Prejudiciu cauzat prin condamnarea nelegală. Cuantumul daunelor morale. Criterii generale de evaluare.
Cuprins pe materii : Drept civil. Obligații. Răspundere delictuală civilă.
Index alfabetic : Răspundere delictuală civilă.
- prejudiciu
C.proc.pen.: art. 504, art. 505, art. 506
În materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară și literatura de specialitate au evidențiat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanțelor de judecată.
Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanța de judecată are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor și să dispună repararea prejudiciului moral produs.
În acest sens și cu o atare semnificație, nu se poate tăgădui că lipsirea de libertate cauzată de arestarea sa îi provoacă celui în contra căruia măsura a fost luată o suferință psihică semnificativă, el trebuind să suporte nu doar restrângerea severă a libertății de mișcare, ci și tensiunea și disconfortul continuu pe care situația de persoană încarcerată le presupun. Nu mai puțin, buna reputație a celui arestat este atinsă, percepția publică privitoare la persoana sa modificându-se în sens defavorabil. Tot astfel, suferința psihică produsă de lipsirea de libertate ajunge să fie amplificată de conștientizarea faptului că imaginea publică și reputația au de suferit.
Î.C.C.J, Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 1534 din 21 februarie 2011.
Prin sentința civilă nr. 745/10 iulie 2009, Tribunalului Maramureș, în rejudecare, a admis în parte acțiunea reclamantului B.V., a admis în parte acțiunea conexă a reclamantului B.Ș., ambele acțiuni formulate în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, a obligat pârâtul să plătească reclamanților următoarele sume: reclamantului B.V., suma de 1.152 lei, reprezentând salariu neîncasat pentru perioada 7 noiembrie 2000-23 martie 2001, suma de 22.500 lei cu titlu de daune morale și suma de 700 lei cu titlu de cheltuieli de judecată: reclamantului B.Ș., suma de 168.039,5 lei cu titlu de daune materiale, cu dobândă legală stabilită conform O.G. nr. 9/2000, de la data pronunțării prezentei sentințe, și suma de 45.000 lei cu titlu de daune morale, a dispus consemnarea în carnetul de muncă al reclamantului B.Ș. a perioadei 7 noiembrie 2000-23 martie 2001 ca vechime în muncă, a respins cererea reclamantului B.Ș. privind obligarea pârâtului la plata unei rente viagere.
În fapt, s-a reținut că, la data de 12 martie 1998, în timpul executării unui transport de utilaje de carmangerie pe ruta Vișeu de Sus-București, pe raza localității Cheia, județul Prahova, autotrenul condus de către reclamantul B.V. a fost antrenat într-un accident rutier, urmat de intrarea autovehiculului în parapeții de protecție și soldat cu un incendiu care a distrus mijlocul de transport în proporție de 80%.
Comisia mixtă care a sosit la fața locului a stabilit cauzele evenimentului rutier - condițiile de drum nefavorabile - și cauza incendiului - un scurt circuit la bornele acumulatorilor. S-a stabilit că bunurile, mașina și încărcătura, au fost asigurate la S.C U. S.A de către administratorul firmei, B.Ș.
S.C U. S.A a depus un denunț penal împotriva celor doi reclamanți, pentru a evita plata despăgubirilor, considerând că șoferul a produs voit evenimentul rutier.
Potrivit Ordonanței din 8 noiembrie 2000, emisă în dosarul penal nr. 918/P/1998 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova, s-a dispus arestarea preventivă, pe timp de 30 de zile, începând cu 8 noiembrie 2000, a lui B.Ș., pentru că în luna martie 1998, l-a instigat pe fratele său, B.V., să incendieze și să distrugă un autotren ce transporta utilaje de carmangerie, urmând să încaseze, prin fraudă, asigurarea în sumă de aproximativ 1 miliard lei de la societatea de asigurare S.C. U. S,A. Timișoara, fapta constituind infracțiune de instigare la distrugere și tentativă de înșelăciune.
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova nr. 918P/1998 din 29 noiembrie 2000 s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a lui B.Ș., pentru comiterea infracțiunilor prevăzute și pedepsite de art. 25, raportat la art. 217 alin. (4) și alin. (5) Cod penal, art. 20 Cod penal, raportat la art. 215 alin. (2), alin. (3) și alin. (5), art. 290 Cod penal, cu aplicarea art. 33 Cod penal.
Prin sentința penală nr. 2891/2001 a Judecătoriei Ploiești, reclamanții B.V. și B.Ș. au fost condamnați la pedeapsa închisorii, deducându-se durata arestului preventiv, respectiv perioada 7 noiembrie 2000 – 23 martie 2001.
Prin Ordonanța din 24 august 2005, emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, procurorul a dispus scoaterea de sub urmărire penală a inculpatului B.Ș., cu motivarea că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracțiuni.
Prin sentința penală nr. 136/2006, Tribunalul Brașov a admis plângerea, a desființat ordonanța și a trimis cauza Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova în vederea redeschiderii urmăririi penale.
Prin decizia penală nr. 530/R din 29 septembrie 2006, Curtea de Apel Brașov a admis recursurile și a respins plângerea Societății de Asigurare U. SA, menținând astfel această ordonanță de scoatere de sub urmărire penală. S-a reținut astfel că este nejustificată o nouă redeschidere a urmării penale după 8 ani de la inițierea acesteia împotriva făptuitorilor B., perioadă în care organele judiciare nu au fost în măsură să demonstreze săvârșirea infracțiunilor în cauză, în condiții care să conducă la angajarea răspunderii penale a numiților B.Ș. și B.V. Această situație nu poate conduce la o prelungire fără limite a procedurilor în cauză, fără a se aduce atingere drepturilor făptuitorilor B. la un proces echitabil, în sensul respectării unei durate rezonabile a procedurii penale, impus de prevederile art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
În drept, au fost avute în vedere dispozițiile art. 504 Cod de procedură penală, art. 5 paragraful 5 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în raport de care instanța a apreciat că, atât timp cât reclamanții nu au fost condamnați penal, propunându-se cu caracter definitiv scoaterea lor de sub urmărire penală, arestarea lor timp de 4 luni și 15 zile, pe timpul procesului penal, apare ca fiind nelegală. Au fost avute în vedere și prevederile art. 20 alin. (2) din Constituție, concluzia instanței fiind în sensul că, a existat, în cazul reclamanților, o privare nelegală de libertate, astfel că aceștia sunt în drept a pretinde reparații civile.
În ceea ce privește întinderea reparațiilor cuvenite fiecărui reclamant și natura acestora, s-au reținut următoarele considerente;
Cu privire la reclamantul B.V. - studii medii, șofer în cadrul serviciului de ambulanță al localității Vișeu de Sus, județul Maramureș - s-a reținut că la data arestării acesta avea un salariu de 2.880.000 lei vechi, la care se adăuga un spor de 100% pentru zilele de sărbătoare. De asemenea, începând cu data de 01 martie 2001, salariile de bază ale șoferilor ambulanțieri au fost majorate prin O.G. nr. 42/2001 cu 7%, astfel că pentru perioada 1 martie 2001-23 martie 2001 s-a avut în vedere și această majorare. Prin urmare, salariul neîncasat de către B.V. pentru perioada arestării nelegale a fost stabilit la suma de 1.152 lei.
În ceea ce privește impactul pe care arestarea nelegală 1-a avut asupra reclamantului B.V. și a familiei sale, suma de 22.500 lei s-a apreciat a fi o compensație suficientă pentru prejudiciul moral suferit.
Cu privire la reclamantul B.Ș. - la data arestării sale, asociat unic și administrator la S.C. R.B. S.R.L - instanța a avut în vedere stabilirea cuantumului prejudiciului material numai pentru perioada arestării nelegale, calculându-se valoarea actualizată a pierderilor. În acest sens, expertiza tehnico-judiciară contabilă efectuată în cauză a stabilit că societatea comercială realiza profit din activitatea de abatorizare a animalelor vii, din comercializarea animalelor vii și din vânzarea cărnii în cele 5 magazine de desfacere cu amănuntul a produselor din carne. Instanța a stabilit astfel, că profitul pe care societatea comercială l-ar fi realizat în condiții normale ar fi fost de 44.067,5 lei. La acest prejudiciu material s-a adăugat și suma de 66.413 lei, rezultată din pierderea utilajelor (din totalul pierderilor suferite ca urmare distrugerii utilajelor s-au scăzut despăgubirile încasate de la societatea asigurătoare). Ca urmare a dezechilibrului în activitate înregistrat pe timpul arestării preventive a reclamantului B.Ș., S.C. R.B. S.R.L. a intrat în anul 2001 în procedura de faliment, iar ulterior, în procedura de lichidare. Pierderile înregistrate prin declanșarea falimentului au fost cuantificate la valoarea de 57.589 lei, ceea ce înseamnă că despăgubirilor materiale cuvenite reclamantului B.Ș. au fost stabilite la suma de 168.039,5 lei.
S-a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului B.Ș. de a-i fi plătită o rentă viageră în cuantum de 2.000 lei lunar, întrucât reclamantul nu se află în incapacitate totală sau parțială de muncă, nedovedindu-se nici legătura de cauzalitate între arestarea sa preventivă și afecțiunile de care acesta a suferit ulterior (tulburări afectiv-depresive, reflux gastro-esofagian, steatoză hepatică, tahicardie sinusală) sau de care suferă în prezent și pentru care face tratament.
Referitor la daunele morale, s-a apreciat că suma de 45.000 lei ar fi suficientă pentru acoperirea prejudiciului moral suferit ca urmare a arestării nelegale.
Prin decizia civilă nr. 61 A. din 5 martie 2010, Curtea de Apel Cluj, Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie a admis, în parte, apelul reclamanților, precum și apelul pârâtului, a schimbat, în parte, sentința, a obligat pârâtul să-i plătească reclamantului B.V. suma de 54.000 lei, cu titlu de daune morale, a obligat pârâtul să-i plătească reclamantului B.Ș. suma de 76.500 lei cu titlu de daune morale și suma de 21.353 lei cu titlu de daune materiale, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.
S-a reținut în expunerea de motive că prin decizia civilă nr. 35/A din 25 ianuarie 2008 a Curții de Apel Cluj (pronunțată în apel în primul ciclu procesual) s-a stabilit în mod irevocabil că arestarea reclamantului B.Ș. timp de 4 luni și 15 zile a fost nelegală.
Instanța a statuat totodată, cu putere de lucru judecat, că, în rejudecare, se va ține seama la soluționarea cererii în despăgubire, de întinderea perioadei în care reclamanții au fost arestați nelegal, în conformitate cu dispozițiile art. 505 alin. (l) Cod de procedură penală.
Rezultă așadar că ceea ce s-a impus a fi analizat în rejudecare a fost Întinderea efectivă a despăgubirilor morale, respectiv materiale, pentru fiecare dintre cei doi reclamanți.
În drept, potrivit dispozițiilor art. 505 alin. (1) Cod de procedură penală, la stabilirea întinderii reparației se va ține seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă.
Aceste dispoziții legale instituie regimul juridic aplicabil întinderii despăgubirilor morale și/sau patrimoniale la care sunt îndreptățiți inclusiv cei care au fost privați în mod nelegal de libertate, fiind de avut în vedere atât propria lor suferință morală, cauzată de privarea de libertate, cât și, când este cazul, consecințele produse asupra familiei lor, precum și eventualele daune morale angajate.
Sub aspectul daunelor morale, instanță a reținut atât durata efectivă a privării de libertate, cât și ideea că, de principiu, lipsirea de libertate provoacă persoanei în cauză o suferință psihică semnificativă, acesta trebuind să suporte nu doar restrângerea severă a libertății de mișcare, ci și tensiunea și disconfortul continuu pe care situația de persoană încarcerată le presupun. Pe de altă parte, buna reputație a celui arestat este atinsă, percepția publică privitoare la persoana sa modificându-se în sens defavorabil.
În cauza de față, durata arestării preventive a reclamanților a fost de 4 luni și 15 zile, iar, în ceea ce-1 privește pe reclamantul B.V., s-a reținut în circumstanțiere și faptul că acesta are studii medii și că la data arestării era angajat ca șofer la Serviciul Teritorial de Ambulanță Maramureș.
În raport de aceste circumstanțe concrete, instanța de apel a apreciat că suma de 22.500 lei acordată acestui reclamant de către prima instanță, cu titlu de daune morale, apare ca insuficientă, ea nereușind să se constituie într-o justă compensație a suferinței psihice ce i-a fost cauzată prin privarea de libertate. Concluzia instanței a fost în sensul că acordarea în beneficiul reclamantului B.V. a unor daune morale în sumă totală de 54.000 lei apare ca fiind întemeiată în drept și justificată din perspectivă probatorie.
Cu privire la reclamantul B.Ș. s-au avut în vedere statuările cu valoare de principiu arătate mai sus, suplimentar, reținându-se că acesta este absolvent al Academiei de Studii Economice din București, iar la data arestării sale preventive, avea calitatea de unic asociat și administrator al unei societăți comerciale. Apartenența sa la mediul de afaceri local și poziția sa în această implicau, pe de o parte, o mai mare notorietate locală în raport cu reclamantul B.V., dar, pe de altă parte, și o suferință psihică sporită, între altele, de constatarea că poziția sa socială și credibilitatea sa personală, precum și cea a societății comerciale pe care o conducea, sunt lezate de arestarea preventivă pe o durată de timp ce poate fi caracterizată îndeajuns de lungă.
Concluzia finală a fost în sensul că, în cazul reclamantul B.Ș., suferința psihică provocată de arestare a fost mai mare decât aceea a reclamantului B.V., astfel că și despăgubirea ce i se cuvine trebuie să fie sporită. Curtea a apreciat astfel că reclamantului B.Ș. i se cuvin, cu titlu de reparare a prejudiciului moral ce i-a fost cauzat, despăgubiri în sumă de 67.500 lei.
Sub aspectul despăgubirilor materiale ce i se cuvin reclamantului B.Ș., s-a avut în vedere că acest reclamant avea calitatea de unic asociat și administrator al unei societăți comerciale.
Îndreptățirea la obținerea despăgubirii implică însă, a se stabili în mod riguros existența unui prejudiciu, precum și legătura de cauzalitate dintre prejudiciu și măsura privativă de libertate declarată nelegală, fiind de principiu că doar în limitele acestei legături de cauzalitate se poate dispune repararea prejudiciului. Mai mult, legătura de cauzalitate dintre măsura privativă de libertate și prejudiciu trebuie să fie certă și dovedită, în caz contrar neputându-se considera că sunt întrunite cerințele legale pentru obținerea despăgubirii.
În ceea ce privește situația cauzei pendinte, instanța a apreciat că, în mod eronat, a hotărât prima instanță că reclamantul B.Ș. trebuie despăgubit cu suma de 66.413 lei, reprezentând prejudiciu ce i-ar fi fost cauzat prin distrugerea utilajelor de carmangerie, întrucât nu există o legătură directă între distrugerea acestora și condamnarea penală a reclamantului prin lipsirea lui de libertate. Așa cum însuși reclamantul a arătat în motivarea cererii de chemare în judecată, producerea în data de 12 martie 1998 a accidentului rutier s-a soldat cu deteriorarea parțială a acestor utilaje, reclamantul mai menționând și că societatea asigurătoare nu a plătit daunele corespunzătoare repunerii în funcțiune a utilajelor, respectiv suma de 54.000.000 lei vechi.
Doar în situația în care utilajele ar fi fost în stare de funcționare după producerea accidentului și, totodată, ar fi fost sechestrate, în sensul legii, de către organele de urmărire penală sau de către instanțele de judecată, iar reclamantul, ca asociat unic și administrator al S.C. R.B. S.R.L. Vișeu de Sus, ar fi fost lipsit, împotriva voinței sale, de dreptul de dispoziție asupra lor cu consecința imposibilității utilizării în activitatea comercială a firmei, s-ar fi putut considera că existența procesului penal i-ar fi cauzat reclamantului B.Ș. un prejudiciu susceptibil de reparație patrimonială.
În ceea ce privește profitul pe care această societate nu l-a realizat în perioada 7 noiembrie 2000 - octombrie 2006, s-a apreciat că nu s-a justificat rațiunea pentru care, exceptând perioada în care reclamantul B.Ș. a fost privat de libertate (7 noiembrie 2000 - 23 martie 2001), s-ar putea considera că, în mod direct și nemijlocit, deci neîndoielnic, pierderile în activitatea comercială s-au datorat privării nelegale de libertate. In perioada în care s-a aflat în stare de libertate, reclamantul putea conduce cu normală diligentă activitatea societății, simpla existență a procesului penal nefiind de natură a influența direct această activitate. Nu există, așadar, necesara legătură de cauzalitate între condamnarea penală a reclamantului, urmată de scoaterea lui ulterioară de sub urmărire penală, și pierderile financiare ale societății comerciale la care reclamantul avea calitatea de unic asociat și administrator, nefiind probat în cauză că, prin ea însăși, situația reclamantului de persoană urmărită și, apoi, judecată penal a periclitat ori chiar dăunat legăturilor de afaceri și, în genere, activității comerciale a firmei.
S-a reținut totodată că, în sensul celor afirmate în motivele apelului declarat de Statul Român, S.C. R.B. S.R.L. Vișeu de Sus a înregistrat obligații financiare restante dintr-o perioadă anterioară celei în care reclamantul a fost arestat preventiv, ajungându-se apoi la declanșarea falimentului prin încheierea din 12 octombrie 2001 a Tribunalului Maramureș.
În perioada în care reclamantul B.Ș. a fost privat de libertate, nu a putut conduce în mod corespunzător activitatea societății, aceasta și în condițiile în care nu avea doar calitatea de asociat unic, ci și pe cea de administrator al societății comerciale.
Concluzia instanței a fost în sensul că, într-adevăr, pentru această perioadă de timp (7 noiembrie 2000 - 23 martie 2001), reclamantul este îndreptățit la a pretinde despăgubiri corespunzătoare profitului pe care societatea comercială l-ar fi obținut în condițiile unei activități de producție și desfacere normale, adică neinfluențată de privarea de libertate a reclamantului.
Față de concluziile expertizei judiciare contabile efectuate de către Tribunal în rejudecare a rezultat, în valoare actualizată cu rata inflației, că profitul net pe care S.C. R.B. S.R.L. l-ar fi putut obține în perioada 7 noiembrie 2000 - 23 martie 2001 din producția în abator de 1500 kg. carne/zi, respectiv din desfacerea produselor din carne în cele cinci magazine de desfacere cu amănuntul, era de 21.353 lei. Așa fiind, a rezultat că doar această sumă i se cuvine reclamantului B.Ș., cu titlu de despăgubiri materiale.
Împotriva deciziei instanței de apel au formulat cereri de recurs reclamanții B.V. si B.Ș., precum și Statul Român, reprezentat Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Maramureș, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, prin care au criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele aspecte:
(I) Recursul declarat de reclamanți a vizat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:
În ceea ce privește daunele morale acordate de către instanță, acestea sunt cu mult sub limita acceptată chiar de către pârât, în condițiile în care prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei - adresa nr. 14.975 din 27 martie .2007 emisă de către Direcția Generală a Finanțelor Publice Maramureș și adresa nr. 11.469 din 30 martie 2007 - s-a dovedit că acesta a fost de acord cu daune morale cuprinse între 500-1000 lei/zi.
S-a susținut că, întrucât reclamantul B.Ș. are studii superioare, fiind absolvent al ASE București, Facultatea de Comerț și ocupând funcția de administrator al societății, ar fi fost justificată o sumă maximă de despăgubire, respectiv 1000 lei/zi de arest.
Cu privire la daunele materiale, cu referire la același reclamant, s-a susținut că au fost avute în vedere concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză. Raportul este singurul document din dosarul cauzei care stabilește cu exactitate valoarea pagubelor materiale cu care trebuia despăgubit reclamantul. Aprecierea că daunele materiale trebuie puse în legătură doar cu perioada reținerii sub stare de arest preventiv, nu are niciun suport legal, deoarece, în realitate, reținerea și distrugerea totală a utilajelor din vina organelor de cercetare penală se întinde pe întreaga perioadă de amortizare a acestora.
(II) Recursul declarat de Statul,'Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Maramureș, a vizat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:
Potrivit art. 504 Cod procedură penală, victimele erorilor judiciare sunt îndreptățite la despăgubiri pentru paguba materială și dauna morală suferită numai în două cazuri: în caz de condamnare definitivă, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare; în caz de privare sau restrângere de libertate în mod nelegal în cursul procesului.
Prima situație nu a existat în cazul reclamanților, întrucât aceștia nu au fost condamnați printr-o hotărâre judecătorească definitivă, iar apoi achitați prin exercitarea unei căi de atac extraordinare. Prin urmare, reclamanții nu au purtat sintagma unei condamnări definitive, singura situație avută în vedere de prevederile art. 504 alin. (1) Cod procedură penală.
Recurentul-pârât a susținut că nu are posibilitatea de a calcula daunele materiale sau morale suferite de către reclamanți, acestea impunându-se a fi dovedite prin documente care să ateste realitatea lor, ținându-se cont și de prevederile art. 111 Cod procedură civilă, respectiv art. 1169 Cod civil, conform căruia: "cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească''.
Cu privire la acordarea daunelor morale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut în mod constant că, în cazurile de violare a art. 5 paragraful I al Convenției - privare nelegală de libertate - sunt întemeiate cererile de acordare a unor despăgubiri bănești pentru prejudiciul moral și fizic suferit pe perioada detenției nelegale.
Prin definiție, daunele morale constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existența fizică a omului, la sănătatea și integralitatea corporală, la cinste, la demnitate, onoare, prestigiul profesional și alte valori similare.
Astfel, instanța de judecată va avea în vedere principiul reparării corecte a prejudiciului cauzat prin acordarea unor despăgubiri echitabile, cu reală funcție reparatorie.
Scopul urmărit de art. 504 Cod procedura penală este de materializare a principiului constituțional, potrivit căruia statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite in procesele penale.
Art. 20 din Constituția României, republicată, stipulează ca dispozițiile constituționale privind drepturile si libertățile cetățenilor vor fi interpretate si aplicate in concordanta cu Declarația Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanță, între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
În raport de considerentele legale sus-menționate, s-a susținut că sumele acordate reclamanților sunt prea mari față de prejudiciul moral suferit, astfel ca, s-a solicitat instanței să țină cont în soluționarea recursului, pe lângă documentele depuse ca probă, și de practica judiciară națională și internațională.
Instanța trebuia să țină cont de dispozițiile art. 505 alin. (l) Cod procedură penală, potrivit cărora la stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata privării de libertate suportate, precum și de consecințele produse asupra persoanei și asupra familiei celui privat de libertate.
Procedura falimentului debitoarei S.C. R.B. S.R.L. Viseu de Sus a fost declanșată prin încheierea Tribunalului Maramureș din 12 octombrie 2001, data la care deja, conform raportului de expertiză contabilă efectuată în dosar nr. 6567/2003, debitoarea înregistra obligații restante către bugetul de stat și Credit Bank Sucursala Maramureș.
Așadar, problemele financiare ale societății administrate de reclamantul B.Ș. erau anterioare datei producerii evenimentului rutier.
În ceea ce privește daunele morale s-a solicitat instanței de recurs ca aprecierea suferinței morale îndurată de reclamanți să fie pusă în concordanță cu legislația și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Instanța de recurs trebuia să aibă în vedere la stabilirea sumelor cuvenite reclamanților că, în situația actuală, pentru păstrarea echilibrelor bugetare, sunt necesare unele măsuri menite să reducă volumul cheltuielilor bugetare la un nivel care să permită respectarea angajamentelor interne și internaționale asumate de Guvernul României.
(III) Recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj a vizat următoarele aspecte de pretinsă ne legalitate:
Instanța a reținut în mod greșit că reclamantul B.Ș. ar fi îndreptățit la plata sumei de 21.353 lei cu titlu de daune materiale, în condițiile în care toate calculele expertizei au fost efectuate în baza studiului de fezabilitate pe o perioadă de 3 ani dinaintea producerii accidentului de circulație.
Chiar și în ipoteza în care s-ar calcula un profit pentru perioada arestării de 4 luni și 15 zile, acesta ar aparține societății, ca persoană juridică, și nu reclamantului. Acesta, în calitate de asociat unic, este îndreptățit doar la plata dividendelor, care se scad din profitul brut al societății, rezultând astfel profitul net. De altfel, încasarea dividendelor nu este obligatorie, acestea putând fi reinvestite, iar din toate înscrisurile menționate a rezultă că reclamantul B.Ș. nu a încasat niciodată dividende.
Dispozițiile art. 505 Cod de procedură penală prescriu faptul că la stabilirea întinderii reparației se va ține seama de durata privării de libertate, dar și de toate consecințele produse asupra persoanei sau familiei celui privat de libertate.
In cauza de față, s-a dovedit faptul că cei doi reclamanți, care sunt frați, au fost arestați aceeași perioadă de timp de 4 luni și 15 zile, însă instanțele de judecată au diferențiat cuantumul daunele morale în mod nejustificat.
Prima instanță a indicat doar criteriile generale din art. 505 Cod de procedură penală, iar instanța de apel a arătat că aceste daune morale trebuie diferențiate, aproape dublate, datorită studiilor reclamanților.
Or, ținând cont de faptul că daunele morale constau în atingerea valorilor care definesc personalitatea umană, atributele de cinste, onoare, demnitate, acestea nu au nici o legătură cu existența sau inexistența studiilor.
Nici Curtea Europeană, atunci când a acordat despăgubiri morale, nu a operat cu criterii de evaluare prestabilite, ci a judecat în echitate. Nu s-au dovedit aspecte care țin de viața privată, socială, profesională ale reclamanților pentru a se mări sau diferenția daunele morale.
Recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează:
Față de conținutul cererilor de recurs, se impune ca analiza criticilor de nelegalitate în calea extraordinară de atac a recursului să fie precedată de considerații preliminare privind cauza recursului, după cum urmează:
În calea de atac extraordinară a recursului, criticile ce pot fi formulate de partea recurentă nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 304 Cod de procedură civilă, care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural și/sau substanțial).
Scopul acestei căi de atac este, esențialmente, de control al legalității hotărârii atacate cu recurs, ceea ce înseamnă că orice susținere care relevă pretinse erori ale instanței de apel în aprecierea probelor administrate în cauză - sub toate aspectele susținute de recurenți cu privire la valorizarea în probațiune a înscrisurilor administrate de părți, valorificarea raportului de expertiză efectuat în cauză - istoricul cauzei deduse judecății, toate cu consecințe directe în planul configurării/reconfigurării situației de fapt a dosarului pendinte, excede analizei instanței de recurs.
Instanțele anterioare au prezentat în mod exhaustiv întreaga situație de fapt a dosarului pendinte, expunând în mod concret și considerentele legale pentru care au ajuns la soluția pronunțată în primă instanță, respectiv, în apel, pe fondul raportului juridic litigios.
Noua formulare a textului art. 304 din Codul de procedură civilă accentuează caracterul nondevolutiv al căii extraordinare de atac a recursului, tocmai pentru faptul că părțile au beneficiat de o judecată în primă instanță și una în apel (ambele judecăți de fond), finalizată prin configurarea situației de fapt a dosarului și cu o rezolvare judiciară definitivă a conflictului existent între părțile cu interese contrare.
O situație de nelegalitate, în esență, pentru a fi analizată în recurs trebuie susținută prin invocarea expresă a textului de lege încălcat sau aplicat greșit, la situația de fapt pe deplin stabilită în fața instanțelor anterioare.
În fața unei instanțe de recurs nu pot fi aduse spre analiză decât exclusiv aspecte de nelegalitate, nu de netemeinicie, și aceasta pentru că recurentul a beneficiat în mod concret de sistemul dublului grad de jurisdicție, calea de atac a recursului fiind în mod expres desemnată de legiuitor drept o cale extraordinară de atac.
Cu aceste precizări, Înalta Curte va răspunde punctual doar criticilor de nelegalitate susținute prin cererile de recurs deduse judecății.
În drept, potrivit dispozițiilor art. 504 alin. (2) și alin. (3) Cod de procedură penală, are dreptul la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Pe de altă parte, din momentul în care România a devenit parte contractantă a Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, normele de drept intern care vizează drepturi și libertăți care fac obiectul de reglementare al acestei convenții se interpretează în conformitate cu dispozițiile acesteia, potrivit principiului preeminenței dreptului internațional, consacrat de dispozițiile art. 11 și ale art. 20 din Constituția României.
În acest sens, au fost avute în vedere prevederile art. 5 paragraful 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conform cărora orice persoană care este victima unei arestări sau a unei dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol, are dreptul la reparații, respectiv dispozițiile art. 52 alin. (3) teza I-a din Constituția României, care stipulează în termeni expreși că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare și că despăgubirile ce pot fi acordate pentru prejudiciile cauzate de erori judiciare pot fi materiale și morale.
În raport de dispozițiile legale sus-menționate, în mod corect instanțele fondului au apreciat că, atât timp cât reclamanții nu au fost condamnați penal, propunându-se cu caracter definitiv scoaterea lor de sub urmărire penală, arestarea lor timp de 4 luni și 15 zile pe timpul procesului penal, apare ca fiind nelegală, aceștia fiind în drept să pretindă reparații civile.
Cât timp pretenția reclamanților s-a întemeiat pe ipoteza alin. (2) și alin. (3) al art. 504 Cod de procedură penală, respectiv dreptul la repararea pagubei a persoanei care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, nu poate fi primită critica recurentului-pârât conform căreia reclamanții nu au purtat sintagma unei condamnări definitive, singura situație, în opinia acestora, avută în vedere de prevederile art. 504 Cod procedură penală.
Instanța de apel a reținut și faptul că prin decizia civilă nr. 35/A din 25 ianuarie 2008 a Curții de Apel Cluj (pronunțată în apel în primul ciclu procesual) s-a stabilit în mod irevocabil că arestarea reclamantului B.Ș. timp de 4 luni și 15 zile a fost nelegală. Instanța a statuat totodată, cu putere de lucru judecat, că, în rejudecare, se va ține seama, la soluționarea cererii în despăgubire, de întinderea perioadei în care reclamanții au fost arestați nelegal, în conformitate cu dispozițiile art. 505 alin.(l) Cod de procedură penală.
S-a stabilit așadar, cu prioritate, că ceea ce s-a impus a fi analizat în rejudecare a fost întinderea efectivă a despăgubirilor morale, respectiv materiale, pentru fiecare dintre cei doi reclamanți.
Din perspectivă strict normativă, dispozițiile art. 505 alin. (1) Cod de procedură penală - care enumără criteriile în funcție de care se stabilește întinderea reparației pentru prejudiciul suferit, anume durata privării de libertate suportate, precum și consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate, consecințe care se analizează în circumstanțele particulare ale fiecărei cauze civile în parte - instituie regimul juridic aplicabil întinderii despăgubirilor morale și/sau patrimoniale la care sunt îndreptățiți inclusiv cei care au fost privați în mod nelegal de libertate.
Din perspectivă jurisprudențială, trebuie reținut că atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când au avut de soluționat cauze similare celei de față, s-au raportat nu numai la criteriile de evaluare prestabilite de legislația națională, ci au avut în vedere și o judecată în echitate - aprecierea circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, în esență, prin raportare la tratamentul la care persoana în cauză a fost supusă de autoritățile penale și la consecințelor nefaste pe care privarea de libertate le-a avut cu privire la viața sa particulară, socială, astfel cum acestea au fost relevate de materialul probator administrat.
În cauza de față, în contextul normativ corect stabilit de instanțele fondului, s-a apreciat judicios că, prin privarea de libertate în mod nelegal - condițiile de fapt fiind evidențiate cu pregnanță în expunerea de motive a hotărârilor fondului - au fost lezate drepturi fundamentale ale omului, a existat o atingere a valorilor care definesc personalitatea umană, ceea ce înseamnă că dreptul reclamanților la repararea prejudiciului astfel produs este incontestabil.
În materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară și literatura de specialitate au evidențiat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanțelor de judecată.
Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanța de judecată are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor și să dispună repararea prejudiciului moral produs.
În acest sens și cu o atare semnificație, instanță de apel a reținut corect că nu se poate tăgădui că lipsirea de libertate cauzată de arestarea sa îi provoacă celui în contra căruia măsura a fost luată o suferință psihică semnificativă, el trebuind să suporte nu doar restrângerea severă a libertății de mișcare, ci și tensiunea și disconfortul continuu pe care situația de persoană încarcerată le presupun. Nu mai puțin, buna reputație a celui arestat este atinsă, percepția publică privitoare la persoana sa modificându-se în sens defavorabil. Tot astfel, suferința psihică produsă de lipsirea de libertate ajunge să fie amplificată de conștientizarea faptului că imaginea publică și reputația au de suferit.
În ceea ce-l privește pe reclamantul B.Ș. s-a avut în vedere și faptul că apartenența sa la mediul de afaceri local și poziția sa în societatea comercială menționată implicau, pe de o parte, o mai mare notorietate locală în raport cu reclamantul B.V., dar, pe de altă parte, și o suferință psihică sporită, între altele, de constatarea că poziția sa socială și credibilitatea sa personală, precum și cea a societății comerciale pe care o conducea, sunt lezate de arestarea preventivă pe o durată de timp relativ lungă.
Fiind astfel preocupate să circumstanțieze situația fiecărui reclamant, prin raportare la probatoriul administrat în cauză, dar și la dispoziția de principiu a art. 1169 Cod civil -"cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească", nu poate fi primită critica recurentului-pârât relativă la imposibilitatea cuantificării daunelor morale.
În ceea ce privește cuantumul efectiv al despăgubirilor acordate, sub acest aspect recurenții având puncte de vedere diferite - de mărire, respectiv, de scădere a cuantumului despăgubirilor acordate - întrucât acesta se raportează în mod explicit la modul de interpretare a dovezilor administrate, am arătat anterior că această critică excede competențelor instanței de recurs.
Nu poate fi primită nici critica recurenților-reclamanți conform căreia daunele morale acordate de către instanță ar fi cu mult sub limita acceptată chiar de către pârât, dat fiind înscrisurile depuse la dosarul cauzei - adresa nr. 14.975 din 27 aprilie 2007 emisă de către Direcția Generală a Finanțelor Publice Maramureș și adresa nr. 11.469 din 30 martie 2007 - întrucât vizează cu evidență un aspect de netemeinicie, și nu de nelegalitate.
Nici faptul că, criteriul studiilor reclamanților a fost avut în vedere de instanțele fondului în circumstanțierea situației particulare a acestora nu reprezintă un element de nelegalitate ce poate fi imputat hotărârii pronunțate, cât timp instanțele și-au motivat în mod corespunzător semnificația drepturilor și valorilor nepatrimoniale, respectiv posibilitatea reală de evaluare a acestora, prin puterea de apreciere a instanțelor de judecată, dar prin raportare la toate aspectele relevate.
Sub aspectul despăgubirilor materiale, nu pot fi primite criticile formulate, întrucât, în privința reclamantului B.Ș., s-a avut în vedere, cum era și corect că îndreptățirea la obținerea acestor despăgubiri implică în mod riguros existența unui prejudiciu, precum și legătura de cauzalitate dintre prejudiciu și măsura privativă de libertate declarată nelegală, fiind de principiu că doar în limitele acestei legături de cauzalitate se poate dispune repararea prejudiciului.
Mai mult, legătura de cauzalitate dintre măsura privativă de libertate și prejudiciu trebuie să fie certă și dovedită, în caz contrar neputându-se considera că sunt întrunite cerințele legale pentru obținerea despăgubirii.
Aprecierea probatoriului s-a făcut din această perspectivă legală, specifică răspunderii civile delictuale, concluzia firească ce se impunea a fi făcută fiind aceea că doar în situația în care utilajele ar fi fost în stare de funcționare după producerea accidentului și, totodată, ar fi fost sechestrate, în sensul legii, de către organele de urmărire penală sau de către instanțele de judecată, iar reclamantul, ca asociat unic și administrator al S.C. R.B. S.R.L. Vișeu de Sus, ar fi fost lipsit, împotriva voinței sale, de dreptul de dispoziție asupra lor cu consecința imposibilității utilizării în activitatea comercială a firmei, s-ar fi putut considera că existența procesului penal i-ar fi cauzat reclamantului B.Ș. un prejudiciu susceptibil de reparație patrimonială.
Susținerea referitoare la faptul că sunt necesare unele măsuri menite să reducă volumul cheltuielilor bugetare la un nivel care să permită respectarea angajamentelor interne și internaționale asumate de Guvernul României, nu reprezintă un argument legal pertinent în acord cu regulile materiei răspunderii civile delictuale.
Critica ce vizează lipsa de îndreptățire a reclamantului B.Ș. la plata sumei de 21.353 lei, cu titlu de daune materiale, susținută pe ideea că, chiar și în ipoteza în care s-ar calcula un profit pentru perioada arestării de 4 luni și 15 zile, acesta ar aparține societății, ca persoană juridică, și nu reclamantului, nu poate fi primită, întrucât calitatea de asociat unic a acestei părți îi conferea dreptul la o valoare economică precisă, respectiv la plata dividendelor.
Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (l) Cod de procedură civilă, a respins recursurile formulate în cauză ca nefondate.