu” din referirea la „operele pentru care expirase” durata de protecție, ea trebuia subînțeleasă, întrucât noțiunea de „prelungire” are sens în conexiune cu o activitate în curs de desfășurare.

Dacă ar fi dorit să se refere la operele căzute deja în domeniul public, nu s-ar fi pus problema prelungirii duratei protecției ci, pur și simplu, a reglementării uneia noi, ceea ce ar fi fost de neconceput pentru toate operele a căror durată de protecție a expirat înainte de anul 1996, fără nicio limită de timp.

În realitate, textul a suferit o eroare materială, care a fost corectată prin Legea nr.285/2004,

de modificare a Legii nr.8/1996, în sensul că art.149 alin.3 se referă fără echivoc la operele pentru care nu au expirat termenele de protecție.

La data intrării în vigoare a Legii nr.8/1996, termenul de protecție a drepturilor patrimoniale rămase de pe urma defunctului D.I. nu expirase, deoarece soția acestuia, beneficiara cu caracter viager a acestor drepturi, era încă în viață.

Prin urmare, în mod corect a constatat curtea de apel că opera scriitorului a beneficiat, din punct de vedere al protecției drepturilor patrimoniale, de dispozițiile art.149 alin.3 din Legea nr.8/1996.

Astfel, protecția operei s-a prelungit pe o durată de 70 de ani calculată conform legii de la data de 1 ianuarie 1976, respectiv până la 1 ianuarie 2046, sub rezerva ca soția moștenitoare să nu fi supraviețuit acestei date, ceea ce nu a fost cazul în speță, deoarece aceasta a decedat la 10 noiembrie 2001.

Critica recurentului în sensul că drepturile de autor din patrimoniul defunctei D.E. nu se puteau transmite succesoral către fiul renunțător D.M., întrucât se opuneau dispozițiile art.149 alin.1 din Legea nr.8/1996, nu poate fi primită.

În primul rând, în speță nu este vorba despre interpretarea unui act juridic, a cărui natură ori al cărui înțeles să fi fost denaturate de curtea de apel, pentru a fi incident motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.8 C.proc.civ.

În realitate, recurenta invocă nelegalitatea deciziei prin nesocotirea dispozițiilor art.149 alin.1 din Legea nr.8/1996, critică ce se încadrează în prevederile aret.304 pct.9 C.proc.civ. și care este  nefondată.

Textul de lege invocat de recurent prevede că actele încheiate sub regimul legislației anterioare își produc efectele conform acelei legislații.

În speță, nu este vorba despre nesocotirea efectelor unui act juridic încheiat sub imperiul legii vechi ci, despre aplicabilitatea legii noi, din punctul de vedere al duratei protecției drepturilor patrimoniale de autor, operelor create înainte de intrarea în vigoare a acesteia, pentru care legiuitorul a instituit o reglementare distinctă în art.149 alin.3 din Legea nr.8/1996.

Printr-o corectă aplicare a acestor dispoziții legale, curtea de apel a constatat că la data decesului numitei D.E., 10 noiembrie 2001, nu expirase durata de protecție a drepturilor patrimoniale de autor, de 70 de ani de la data decesului autorului.

În atare situație, drepturile patrimoniale au fost transmise pe cale succesorală, potrivit legislației civile, fiului defunctei, D.M., neavând nicio relevanță că acesta renunțase la moștenirea tatălui său.

Acea renunțare nu-l putea împiedica să accepte moștenirea mamei sale, din masa succesorală a căreia făceau parte drepturile de autor referitoare la opera tatălui.

Cum nici la data decesului numitului D.M., 19 noiembrie 2003, nu expirase durata de protecție de 70 de ani de la data decesului autorului, în baza aceluiași text de lege, art.25 alin.1 din Legea nr.8/1996, pârâta D.C. a dobândit tot prin moștenire, potrivit legislației civile, în calitate de soție supraviețuitoare – și nu în calitate de noră a defunctului D.I., cum greșit arată recurenta -  drepturile patrimoniale de autor aflate în masa succesorală a defunctului D.M.

Așa fiind, în mod legal a constatat curtea de apel că nu există niciun temei de constatare a nulității certificatului de moștenitor suplimentar nr.80/2004 emis de B.N.P. E.C. și a certificatului de moștenitor nr.160/2004 emis de B.N.P. S.

De asemenea, în mod legal a reținut curtea de apel că reclamanta S.C. COPYRO S.A. nu se

poate prevala de dispozițiile art.25 alin.1 teza a II-a din Legea nr.8/1996, care prevăd că numai în situația în care nu există moștenitori, exercițiul drepturilor patrimoniale de autor revin organismului de gestiune colectivă mandatat în timpul vieții de către autor sau, în lipsa unui mandat, organismului de gestiune colectivă cu cel mai mare număr de membri din domeniul respectiv de creație.

Aceasta, deoarece, nu numai că în speță există moștenitori potrivit legislației civile de pe urma scriitorului D.I., dar, dacă durata de protecție a drepturilor patrimoniale ar fi încetat la data de 10 noiembrie 2001, cum chiar recurenta susține, aceasta ar fi avut semnificația căderii operelor scriitorului în domeniul public, situație în care nu se mai pune problema exercitării drepturilor patrimoniale de către nicio entitate, fizică sau juridică.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte în baza art.312 C.proc.civ., a respins recursul declarat de reclamantă ca nefondat.