Traducerea unei opere literare. Publicarea operei în coautorat. Cesiunea drepturilor de autor a operei derivate de către unul dintre autorii traducerii către o editură. Publicarea unei noi ediții fără a se menționa numele unuia dintre autorii traducerii. Prezumție de coautorat pentru cea de-a doua ediție. Încălcarea dreptului de autor. Repararea prejudiciului. Răspunderea contractuală angajată în persoana cedentului față de editură.
Cuprins pe materii : Drept civil. Dreptul proprietății intelectuale. Drepturi de autor.
Index alfabetic : coautorat
- prezumție
- prejudiciu
- operă comună
Legea nr. 8/1996, art. 4, art. 5, art. 12, art. 14,
art. 39, art. 139
Autorii traducerii unui roman din limba franceză în limba română, publicat în anul 2004 la o editură, recunoscuți ca atare în ediția din acel an, sunt prezumați a fi și autori ai traducerii aceleiași opere publicată în anul 2007 de o altă editură, în lipsa mențiunii numelui acestora în ultima publicație.
Această prezumție se impune în măsura în care ediția din 2007a romanului nu reprezintă decât o preluare ad litteram a celei din 2004, identitatea de conținut nefiind afectată de diferențele minime dintre cele două ediții, precum mențiunea suplimentară din titlu, a cuvântului înainte și a unui cuprins suplimentar în ediția din 2007, precum și diferențe în primele 42 de pagini ale primului volumului.
Astfel, publicarea unei noi ediții a romanului de către o editură, în urma contractului de cesiune a drepturilor de autor încheiat numai cu unul dintre cei doi autori ai traducerii, în lipsa mențiunii numelui celuilalt, conduce, în ceea ce îl privește pe acesta din urmă, la încălcarea dreptului de autor al unei opere derivate, reglementat de art. 12 din Legea nr. 8/1996, care prevede dreptul autorului de a dispune cu privire la prerogativele patrimoniale ale dreptului său, în orice modalitate, fiind îndreptățit la despăgubiri pentru utilizarea operei comune fără acordul său.
În ceea ce îl privește pe coautorul care a încheiat singur contractul de cesiune cu editura în vederea publicării unei noi ediții a romanului, asumându-și astfel calitatea de unic traducător, în persoana acestuia este antrenată răspunderea contractuală față de editură, ca urmare a încălcării obligației de garanție împotriva oricărei evicțiuni, asumată expres prin contractul menționat, evicțiunea producându-se ca urmare a imposibilității exercitării depline de către editură a prerogativelor patrimoniale asupra operei, în absența autorizării de către ambii autori.
ICCJ, Secția Civilă și de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 4567 din 27 mai 2011
Prin sentința civilă nr. 926/2009, Tribunalul București, Secția a III-a Civilă, a admis cererea formulată de reclamantul S.G.D., în contradictoriu cu pârâții M.P. și S.C. A. H. S.R.L.
În consecință, s-a constatat că reclamantul este unic autor al traducerii romanului „Asediul Romei 1527” de V.C. - editura „C.R.” 2004 și că, prin publicarea de către pârâta S.C. A. H. S.R.L. în 2007 a romanului „Asediul Romei” de același autor, fără consimțământul reclamantului și fără menționarea numelui său, precum și prin modificările operate, fără acord, în primele 42 de pagini ale romanului, au fost încălcate drepturile reclamantului asupra traducerii efectuate.
A fost obligată pârâta să menționeze numele reclamantului ca traducător pe toate exemplarele aflate în curs de distribuție (aflate în deținerea sa sau în rețeaua de distribuție), iar, în caz de epuizare a tirajului, să tipărească un nou tiraj de 100 exemplare cu menționarea numelui reclamantului ca traducător.
De asemenea, a fost obligată pârâta să predea reclamantului 2 exemplare din carte fără menționarea numelui său ca traducător și 5 exemplare din carte cu menționarea numelui, precum și să facă public dispozitivul hotărârii în ziarul „A.” și „G.” și pe posturile TVR 1 și RTV în 30 de zile de la rămânerea definitivă a prezentei, în caz de neconformare, fiind autorizat reclamantul la aceasta, pe cheltuiala pârâtei.
Pârâta a fost obligată la plata sumei de 35.424 lei - despăgubiri pentru încălcarea drepturilor de autor ale reclamantului.
A fost admisă cererea de chemare în garanție formulată de pârâta S.C. A. H. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul M.P., fiind obligat chematul în garanție la plata către societatea comercială a sumei de 35.424 lei, precum și la plata celorlalte cheltuieli decurgând din obligațiile stabilite anterior în sarcina pârâtei.
În motivarea sentinței, s-au arătat următoarele:
O ediție a romanului „Asediul Romei 1527” a fost publicată de editura C.R., în 2004, cu mențiunea că traducerea a fost făcută de D.S. și P.M.
În ediția publicată în 2007 de A. H., nu există nicio mențiune cu privire la persoanele care au efectuat traducerea cărții.
Potrivit raportului de expertiză nr. 2/2009 întocmit de ORDA, între cele două ediții există identitate de conținut, ediția din 2007 reprezentând o reproducere integrală a operei anterioare publicate de C.R. S-au constatat minime diferențe constând în lipsa din titlu a mențiunii ,,1527”, a cuvântului înainte aparținând lui D.C. și existența unui cuprins suplimentar în ediția din 2007, precum și diferențe în primele 42 de pagini ale volumului I, care constituie o reproducere în sensul art. 14 din Legea nr. 8/1996 a ediției din 2004. Acest raport a fost confirmat la solicitarea instanței prin raportul nr. 3/2009, fiind aduse argumente suplimentare cu privire la identitatea dintre cele două traduceri.
În plus, la obiectivul nr. 2, s-a concluzionat că diferențele dintre manuscrisul deținut de reclamant (și la care nu există contribuția pârâtului, potrivit răspunsurilor sale la interogatoriu) și ediția din 2004 a cărții, nu constituie o nouă traducere a lucrării, fiind simple modificări, adaptări sau reformulări obișnuite și frecvente ale editurilor în procesul redacțional de pregătire a manuscrisului în vederea editării sale sub formă de carte.
Acest aspect, coroborat cu răspunsul la interogatoriu al pârâtului care a arătat că nu se află în posesia unui manuscris după care să fi fost efectuată o nouă traducere, face ca afirmațiile reclamantului în sensul că, deși pe ediția din 2004 a apărut ca traducător și pârâtul, reclamantul să fie unicul traducător al romanului ce face obiectul cauzei.
Din înscrisurile depuse de pârâtul M.P., rezultă că acesta a efectuat traduceri ale mai multor romane aparținând lui V.C., iar din corespondența depusă reiese că între cei doi exista o relație de colaborare, atât pe plan literar, cât și pe alte planuri. Din corespondența purtată de reclamant cu V.C. rezultă că acesta și-a exprimat, ulterior publicării ediției din 2004, rezerve în ceea ce privește contribuția pârâtului la traducere, afirmând că modificările suferite de traducerea sa sunt numai de natură redacțională, însă și-a exprimat disponibilitatea de a respecta decizia autorului cu privire la acest aspect. Ulterior, nu au mai fost formulate contestații cu privire la acest aspect de către reclamant.
A fost răsturnată prezumția că atât reclamantul, cât și pârâtul sunt autorii traducerii romanului (art. 4 alin. 1 din Legea nr. 8/1996), prin administrarea probei cu expertiză (obiectivul 2) și prin răspunsurile pârâtului la interogatoriul formulat de reclamant.
S-a reținut că din contractul de cesiune de drepturi de autor asupra operelor derivate nr. 1002/2007, încheiat între cei doi pârâți, rezultă că M.P. a cedat, cu titlu gratuit și exclusiv, drepturile de reproducere și reprezentarea asupra mai multor opere traduse din limba franceză în limba română, printre care și „Asediul Romei”. Cesionarul și-a asumat obligația menționării numelui traducătorului pe toate reproducerile acestor opere, iar cedentul și-a asumat obligația de a garanta pentru orice tulburare a folosirii acestor drepturi.
Tribunalul a apreciat că pretențiile reclamantului sunt integral justificate și dovedite prin probele administrate în cauză, astfel încât a constatat că acesta este unic autor al traducerii romanului „Asediul Romei 1527” de V.C. (potrivit răspunsului expertului la obiectivul nr. 2, din care rezultă că modificările manuscrisului traducerii reclamantului sunt numai de natură redacțională), iar pârâta S.C. A. H. S.R.L., prin publicarea ediției „Asediul Romei” din 2007, fără consimțământul reclamantului și fără menționarea numelui său, cu modificări în primele 42 de pagini, a încălcat drepturile de autor ale reclamantului, drepturi protejate potrivit art. 8 lit. a, art. 10 lit. b și d. și art. 12 din Legea nr. 8/1996.
S-a considerat că încălcarea acestor drepturi aparținând reclamantului este de natură a antrena răspunderea civilă delictuală a pârâtei, prin repararea integrală a prejudiciului (potrivit art. 139 din Legea nr. 8/1996 raportat la art. 998 - 999 C.civ.), parțial în natură - prin obligarea sa la menționarea numelui reclamantului pe toate exemplarele aflate în curs de distribuție (aflate în deținerea sa sau în rețeaua de distribuție), iar, în caz de epuizare a tirajului prin obligarea la tipărirea unui nou tiraj de 100 exemplare cu menționarea numelui reclamantului ca traducător în vederea distribuirii acestora; prin obligarea la predarea către reclamant a 2 exemplare din carte fără menționarea numelui său ca traducător și 5 exemplare din carte cu menționarea numelui; precum și prin obligarea sa la a face publică hotărârea în ziarul „A.” și „G.” și pe posturile TVR1 și RTV în 30 de zile de la rămânerea definitivă a sentinței, iar, în caz de neconformare, prin autorizarea reclamantului la aceasta, cf. art. 1073 C.Civ., pe cheltuiala debitoarei - și parțial prin echivalent. Sub acest aspect, pârâta a fost obligată la plata de despăgubiri către reclamant în cuantum de 35.424 lei, reprezentând triplul sumelor calculate potrivit art. 139 alin. 1 și 2 lit. b din Legea nr. 8/1996, având în vedere că nu există alte criterii pentru cuantificarea materială a prejudiciului.
Corelativ soluției pronunțate asupra cererii principale, Tribunalul a admis și cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă împotriva lui M.P. Sub aspectul răspunderii acestui pârât, Tribunalul a constatat întrunite cerințele antrenării răspunderii sale contractuale, având în vedere că a fost asumată expres obligația de garanție pentru orice tulburare a folosirii drepturilor ce au făcut obiectul contractului de cesiune.
În ceea ce privește apărarea pârâtului întemeiată pe nerespectarea clauzelor contractuale în ceea ce privește menționarea numelui său ca traducător (pct. 4.4.2 din contract), Tribunalul a constatat că susținerea este reală, însă această apărare nu are natura unei cauze exoneratoare de răspundere contractuală în favoarea pârâtului. În acest sens, s-a reținut că pentru a putea fi invocată neexecutarea de către cealaltă parte contractantă a unei obligații, este necesar ca cele două obligații asumate (publicarea numelui pârâtului și obligația de garanței pentru faptele terților) să fie interdependente. Prin urmare, pârâtul a fost obligat către S.C. A. H. S.RL. la plata sumei de 35.424 lei, precum și la plata celorlalte cheltuieli decurgând din obligațiile de a face stabilite în sarcina pârâtei.
Apelurile ambilor pârâți împotriva sentinței menționate au fost admise prin decizia civilă nr. 55A/2010 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, cu consecința schimbării, în parte, a sentinței apelate, în sensul admiterii în parte a acțiunii precizate și constatării că reclamantul este unic autor al traducerii romanului ,,Asediul Romei” de V.C., publicat de SC A. H. SRL în 2007.
Drept urmare, s-a înlăturat obligația pârâtei de a face public dispozitivul hotărârii în ziarul „A.” și „G.” și pe posturile TVR1 și RTV și s-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței.
Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut următoarele:
În raport de limitele învestirii instanței de fond în primul capăt de cerere, sunt întemeiate susținerile ambilor apelanți cu privire la pronunțarea asupra a ceea ce nu s-a cerut.
Solicitarea reclamantului a fost formulată în sensul constatării calității sale de unic traducător al romanului „Asediul Romei” de V.C. publicat de pârâta S.C. A. H. S.R.L. în 2007, și nu asupra traducerii romanului „Asediul Romei 1527” de V.C. - editura C.R. 2004, cum a fost consemnat în dispozitiv. În sensul acestei distincții, sunt consemnate de către reclamant atât solicitările capetelor de cerere introductivă, cât și argumentele aduse în sprijinul acestora, care fac într-adevăr referire la ediția anterioară a romanului din 2004, fără a putea fi extins cadrul procesual obiectiv, explicit expus în petitul acțiunii introductive.
Chiar dacă, pentru a analiza fondul primului capăt de cerere, este necesară verificarea identității între cele două traduceri publicate, răsturnarea prezumției de coautorat asupra primei publicări (rezultând din conținutul art. 4 din Legea 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe), corect reținută de prima instanță, nu afectează învestirea instanței, ci are efect asupra modalității de reținere a situației de fapt, ce lămurește soluționarea prezentă asupra celei de a doua traduceri. Contrar, s-ar produce o încălcare a principiului disponibilității părților în plan obiectiv.
În ceea ce privește fondul acestei învestiri, s-a constatat că este dovedită calitatea reclamantului de unic traducător al romanului ,,Asediul Romei”, publicat de SC A. H. SRL în 2007, contrar susținerilor apelanților.
Fără a nega calitatea reclamantului de traducător al operei în discuție, susținerile pârâtului P.M. sunt nedovedite în privința deținerii unei probe de colaborare cu reclamantul pentru traducerea din 2004, dar și inconsecvente în explicarea desfășurării activității de traducere de către părți. Astfel, susținerea pârâtului în sensul unei lipse de colaborare cu reclamantul la elaborarea primei ediții a romanului, poate fi interpretată ca fiind concordantă concluziilor rapoartelor de expertiză efectuate în cauză de O.R.D.A. sub nr. 2/2009 și nr. 3/2009, prin care se reține că textele traduse sunt identice în conținut, ceea ce conduce la concluzia că pârâtul nu a avut o contribuție la efectuarea traducerii publicate în 2007.
Cât privește publicarea de către editura-pârâtă în 2007 a traducerii romanului lui V.C., în baza contractului de cesiune drepturi de autor asupra operelor derivate nr. 1002/2007, încheiat cu pârâtul și pornind de la calitatea stabilită a reclamantului de unic autor al operei derivate, instanța a constatat că a fost corect reținută de către prima instanță, încălcarea drepturilor acestuia, cu antrenarea răspunderii civile delictuale, în baza art. 139 din Legea nr. 8/1996 raportat la art. 998-999 C.civ.
În vederea angajării răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, se cer a fi întrunite cumulativ condițiile prejudiciului, faptei ilicite, respectiv a raportului de cauzalitate între acestea, precum și existența vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul, constând in intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat. În speță, editura-pârâtă a acționat în executarea contractului de cesiune menționat, neglijând efectuarea de minime diligențe pentru verificarea autenticității dreptului cedat. Astfel, în prezența unei traduceri anterioare publicată într-o altă editură și prezumată a fi efectuată în coautorat (conform mențiunilor publicării), nu se poate reține convingerea apelantei asupra calității pârâtului de unic traducător, cu atât mai mult cu cât nu se dovedește în cadrul speței, asupra modalității concrete de colaborare a acestuia cu editura, prin eventuala predare a unui manuscris, care să reprezinte o nouă operă derivată.
Prin urmare, reținând că răspunderea civilă delictuală operează chiar și la cea mai ușoară formă de neglijență, cum este cazul în speță, Curtea a constatat că se impune repararea prejudiciului creat reclamantului, însă nu și în modalitatea de publicare a hotărârii în ziarul „A.” și „G.” și pe posturile TVR1 și RTV în 30 de zile de la rămânerea definitivă a sentinței, cum a stabilit prima instanță, această reparație nefiind corespunzătoare cu forma culpei pârâtei și fiind supusă riscului de creare a unui prejudiciu disproporționat de imagine acesteia.
Din punctul de vedere al cuantumului reparației, pretențiile reclamantului, astfel cum au fost acordate de către prima instanță, au fost precizate de către acesta la valoarea de 35.424 lei, la termenul de dezbatere a fondului, iar valoarea acestora a fost acordată potrivit concluziilor de evaluare ale expertizei ORDA nr. 3/2009 și dispozițiilor art. 139 alin. 1 și alin. 2 lit. b din Legea nr. 8/1996, reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate reclamantului, în calitate de unic autor al operei derivate publicate de către pârâtă.
Asupra cererii de chemare în garanție, întemeiate pe angajarea răspunderii contractuale, derivând din contractul de cesiune de drepturi de autor asupra operelor derivate, încheiat între pârâți, nu poate fi reținută apărarea apelantului privind publicarea traducerii în 2007 de către editura-pârâtă, fără consimțământul său, în lipsa unui angajament sau obligații contractuale, deoarece obiectul contractului, este în sensul cedării drepturilor de reproducere și reprezentare a operei derivate în discuție, asupra căruia pârâtul și-a asumat răspunderea în limitele date de mandatul autorului V.C.
Prin urmare, angajamentul fraudulos în privința unei opere derivate asupra căreia nu deține drept, atrage răspunderea contractuală, conform art. 969 C.civ. și garanțiilor de evicțiune asumate de pârât în privința neîncălcării drepturilor terților.
Împotriva deciziei menționate mai sus, au declarat recurs pârâții M.P. și S.C. A. H. S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate, după cum urmează:
I. În dezvoltarea criticilor de recurs formulate, pârâta S.C. A. H. S.R.L. arată că referitor la capătul 1 de cerere, s-a acordat ceea ce nu s-a cerut și s-au încălcat prevederile art. 295 alin. 1 și art. 296 teza a II-a C.proc.civ. (art. 304 pct. 6 și pct.9 C.proc.civ.).
Ambii pârâți au solicitat, prin apelurile formulate, respingerea primului capăt al cererii de chemare în judecată, și nu schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul constatării că intimatul-reclamant este unic autor al traducerii romanului "Asediul Romei" de V.C., publicat de S.C. A. H. S.R.L. în anul 2007.
Instanța de apel nu a verificat aplicarea legii de către prima instanță în limitele cererilor de apel, iar pârâtei persoane fizice i s-a creat o situație mai grea decât cea din sentința apelată în propria cale de atac, din moment ce, prin sentința apelată, se constatat că intimatul-reclamant este unic autor al traducerii romanului „AsediuI Romei 1527” de V.C. - Editura C.R. 2004, față de care recurenta este străină.
Ambele instanțe de fond au încălcat și aplicat greșit prevederile art. 4 din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe (art. 304 pct. 9 C.proc.civ.).
S-a apreciat în mod eronat că prezumția de coautorat asupra ediției Editura C.R. 2004 și implicit asupra ediției S.C. A. H. S.R.L. 2007 poate fi răsturnată, în cadrul procesual pasiv existent, respectiv fără citarea în cauză a Editurii C.R., deoarece aprecierea faptului că ediția S.C. A. H. S.R.L. din 2007 este traducerea unică a intimatului-reclamant D.S. este o consecință directă a constatării că acesta este unic traducător al ediției anterioare, prin raportul de expertiză fiind comparate aceste ediții.
Mai mult, pe baza probelor administrate instanțele nu puteau aprecia că prezumția de
coautorat a fost răsturnată, probele următoare prezentate de părți fiind insuficiente pentru a fundamenta o astfel de concluzie.
Recurenta a reluat pe larg analiza probelor administrate.
Referitor la capătul 2 de cerere, s-a arătat că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal și cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 139 alin. 2 lit. b și alin. 14 din Legea nr. 8/1996.
S-a susținut că recurenta – pârâtă nu poate fi obligată la menționarea numelui intimatului-reclamant în calitate de unic traducător pe exemplarele aflate în distribuție, de vreme ce traducător este și intimatul-pârât P.M., aceeași critică menținându-se și pentru obligația de a tipări un nou tiraj de 100 de exemplare (măsuri ce nu se circumscriu măsurilor enunțate limitativ de art. 139 alin. 14 din Legea nr. 8/1996 sub acest aspect).
Dacă se apreciază de către prezenta instanță, pe baza raportului de expertiză efectuat în cauză, că există identitate între cele 2 ediții (2004 și 2007), cu excepția primelor 42 de pagini, și se menține prezumția de coautorat, ambii traducători trebuie trecuți pe volumele existente, și nu doar intimatul-reclamant.
De asemenea, obligația de a tipări un nou tiraj tinde la repararea prejudiciului moral, deja reparat în integralitate prin admiterea capătului 5 de cerere. Or, potrivit art. 139 alin. 2 lit. b din Legea nr. 8/1996, prin acordarea de despăgubiri reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, se repară atât prejudiciul material, cât și moral. Astfel, instanțele au procedat la încălcarea și aplicarea greșită a acestei norme.
Mai mult, această măsură nu este numai excesivă prin raportare la argumentația anterioară, ci și lipsită de temei legal. Măsurile care se pot dispune de către instanță sunt enunțate limitativ de art. 139 alin. 14 din Legea nr. 8/1996, această măsură nefiind enumerată în acest articol.
Recurenta a formulat susțineri similare și cu referire la capătul 3 de cerere, privind obligația de predare de exemplare de pe carte.
Referitor la capătul 5 de cerere, s-a solicitat obligarea recurentei la plata unor despăgubiri în cuantum de 17.712 lei către intimatul-reclamant, reprezentând 1/2 din 35.424 lei, cu reducerea proporțională a cheltuielilor de judecată puse în sarcina sa, în aplicarea art. 5 alin. 5 teza a II - a din Legea nr. 8/1996.
Recurenta a solicitat întoarcerea executării, în totalitate sau în parte, în limitele admiterii recursului, în temeiul art. 4042 C.proc.civ., prin restabilirea situației anterioare executării, respectiv restituirea sumelor încasate, achitate în integralitate de către recurentă pe baza hotărârilor judecătorești pronunțate în cauză.
II. În dezvoltarea criticilor de recurs formulate, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., M.P. a arătat că a fost admisă în mod greșit cererea de chemare în garanție împotriva sa, considerentele hotărârii fiind contradictorii, în sensul că, pe de o parte, se reține răspunderea civilă delictuală a pârâtei pentru încălcarea drepturilor reclamantului, iar pe de altă parte, se reține răspunderea contractuală în garanție.
De asemenea, tribunalul nu a observat că pârâta a încălcat obligațiile din contractul de cesiune de drepturi de autor, contract sinalagmatic în care drepturile și obligațiile sunt interdependente, în sensul că nu i-a cerut recurentului traducerea, i-a ascuns acestuia intențiile sale și a publicat romanul fără să indice vreun traducător, motiv pentru care răspunde delictual pentru faptele sale. Interdependența obligațiilor dintr-un contract se constată în ordinea succesiunii lor, însă tribunalul a scos din context obligația de garanție, deși a constatat comportamentul delictual al paratei.
Recurentul a mai susținut că instanța de apel, verificând limitele învestirii pentru primul
capăt de cerere, a constatat ca sunt întemeiate susținerile pârâtului și a admis apelul său, însă considerentele hotărârii contrazic această soluție, constatându-se că reclamantul este unic traducător al romanului.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
I. În ceea ce privește recursul pârâtei S.C. A. H. S.R.L., este nefondat motivul referitor la modul de soluționare a primului petit din cererea introductivă de instanță, în sensul unei soluționări extra petita, în raport de motivele de apel și prin agravarea situației apelanților în propria cale de atac (o critică similară a fost formulată și de către intervenient, considerentele ce urmează având în vedere susținerile ambilor recurenți).
Susținând că instanța de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut, recurenta face referire, în fapt, la motivele de apel, nu la însăși pretenția din cererea de chemare în judecată, în sensul că ambii pârâți ar fi solicitat, prin apelurile formulate, respingerea primului capăt al cererii de chemare în judecată, și nu schimbarea în parte a sentinței apelate, astfel cum a dispus instanța de apel.
Or, încălcarea principiului disponibilității și pronunțarea asupra unui obiect inexistent al cererii de chemare în judecată subzistă doar prin prisma soluției efectiv adoptate cu privire la cererea introductivă, și nu în raport de finalitatea apelului în cadrul căruia a fost evocat fondul cauzei.
În speță, se constată că dispozitivul deciziei recurate redă in terminis pretenția reclamantului din primul capăt de cerere, în sensul constatării calității reclamantului de unic autor al traducerii romanului „Asediul Romei” de V.C., publicat de S.C. A. H. S.R.L. în anul 2007. S-a înlăturat, în acest fel, greșeala primei instanțe, care se pronunțase asupra statutului reclamantului de traducător în legătură cu o altă ediție a romanului decât cea invocată prin cererea de chemare în judecată.
Astfel, nu a fost vorba despre o soluționare extra petita, dimpotrivă, a fost corectat în mod corespunzător dispozitivul sentinței pentru corelarea cu obiectul cererii introductive.
Motivul de recurs cu acest obiect vizează, în realitate, însuși modul de soluționare a apelului, în conformitate cu dispozițiile art. 295 și urm. C.proc.civ.
Într-adevăr, ambii pârâți au solicitat, prin motivele de apel, respingerea primului capăt al cererii de chemare în judecată, în urma admiterii apelurilor lor.
Dacă motivele de apel s-ar fi limitat la această susținere, calea ordinară de atac ar fi fost lipsită de interes: după cum arată chiar recurenta, ediția din 2004 a romanului lui V.C. nu o privește pe aceasta, ca atare, orice constatare a instanței în legătură cu acea ediție nu îi putea afecta drepturile recurentei, care a publicat o altă ediție a romanului, în anul 2007. Editorul din 2007 nu ar fi avut niciun interes direct, actual, născut și legitim pentru a atrage atenția instanței de control judiciar asupra greșelii săvârșite de prima instanță în soluționarea pretențiilor reclamantului.
Acest motiv de apel al pârâtei a fost, însă, formulat în contextul în care toate celelalte dispoziții ale sentinței apelate o vizau pe pârâtă, în sensul instituirii, în sarcina sa, de obligații în legătură tocmai cu ediția din 2007 a romanului, pe care pârâta a publicat-o, iar interesul apelanților este legat tocmai de aceste dispoziții, în legătură cu care au formulat critici prin apel.
Ca atare, nu se poate reține nici încălcarea limitelor apelului, nici agravarea situației
apelanților în propria cale de atac, astfel cum pretinde recurenta, în condițiile în care instanța de apel s-a pronunțat asupra raportului juridic obligațional dintre reclamant și pârâta S.C. A. H. S.R.L. (precum și asupra celui dintre cei doi pârâți), derivând din publicarea ediției din 2007 a romanului „Asediul Romei” și nu a ediției din 2004, context în care a fost corectată și referirea tribunalului, din prima sa dispoziție, la ediția din 2004.
În consecință, susținerile recurentei pârâte cu acest obiect urmează a fi înlăturate.
Este fondat, însă, motivul de recurs privind modul de aplicare, de către instanța de apel, a prezumției prevăzute de art. 4 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, pentru considerentele ce vor fi expuse, care coincid cu susținerile recurentei.
Învestite fiind cu soluționarea pretențiilor reclamantului de constatare a calității sale de unic traducător al romanului în ediția 2007, instanțele de fond au considerat că atare pretenții tind la combaterea prezumției desprinse din art. 4 anterior menționat.
Așadar, ambele instanțe au pornit de la premisa că autorii traducerii romanului lui V.C. „Asediul Romei”, publicată de C.R., din limba franceză în limba română, recunoscuți ca atare în ediția din 2004, respectiv reclamantul și pârâtul M.P., sunt și autori ai traducerii din 2007, publicate de pârâta S.C. A. H. S.R.L., acceptând răsturnarea acestei prezumții, în virtutea principiului disponibilității.
Este corectă constatarea posibilității de principiu a combaterii prezumției, dat fiind că este vorba despre o prezumție relativă, împotriva căreia se poate face proba contrară.
Apreciind, însă, că dovada contrară propusă de către reclamant este aptă a combate prezumția în discuție, prima instanță a depășit cadrul procesual dedus judecății, pronunțându-se asupra a ceea ce nu s-a cerut, iar în mod greșit, instanța de apel a confirmat soluția astfel adoptată.
Dovada contrară prezumției legale în discuție înseamnă a se proba că nu ambele persoane ce au figurat ca autori ai traducerii publicate în 2004 sunt autori și ai traducerii din 2007(prin raportare la pretențiile reclamantului din cauză, deoarece un terț ar fi putut susține că niciuna dintre acele persoane nu este autor al traducerii).
În măsura în care ediția din 2007 nu reprezintă decât o preluare ad litteram a celei din 2004, dovada contrară cu referire la ediția 2007 implică, în mod logic, o răsturnare similară a prezumției cu același obiect cu referire la ediția 2004, astfel cum au reținut ambele instanțe.
Or, o asemenea dovadă contrară nu este posibilă în prezenta cauză, deoarece, pe de o parte, drepturile asupra traducerii publicate în 2004 nu constituie obiect al judecății, pretențiile reclamantului vizând exclusiv ediția din 2007 (motiv pentru care nu ar subzista o încălcare a principiului disponibilității), iar pe de altă parte, contestarea statutului din 2004 nu este posibilă decât în contradictoriu cu editorul din 2004, respectiv Editura C.R.
Acea editură ar fi putut înfățișa, eventual, contractul de cesiune încheiat și cu pârâtul M.P., care figurează drept coautor, alături de reclamant ori alte probe relevante, de natură a înlătura prezumția derivată din faptul menționării coautoratului în ediția 2004 (fiind de analizat și voința autorului romanului însuși, de asemenea, conținutul și limitele prerogativelor acestuia de alegere a traducătorului din limba franceză în limba română).
Înlăturarea prezumției pentru ediția 2004 ar fi avut drept consecință firească
constatarea calității reclamantului de unic traducător al romanului pentru orice ediții ulterioare, identice cu prima, fără a fi necesară probarea acestui fapt de fiecare dată.
Or, cât timp nu este posibilă combaterea prezumției de coautorat pentru ediția 2004 în cadrul procesual obiectiv și subiectiv dedus judecății, în mod logic, nu este posibilă combaterea aceleiași asumpții nici pentru ediția 2007.
Evident, dacă cele două ediții nu ar fi identice, ar fi admisibilă răsturnarea prezumției pentru 2007.
Identitatea de conținut a celor două ediții a fost, însă, deja constatată de ambele instanțe de fond. Acestea au considerat că identitatea nu este afectată de diferențele minime dintre cele două ediții, precum mențiunea „1527” din titlu, a cuvântului înainte aparținând lui D.C. și a unui cuprins suplimentar în ediția din 2007, precum și diferențe în primele 42 de pagini ale volumului I, care constituie o reproducere în sensul art. 14 din Legea nr. 8/1996 a ediției din 2004.
Atare apreciere a instanțelor de fond se impune ca atare în cauză, neputând a se proceda la reevaluarea sa de către această instanță de control judiciar. Fiind vorba despre chestiuni de temeinicie, respectiv situația de fapt din cauză și probatoriul administrat pe acest aspect, reaprecierea lor excede atribuțiilor acestei instanțe, circumscrise cazurilor de nelegalitate descrise de art. 304 C.proc.civ.
Contrar aprecierii instanței de apel, prin neacceptarea probei contrare nu numai că nu se produce o încălcare a principiului disponibilității; dimpotrivă, în acest fel, este respectat cadrul procesual stabilit prin voința reclamantului, atât din punct de vedere obiectiv, cât și subiectiv.
Or, reclamantul nu a avut intenția reală de a solicita recunoașterea calității de unic traducător și cu privire la ediția din 2004 și nici de a chema în judecată pe editorul de la acel moment, anume C.R.
Dacă ar fi existat atare intenție, voința reclamantului în acest sens s-ar fi manifestat prin formularea explicită a pretenției de recunoaștere a calității invocate, ori cel puțin neechivocă, în contradictoriu cu persoana care i-a infirmat această calitate la momentul primei editări a romanului.
O asemenea manifestare de voință este singura care interesează învestirea corespunzătoare a instanței de judecată, dat fiind că un asemenea efect se produce doar prin formularea cererii de chemare în judecată, care întrunește cerințele prevăzute de art. 112 C.proc.civ., neputând fi obținut din modul în care reclamantul a înțeles să formuleze probatoriul în cauză.
În aceste condiții, în mod greșit, prima instanță a considerat că este admisibilă proba contrară prezumției de coautorat în ceea ce privește ediția din 2004, pronunțându-se, în acest fel, și asupra calității de unic traducător pentru acea ediție, cu toate că nu fusese învestită decât pentru cea din 2007 (asupra căreia se pronunță prin aceeași hotărâre, pornind de la premisa eronată a posibilității invalidării statutului pârâtului M.P. de coautor al traducerii din 2004, în cadrul procesual prezent).
Instanța de apel, deși a corectat prima dispoziție a tribunalului, tocmai cu scopul de a sublinia că nu este învestită cu pretenții relative la ediția 2004, repetă greșeala primei instanțe de a se pronunța asupra unor asemenea pretenții, făcând o greșită aplicare a prevederilor art. 129 alin. 6 C.proc.civ., potrivit cărora instanța nu se poate pronunța decât asupra obiectului cererii.
Este de precizat că imposibilitatea combaterii prezumției de coautorat în acest cadru procesual nu conduce eo ipso la respingerea cererii de chemare în judecată, deoarece finalitatea demersului judiciar este aceea a dezdăunării pentru fapta editorului de publicare a operei reclamantului, fără consimțământul acestuia. Or, aceste pretenții sunt întemeiate și au fost admise ca atare, fără ca prin motivele de recurs să se formuleze critici pe aspectul publicării fără autorizarea reclamantului.
Chiar dacă nu este posibil a i se recunoaște reclamantului, în prezentul cadru procesual, la nivelul anului 2007, un statut cu privire la opera derivată diferit de cel din anul 2004, în aplicarea prezumției prevăzute de art. 4 din Legea nr. 8/1996, primul petit nu poate fi, totuși, respins ca nefondat.
Modul de soluționare a acestui petit interesează întinderea dreptului reclamantului valorificat prin celelalte capete de cerere și se va reflecta în dezlegarea dată acelor pretenții, astfel încât se impune precizarea explicită a calității reclamantului de coautor al ediției 2007, alături de pârâtul M.P., pentru corelarea corespunzătoare a tuturor dispozițiilor instanței.
Este de precizat, de asemenea, că obiectul primului petit reprezintă doar o chestiune prejudicială în cadrul analizei pretențiilor de dezdăunare materială și morală, nefiind necesară, în principiu, pronunțarea explicită asupra sa. Atare pronunțare nu este, însă, nici nelegală, iar cum, în speță, reclamantul l-a conceput sub forma unei cereri distincte, această instanță va respecta voința acestuia și din punct de vedere formal.
Astfel, se constată că reclamantul este autor al traducerii romanului „Asediul Romei” de V.C., publicat de SC A. H. SRL în 2007, alături de pârâtul M.P. (coautori), constatare posibilă în urma admiterii recursului pârâtei și, în temeiul art. 304 pct. 9 C.proc.civ., a modificării deciziei în acest sens.
În consecință, în aplicarea art. 12 din Legea nr. 8/1996, ce reglementează dreptul autorului unei opere, inclusiv al unei opere derivate, de a dispune cu privire la prerogativele patrimoniale ale dreptului său, în orice modalitate, deci și prin cesiune, în condițiile art. 39 și următoarele din Legea nr. 8/1996, reclamantul este îndreptățit la despăgubiri pentru utilizarea de către pârâtă a operei comune fără acordul său.
Dat fiind că pârâta S.C. A. H. S.R.L. a fost obligată, prin ambele hotărâri de fond, la plata integrală, către reclamant, a contravalorii prejudiciului creat prin publicarea romanului, fără autorizarea acestuia, se impune modificarea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantului, față de considerentele anterior expuse.
Sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 5 alin. 5 teza a II-a din Legea nr. 8/1996, la care a făcut trimitere, în mod corect, recurenta, potrivit cărora, „În lipsa unei convenții, remunerația se împarte proporțional cu părțile de contribuție ale autorilor sau în mod egal, dacă acestea nu se pot stabili”.
Întrucât nu s-a dovedit existența unei înțelegeri între coautori nici cu privire la plata remunerației, nici cu privire la cota de contribuție la crearea operei și nu este posibilă determinarea acesteia din urmă, se consideră că remunerația este datorată în mod egal coautorilor.
Pe acest temei, Înalta Curte a dispus obligarea pârâtei SC A. H. SRL la suma de 17.712 lei către reclamant, cu titlu de despăgubiri pentru încălcarea drepturilor de autor, reprezentând 1/2 din sumele de bani calculate, necontestat, de prima instanță ca fiind datorate cu acest titlu, în baza art. 139 din Legea nr. 8/1996.
Aceste din urmă considerente răspund motivului 4 de recurs, în ordinea în care susținerile părții au fost înfățișate prin prezenta decizie, cu referire la petitul nr. 5 din cererea introductivă de instanță.
În ceea ce privește cererile vizând diferitele modalități de reparare a prejudiciului creat reclamantului prin publicarea, neautorizată de acesta, a operei comune, se constată că susținerile din motivarea recursului sunt formulate omisso medio, în condițiile în care prin motivele de apel nu s-a formulat critici explicite referitoare la modul de soluționare de către prima instanță a acestor cereri.
Astfel, nu a fost supus analizei instanței de apel modul de interpretare și aplicare de către tribunal a prevederilor 139 alin. 2 lit. b din Legea nr. 8/1996, cu trimitere la art. 14 din același act normativ, critici cu acest obiect regăsindu-se abia prin motivele de recurs.
Unica referire la pretențiile de dezdăunare formulate de reclamant este făcută de pârâtă în apel sub forma simplei solicitări de respingere a acestora, fără conceperea unor critici de nelegalitate sau netemeinicie la adresa hotărârii primei instanțe.
Nefiind învestită cu atare critici, instanța de apel nu s-a preocupat de modul de soluționare a pretențiilor din petitele 2 și 3, astfel cum au fost numerotate de reclamant, sentința fiind menținută în privința dispozițiilor asupra acestor cereri.
În acest context, criticile din recurs cu acest obiect sunt îndreptate împotriva sentinței, nu a deciziei de apel, ceea ce echivalează cu formularea omisso medio a unor asemenea susțineri, ce urmează a fi respinse în consecință.
Corelarea dispozițiilor primei instanțe cu referire la petitele 2 și 3 cu dispozițiile din prezenta decizie presupune ca executarea obligației de menționare a numelui reclamantului pe exemplarele în curs de distribuire ale romanului și pe cele din eventualul tiraj următor, precum și de predare către reclamant a unor exemplare cu mențiunea numelui său, să se realizeze în modalitatea adăugării numelui reclamantului, în calitate de coautor al traducerii.
II. Contrar susținerilor recurentului – intervenient M.P. din motivarea recursului său, considerentele deciziei de apel nu sunt contradictorii, deoarece se reține răspunderea contractuală a recurentului, derivând din contractul de cesiune de drepturi de autor asupra operelor derivate, încheiat cu pârâta S.C. A. H. S.R.L., fără vreo referire la răspunderea delictuală pentru aceeași faptă.
Instanța de apel a constatat încălcarea obligației de garanție împotriva oricărei evicțiuni, asumată expres de către intervenient prin contractul menționat, iar atare apreciere este legală, atât timp cât intervenientul și-a asumat calitatea de unic traducător al romanului publicat de către pârâtă în anul 2007, cu toate că este doar coautor, alături de reclamant, astfel cum se menționează în ediția din 2004 a romanului, preluată integral în varianta din 2007.
Evicțiunea s-a produs prin invocarea de către reclamantul din cauză a drepturilor sale asupra operei în discuție, recunoscute ca atare în prezenta cauză, care are drept consecință imposibilitatea exercitării depline de către pârâtă a prerogativelor patrimoniale asupra operei, dată fiind absența autorizării de către ambii autori, după cum prevăd art. 5 alin. 3 și art. 12 din Legea nr. 8/1996.
Este de precizat, cu privire la modalitatea în care pârâta însăși a acționat în executarea obligațiilor contractuale, că neexecutarea invocată de către recurent nu este suficient de importantă pentru a permite recurentului să se prevaleze de excepția de neexecutare a contractului, ca mijloc de apărare față de pretențiile pârâtei din cererea de chemare în garanție.
Astfel, deși pârâta nu a menționat numele traducătorului pe reproducerile operei în discuție, nu au fost contestate drepturile acestuia derivând din calitatea de autor, inclusiv cele morale, achitându-i-se, de asemenea, drepturile materiale cuvenite.
Răspunderea cedentului pentru evicțiunea consumată subzistă prin întrunirea condițiilor pentru existența acestei răspunderi, similare celor din materia vânzării (art. 1337 și urm. C.civ.), constatate ca atare de către instanța de apel și fără vreo altă critică a intervenientului decât aceea legată de excepția de neexecutare.
Împrejurarea că, în raportul obligațional principal dedus judecății în cauză, s-a constatat răspunderea delictuală a pârâtei prin publicarea traducerii romanului, fără autorizarea reclamantului, nu reprezintă un impediment pentru admiterea cererii de chemare în garanție, dimpotrivă, constituie însăși premisa unei asemenea soluții.
Rațiunea cererii de intervenție forțată întemeiate pe dispozițiile art. 60 C.proc.civ. este tocmai aceea a dezdăunării pârâtului în situația în care acesta cade în pretenții față de reclamant, în virtutea raportului obligațional dintre pârâtă și intervenient. Or, în cauză, fiind admisă cererea principală, se impune și admiterea cererii de chemare în garanție, întrunite fiind condițiile răspunderii contractuale în persoana intervenientului.
În ceea ce privește întinderea despăgubirilor pe care trebuie să le suporte intervenientul, se reține că, prin hotărârea primei instanțe, acesta a fost obligat, pe lângă contravaloarea prejudiciului adus reclamantului prin fapta pârâtei, la care aceasta a fost obligată către reclamant, și la plata cheltuielilor decurgând din celelalte obligații stabilite prin sentință în sarcina pârâtei, întocmai cum au fost formulate prin cererea de chemare în garanție.
Spre deosebire de cele constatate de prima instanță și de instanța de apel, prin prezenta decizie s-a constatat, însă, că evicțiunea produsă prin recunoașterea drepturilor reclamantului este doar parțială, în sensul unui coautorat asupra traducerii.
În aceste condiții, sunt aplicabile, pentru identitate de rațiune, dispozițiile art. 1348 C.civ., potrivit cărora, în cazul evicțiunii parțiale, cumpărătorul (cesionarul, respectiv pârâta din cauză), dacă nu a cerut rezoluțiunea (conform art. 1347 C.civ.), ci despăgubiri, are dreptul la „valoarea părții pierdute” prin efectul evicțiunii.
Or, această valoare corespunde exclusiv sumei de bani achitate reclamantului cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin publicarea romanului fără acceptul reclamantului, în cuantum de 17.712 lei, nu și pentru alte cheltuieli invocate de către pârâtă, atât timp cât acestea sunt legate de drepturile morale ale autorului, care aparțin, în egală măsură, și intervenientului.
Obligarea la suportarea unor asemenea cheltuieli ar echivala cu obligarea autorului la respectarea propriilor drepturi, ceea ce este superfluu.
Drept urmare, se impune admiterea recursului intervenientului, pentru a fi posibilă modificarea întinderii despăgubirilor datorate de către acesta.
Admisă fiind deja cererea de chemare în garanție din faza judecății în primă instanță, Înalta Curte va proceda doar la schimbarea conținutului și a cuantumului obligației, urmând a-l obliga pe intervenientul chemat în garanție M.P. la plata sumei de 17.712 lei despăgubiri către pârâta SC A. H. SRL.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată stabilite către reclamant în faza judecății în primă instanță, dată fiind admiterea doar parțială a cererii în despăgubiri, s-a constatat că reclamantului i se cuvin asemenea cheltuieli proporțional cu valoarea despăgubirilor acordate, respectiv jumătate din cele stabilite de către prima instanță.
În limitele raportului obligațional din cererea principală, existent între reclamant și
pârâta SC A. H. SRL (între reclamant și intervenient, astfel cum s-au formulat cererile deduse judecății în cauză, nu există un raport obligațional direct), Înalta Curte a obligat pârâta la 3117,5 lei cheltuieli de judecată către reclamant.
Față de considerentele expuse, Înalta Curte a admis ambele recursuri și, în baza art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 C.proc.civ., a modificat în parte decizia, astfel: a constatat că reclamantul este autor al traducerii romanului „Asediul Romei” de V.C., publicat de SC A. H. SRL în 2007, alături de pârâtul M.P. (coautori) ; a obligat pârâta SC A. H. SRL la suma de 17.712 lei către reclamant cu titlu de despăgubiri pentru încălcarea drepturilor de autor, iar pe intervenientul chemat în garanție M.P. la plata sumei de 17.712 lei, cu titlu de despăgubiri către pârâta SC A. H. SRL. ; a obligat pârâta SC A. H. SRL la 3117,5 lei cheltuieli de judecată către reclamant în faza judecății în primă instanță ; au fost menținute celelalte dispoziții ale deciziei, privind admiterea apelurilor și schimbarea în parte a sentinței, precum și ale sentinței, privind menținerea celorlalte obligații stabilite în sarcina pârâtei în favoarea reclamantului.