Titlu
executoriu. Lămurirea dispozitivului hotărârii
judecătorești pe calea contestației la titlu
Cuprins pe materii : Drept procesual civil.
Contestație la titlu.
Index alfabetic : titlu executoriu
-
hotărâre
judecătorească
-
contestație la
titlu
-
lămurirea
dispozitivului
Cod procedură civilă, art. 2811, art.
399
Lămurirea dispozitivului unei
hotărâri judecătorești ce constituie titlu executoriu, poate fi
solicitată, în egală măsură, pe două căi
procesuale: cea prevăzută de art. 2811 C.proc.civ.,
respectiv cea descrisă de art. 399 alin. 1 teza a II-a C.proc.civ.,
pretențiile, în ambele cazuri, având obiect identic, respectiv
lămurirea înțelesului, a întinderii sau a aplicării
dispozitivului unei hotărâri judecătorești.
Nu există, însă, o
opțiune a părții între cele două căi procesuale,
exercițiul dreptului la acțiune fiind subordonat unei restricții
de ordin temporal, deduse din prevederile art. 399 C.proc.civ.,
anume începerea executării silite.
Se poate recurge la procedura
lămuririi hotărârii judecătorești oricând până la
momentul inițierii executării, însă, după acest moment,
este posibilă doar contestația la titlu, în caz contrar,
dispozițiile relevante din secțiunea Codului referitoare la
contestația la executare neavând aplicabilitate, ceea ce nu poate fi acceptat.
Este fără relevanță finalizarea executării până
la soluționarea contestației, fiind suficient faptul că
această contestație a fost formulată anterior finalizării.
Obiectul cererii este identic în
ambele cazuri, diferind cauza acțiunii, respectiv temeiul juridic al
cererii și folosul practic urmărit în fiecare caz, lămurirea
dispozitivului în vederea executării viitoare, respectiv lămurirea
acestuia pentru înlăturarea impedimentelor născute în cadrul unei
executări începute.
ICCJ, Secția civilă și
de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 1493 din 18 februarie 2011
Prin sentința civilă nr. 446/2008 pronunțată de
Tribunalul București, s-a admis acțiunea formulată de
reclamantul N.G., în contradictoriu cu pârâta SNP P. SA și
intervenienții în interes propriu M.F. și B.C.P. și s-a dispus
obligarea pârâtei la restituirea în natură reclamantului și celor 2
intervenienți, a suprafeței de 243 mp. Totodată, s-a dispus
obligarea pârâtei la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru
diferența de 481 mp, la valoarea de 376 lei/mp.
Apelul declarat de către
pârâtă împotriva sentinței menționate a fost respins ca nefondat
prin decizia nr. 789 A/2008 pronunțată de Curtea de Apel
București, decizie devenită irevocabilă prin nerecurare.
La data de 20.08.2009, SNP P. S.A. a
formulat contestație la executare, prin care a solicitat lămurirea
înțelesului și a întinderii aplicării dispozitivului
sentinței civile nr. 446/2008 pronunțată de Tribunalul București,
în sensul că obligația stabilită în sarcina sa relativă la
măsurile reparatorii în echivalent este o obligație de a face,
respectiv de emitere a unei decizii cu propunere de despăgubiri și nu
de a da, respectiv de a plăti o sumă de bani.
Petenta a
arătat că, în baza titlului executoriu reprezentat de sentința
civilă nr.
446/2008, creditorii au solicitat
executarea silită prin intermediul biroului executorului judecătoresc
D.O.C., care a emis somația nr. 86/2009 în ceea ce privește restituirea
în natură a terenului în suprafață de 243 mp și
somația nr. 86/2009, prin care debitoarea a fost somată să
consemneze la dispoziția executorului judecătoresc suma de 189.091
lei, cu titlu de debit și cheltuieli de executare, în considerarea
obligației relative la măsurile reparatorii în echivalent.
Petenta a mai arătat că
obligația înscrisă în titlul executoriu este o obligație de a
face, respectiv de emitere a unei decizii cu propunere de despăgubiri, pe
care să o transmită Comisiei Centrale pentru Stabilirea
Despăgubirilor.
Cererea a fost întemeiată pe
dispozițiile art. 399 și urm. C.proc.civ.
Prin cererea formulată la data
de 14.09.2009, SNP P. SA a precizat temeiul juridic al cererii introductive ca
fiind reprezentat de prevederile art. 2811 C.proc.civ.
Prin sentința civilă nr.
10/2010 pronunțată de Tribunalul București, a fost respinsă
ca neîntemeiată cererea precizată, considerându-se că
dispozitivul sentinței civile nr. 446/2008 este clar și nu
necesită vreo lămurire, obligația instituită în sarcina petentei fiind aceea de plată a despăgubirilor.
Apelul declarat de către
pârâtă a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 277/2010
pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a III -a civilă și pentru cauze cu minori și de
familie.
Instanța de apel a apreciat,
că, în mod corect, prima instanță a reținut că
hotărârea ce face obiectul contestației nu conține
dispoziții contradictorii, echivoce, care să impună necesitatea
unor lămuriri sau interpretări, în funcție de care să se
realizeze executarea.
Susținerea apelantului, în sensul necesității
lămuririi dispozitivului sentinței, nu poate fi primită, având
în vedere temeiul juridic pe care acesta și-a fundamentat demersul judiciar.
Astfel, analiza instanței s-a
realizat în cadrul procesual stabilit de către contestator, prin indicarea
dispozițiilor art. 400 alin. 2 din C.proc.civ.,
raportat la care s-a concluzionat, în mod corect, asupra netemeiniciei
contestației.
In fapt, nemulțumirea
contestatorului nu vizează conținutul titlului, sesizând de altfel,
în mod corect, că acesta nu stabilește obligații în sarcina sa,
doar recunoscând îndreptățirea reclamanților la măsuri
reparatorii, ci modalitatea în care s-a procedat la punerea în executare a
acestuia, prin emiterea de către executor a somației.
Modalitatea defectuoasă în care
dispozițiile clare ale hotărârii sunt aduse la îndeplinire, nu
deschide calea contestației la titlu.
Această contestație
este destinată să expliciteze dispozitivul hotărârii ce
urmează a fi valorificat pentru a se putea proceda la executarea
silită, fără a reprezenta un mijloc procedural destinat a anula
sau modifica însuși titlul executoriu, o atare finalitate putându-se
realiza doar prin intermediul căilor legale de atac.
Așadar, instanța
competentă a soluționa contestația nu poate examina
împrejurări care vizează fondul cauzei și care sunt de
natură să repună în discuție o hotărâre
judecătorească definitivă sau irevocabilă.
Or, în speță, nu este
vorba despre o veritabilă interpretare a titlului executoriu, ci, eventual
de modificarea dispozitivului hotărârii, în sensul emiterii deciziei de
acordare a măsurilor reparatorii, instanța nedispunând în acest sens,
ci stabilind direct că reclamanții sunt îndreptățiți
la măsurile reparatorii prevăzute de art. 29 din legea 10/2001.
Împotriva deciziei menționate,
a declarat recurs pârâta, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304
pct. 7 și pct. 9 C.proc.civ.
Prin motivele de recurs, s-a
susținut că decizia recurată cuprinde
dispoziții contradictorii, în condițiile în care, deși s-a
reținut că Legea nr. 10/2001 recunoaște persoanelor
îndreptățite dreptul la măsuri reparatorii în echivalent,
fără să pună acordarea acestora în sarcina
unității deținătoare, confirmând, astfel, temeinicia
motivelor de apel ale pârâtei, cu toate acestea, respinge apelul ca nefondat.
Pe de altă parte, instanța
de apel a reținut motive străine de natura pricinii, stabilind în mod
eronat cadrul procesual ca fiind contestație la executare, prin care
pârâta ar contesta modalitatea prin care s-a procedat la punerea în executare a
titlului executoriu, prin emiterea somației de către executorul
judecătoresc, în realitate, cererea dedusă judecății fiind
întemeiată pe dispozițiile art. 2811 C.proc.civ.,
cerere asupra căreia instanța de apel nu s-a pronunțat.
In același timp, hotărârea
atacată este lipsită de temei legal și a fost dată cu
aplicarea greșită a dispozițiilor art. 400 alin. 2 C.proc.civ., instanța reținând în mod greșit
că, prin cererea formulată în cauză, s-a solicitat anularea sau
modificarea titlului executoriu, în condițiile în care SNP P. SA tinde la
lămurirea înțelesului și a întinderii dispozitivului.
Această cerere a fost
determinată de împrejurarea că atât creditorii, cât și
executorul judecătoresc sesizat în vederea executării silite a
sentinței civile nr. 446/2008, au interpretat dispozitivul titlului
executoriu ca vizând o obligație de plată a despăgubirilor în
sarcina SNP P. SA.
Recurenta a precizat că
executarea silită a sentinței a început efectiv împotriva sa pentru
plata unei sume de bani cu titlu de despăgubiri, iar pentru evitarea
vânzării silite a unui imobil al său, pentru care executorul
judecătoresc inițiase formalitățile legale, SNP P. SA a
fost nevoită să achite suma de bani creditorilor, urmând ca, în cazul
admiterii cererii de față, să procedeze la întoarcerea
executării.
Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate, Înalta
Curte apreciază că recursul este fondat.
Cu toate că recurenta a
indicat drept temei juridic al criticilor formulate dispozițiile art. 304
pct. 7 și pct. 9 C.proc.civ., se apreciază
că motivele de recurs se încadrează în cazurile prevăzute de
art. 304 pct. 5 și pct. 9 C.proc.civ., din
perspectiva cărora au fost analizate.
Astfel, împrejurarea pretinsă
de către recurentă, anume că instanța de apel a confirmat
susținerile apelantei - petente în sensul că Legea nr.
10/2001 nu impune acordarea
măsurilor reparatorii în echivalent în sarcina unității
deținătoare, având în vedere modalitatea de valorificare a acestora,
conform normelor speciale în materie, cu toate acestea, a respins apelul ca
nefondat, nu semnifică existența unor argumente contradictorii în
cuprinsul deciziei, ci existența unei contrarietăți între
considerente și dispozitiv, dat fiind că argumentarea instanței
ar fi trebuit să conducă la o altă soluție decât cea
efectiv adoptată.
Această pretinsă
neregularitate din conținutul deciziei recurate
conduce la incidența cazului de casare descris de art. 304 pct. 5 C.proc.civ., sancțiunea nulității
hotărârii impunându-se în măsura în care nu s-ar putea exercita
controlul de legalitate a acesteia din cauza contrarietății dintre
considerente și dispozitiv, cu consecința producerii recurentei a
unei vătămări procesuale imposibil de înlăturat în alt mod
decât prin casarea deciziei.
Nici critica privind
reținerea unui alt obiect al cererii de chemare în judecată,
precum și a unui alt temei juridic
decât cele indicate de către petentă, nu
poate fi încadrată în cazul prevăzut de art. 304 pct. 7 C.proc.civ., astfel cum s-a arătat în motivele de
recurs, susținându-se, în fapt, că, în mod greșit, instanța
de apel a confirmat aprecierea de către prima instanță a acestor
elemente ale cererii de chemare în judecată.
Așadar, recurenta susține menținerea greșită a
sentinței pronunțate cu încălcarea principiului
disponibilității, critică ce poate fi verificată în
contextul art. 304 pct. 9 C.proc.civ., în raport de
modul de aplicare de către instanța de apel a prevederilor art. 129
alin. 6 C.proc.civ.
Critica referitoare la necesitatea
lămuririi dispozitivului hotărârii ce reprezintă titlu
executoriu a fost corect încadrată de către recurentă în cazul
de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
și va fi evaluată în consecință.
Analizând motivele de recurs,
Înalta Curte apreciază că nu sunt fondate criticile relative la
pretinsa contrarietate între considerente și dispozitiv, respectiv la
încălcarea principiului disponibilității, dar este fondată
critica privind necesitatea lămuririi dispozitivului sentinței civile
nr. 446/2008.
Este adevărat că
instanța de apel a reținut în considerente că Legea nr. 10/2001
nu impune acordarea măsurilor reparatorii în echivalent în sarcina
unității deținătoare, deoarece există o procedură
specială de valorificare a acestora, respectiv cea a Titlului VII al Legii
nr. 247/2005. A apreciat, însă, că, prin sentința a cărei
lămurire se solicită, nu s-a stabilit vreo obligație de
această natură în sarcina recurentei pârâte, astfel încât o schimbare
a conținutului obligației în sensul vizat de petentă
ar conduce la modificarea titlului executoriu însuși, rezultat imposibil
de atins pe calea contestației la executare, neavând relevanță
modalitatea eventual defectuoasă în care titlul este efectiv pus în
executare.
Ca atare, nu subzistă
critica referitoare la contrarietatea dintre considerente și dispozitiv,
urmând ca aprecierile instanței de apel să fie evaluate în contextul
motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
Nici critica legată de încălcarea
principiului disponibilității nu poate fi primită.
Prin cererea formulată în
cauză, petenta a urmărit lămurirea
dispozitivul sentinței ce constituie titlu executoriu, finalitate ce poate
fi atinsă, în egală măsură, pe două căi
procesuale: cea prevăzută de art. 2811 C.proc.civ.,
respectiv cea descrisă de art. 399 alin. 1 teza a II-a C.proc.civ.,
pretențiile, în ambele cazuri, având obiect identic, respectiv
lămurirea înțelesului, a întinderii sau a aplicării dispozitivului
unei hotărâri judecătorești.
Nu există, însă, o
opțiune a părții între cele două căi procesuale,
exercițiul dreptului la
acțiune fiind subordonat unei
restricții de ordin temporal, deduse din prevederile art. 399 C.proc.civ., anume începerea executării silite.
Astfel, se poate recurge la
procedura lămuririi hotărârii judecătorești oricând
până la momentul inițierii executării, însă, după
acest moment, este posibilă doar contestația la titlu, în caz
contrar, dispozițiile relevante din secțiunea Codului referitoare la
contestația la executare neavând aplicabilitate, ceea ce nu poate fi
acceptat. Este fără relevanță finalizarea executării
până la soluționarea contestației, fiind suficient faptul
că această contestație a fost formulată anterior
finalizării.
Obiectul cererii este identic în
ambele cazuri, diferind cauza acțiunii, respectiv temeiul juridic al
cererii și folosul practic urmărit în fiecare caz, lămurirea
dispozitivului în vederea executării viitoare, respectiv lămurirea
acestuia pentru înlăturarea impedimentelor născute în cadrul unei
executări începute.
In cazul formulării unei
cereri de lămurire a dispozitivului unei hotărâri
judecătorești, instanța de judecată, în virtutea rolului
activ presupus de prevederile art. 129 alin. 5 C.proc.civ.,
are obligația să determine dispozițiile legale incidente, iar
calificarea cererii sub aspectul temeiului juridic adecvat reprezintă o
prerogativă a instanței, fără ca, procedând la atare
calificare, să încalce principiul disponibilității, chiar
dacă reclamantul a înțeles să invoce alte norme în
susținerea cererii sale.
Ca atare, vor fi înlăturate
susținerile recurentei pe acest aspect.
Analizând contestația la
titlu formulată în cauză, instanța de apel a constatat că
dispozitivul sentinței civile nr. 446/2008 nu necesită nicio lămurire, deoarece nu s-a stabilit vreo
obligație în sarcina petentei, ca unitate
deținătoare, cu atât mai puțin o obligație de plată de
despăgubiri și, de altfel, nici nu se putea stabili o asemenea
obligație, potrivit legii, neavând relevanță că, în cadrul
urmăririi silite, s-a procedat la executarea unei obligații de
plată a unei sume de bani.
Această apreciere a
instanței de apel nu este, însă, legală, în condițiile în
care rezultă, din conținutul sentinței civile nr. 446/2008,
că s-a stabilit o obligație în sarcina recurentei SNP P. SA, mai
mult, conținutul acestei obligații este incert. In plus, executarea
efectivă a dispoziției judecătorești într-o modalitate
incompatibilă cu interpretarea pe care însăși instanța de
apel o dă normelor legale vizând obligațiile unității
deținătoare relevă necesitatea stabilirii conținutului exact
al obligației decurgând din hotărârea judecătorească.
Astfel, prin sentința
civilă nr. 446/2008 „se obligă pârâta la acordarea de măsuri
reparatorii în echivalent pentru diferența de 481 mp, la valoarea de 376
lei/mp stabilită prin completarea raportului de expertiză depusă
la data de 21.05.2007".
Este evident că
această dispoziție relevă o obligație stabilită în
sarcina pârâtei, aceea de „acordare de măsuri reparatorii în
echivalent", și nu doar dreptul reclamantului și al
intervenienților la măsuri reparatorii în echivalent, astfel cum s-a
considerat prin decizia recurată în cauză.
In considerentele sentinței, se
arată doar că măsurile reparatorii ce trebuie acordate de
către pârâtă sunt cele prevăzute de art. 29 din Legea nr.
10/2001.
Unica referire din art. 29 la
măsurile reparatorii în echivalent este cea din alin. 3, potrivit
căruia „In situația imobilelor prevăzute la alin. 1 și
2..." (respectiv imobile evidențiate în patrimoniul unor
societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la
art. 21 alin. 1 și 2, chiar dacă imobilele au fost înstrăinate)
„...măsurile reparatorii în echivalent se propun de către
instituția publică care efectuează sau, după caz, a
efectuat privatizarea, dispozițiile art. 26 alin. 1 fiind aplicabile în
mod corespunzător".
Se observă că art. 29
nu prevede că entitatea învestită cu soluționarea
notificării „acordă" măsuri
reparatorii, astfel cum
se menționează în
dispoziția judecătorească, astfel încât se impune determinarea conținutului
obligației de „acordare" stabilite de instanță.
Această operațiune este
posibilă doar prin coroborare cu art. 26 alin. 1, la care art. 29 trimite
expres.
In conformitate cu art. 26 alin.
1, „Dacă restituirea în natură nu este posibilă,
deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită
potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este
obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție
motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. 1, să acorde
persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori
să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii
speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor
aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura
compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de
persoana îndreptățită".
Într-o interpretare literală,
„acordarea" de măsuri reparatorii stabilită în mod direct în
sarcina entității învestite cu soluționarea notificării
este prevăzută de această normă doar în ipoteza compensării
cu alte bunuri sau servicii, or atare interpretare este exclusă, deoarece
compensarea nu a făcut obiectul dezbaterii contradictorii în proces
și nu s-au administrat probe cu privire la un bun identificat ca fiind
disponibil pentru compensare.
Investită cu pretențiile
persoanelor îndreptățite generate de refuzul nejustificat al
unității deținătoare de soluționare a notificării
formulate în baza Legii nr. 10/2001, instanța de judecată a analizat
în cauză însăși notificarea, stabilind inclusiv natura
măsurilor reparatorii cuvenite, restituirea în natură sau măsuri
reparatorii în echivalent, când restituirea în natură nu a fost
posibilă.
Or, soluționarea
efectivă a notificării impunea, în raport și de voința
persoanelor îndreptățite, inclusiv determinarea
posibilității concrete a compensării, ceea ce nu s-a întâmplat
în cauză, situație în care este exclusă interpretarea în sensul
că obligația stabilită în sarcina unității
deținătoare ar fi una generică, vizând acordarea de bunuri sau
servicii în compensare, deoarece ar echivala cu o rejudecare a cauzei,
nepermisă de prezentul cadru procesual.
Unica variantă
rămasă dintre cele prevăzute de art. 26 alin. 1 este cea a
propunerii de acordare de despăgubiri în condițiile legii speciale
privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente
imobilelor preluate în mod abuziv - respectiv Titlul VII al Legii nr. 247/2005 -prin dispoziție motivată, sens în care se
conturează conținutul obligației în discuție ca vizând
emiterea unei decizii sau dispoziții motivate cu propunere de
despăgubiri, în condițiile arătate în dispozitivul
sentinței, respectiv la valoarea de 376 lei/mp, stabilită prin
completarea raportului de expertiză depusă la dosar la data de
21.05.2007.
Precizarea
obligației ca având acest conținut nu reprezintă o modificare a
dispozitivului, câtă vreme s-a fixat deja o obligație în sarcina
pârâtei, însă conținutul acestei obligații este incert.
Este de precizat că niciunul
dintre considerentele expuse nu este infirmat de împrejurarea că
instanța de judecată a stabilit obligația menționată
în sarcina unității deținătoare, deși art. 29 din
Legea nr. 10/2001, la care se face expres referire în sentință,
prevede atare obligație în sarcina instituției publice care
efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea, și nu a
înseși unității deținătoare.
O eventuală greșeală
de judecată sub aspectul titularului obligației, în funcție de
situația de fapt concretă, ar fi putut fi îndreptată doar în
calea de atac împotriva sentinței, în prezentul cadru procesual fiind
posibilă doar lămurirea dispozitivului sentinței.
Față de considerentele
expuse, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o
greșită aplicare a legii, în condițiile în care sunt întrunite
cerințele de aplicare a prevederilor art. 399 alin. 1 teza a II-a C.proc.civ., fiind necesară lămurirea
dispozitivului sentinței, în sensul celor arătate anterior.
In aplicarea art. 312 alin. 1 cu
referire la art. 304 pct. 9 C.proc.civ., Înalta Curte
a admis recursul și a modificat decizia recurată,
în sensul că a admis apelul declarat de către pârâtă împotriva
sentinței civile nr. 10 din 11 ianuarie
Drept urmare,
în baza art. 296 C.proc.civ., a schimbat în tot
sentința, a admis cererea SNP P. SA și a dispus lămurirea
dispozitivului sentinței civile nr. 446 din 3 martie 2008 a Tribunalului
București, în sensul că obligația stabilită în sarcina SNP
P. SA constă în emiterea unei
dispoziții cu propunere de despăgubiri la valoarea de 376 lei/mp,
stabilită prin completarea raportului de expertiză, în
condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.