Notificare formulată în temeiul Legii nr.
10/2001 prin care se solicită restituirea unui imobil preluat abuziv. Contract
de cesiune de drepturi litigioase.Lipsa calității de persoană îndreptățită
a cesionarului de a solicita restituirea bunurilor în natură sau acordarea
măsurilor reparatorii.
Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate.
Index alfabetic : notificare
-
persoană îndreptățită
-
măsuri reparatorii
-
cesiune de drepturi litigioase
Legea nr. 10/2001, art. 3, art. 4
Potrivit
dispoziţiilor art. 3 alin. 1 lit. a și art. 4 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptăţite, la măsuri
reparatorii, constând în restituirea în natură sau prin echivalent, persoanele
fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora,
precum și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice
îndreptăţite.
În
stabilirea persoanelor îndreptăţite la restituire, legiuitorul indică
limitativ, restrictiv, singura excepţie de la regula instituită prin
dispoziţiile art. 3 din lege, care consacră caracterul intuitu pesonae al
reparaţiei, aceea prevăzută de art. 4 alin. 2 din lege, care recunoaște acest
drept și moștenitorilor persoanei fizice îndreptăţite.
Succesorul
cu titlu particular, în baza unui contract de cesiune de drepturi litigioase,
perfectat cu persoana ce s-a pretins proprietara bunurilor solicitate prin
notificare, nu poate fi considerată persoană îndreptăţită în condiţiile
și sensul Legii nr. 10/2001, pentru a
putea recurge la procedura acestei legi în scopul restituirii în natură sau
prin echivalent a bunurilor solicitate prin notificare. Calitatea de persoană
îndreptăţită, în accepţiunea legii speciale, aparţine doar fostei proprietare,
singura în măsură să solicite restituirea imobilului pe calea Legii nr.
10/2001. Împrejurarea încheierii unui contract de cesiune de drepturi
litigioase, fiind o chestiune ce interesează strict părţile contractante, nu
poate influenţa raportul juridic născut ca urmare a formulării de către fosta
proprietară a cererii de restituire în temeiul prevederilor legii speciale.
ICCJ, Secția I-a Civilă, decizia civilă nr. 7073 din
12 octombrie 2011
Reclamanta B.M.R. a chemat în
judecată pe pârâţii Primăria
Municipiului Timișoara – Comisia Tehnică de Aplicare a Legii nr.10/2001 și
Primarul Municipiului Timișoara, solicitând să se dispună restituirea
în natură a imobilelor ce formează obiectul notificării transmisă prin Biroul de Executori
Judecătorești J.C. și D.D., iar în subsidiar, dacă restituirea în natură nu
este posibilă, să se dispună acordarea în compensare de alte bunuri sau
servicii ori acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale.
Reclamanta a arătat că
prin notificarea nr. 82/2002 numita S.B.A.R. a formulat cerere în temeiul Legii
nr.10/2001, prin care a solicitat restituirea în natură sau, în subsidiar,
despăgubiri bănești pentru imobilele înscrise iniţial în CF nr. 9622 și 17937
Timișoara.
Numita S.B.A.R. a
dobândit imobilele anterior menţionate cu titlu de moștenire, însă acestea au
fost preluate în mod abuziv de către Statul Român.
Prin contractul de
cesiune de drepturi litigioase autentificat sub nr. 1537/2001 de BNP T.F.,
reclamanta susţine că a dobândit toate drepturile litigioase asupra imobilelor
anterior menţionate, ce au fost proprietatea numitei S.B.A.R.
Deși reclamanta
învederează că a depus la dosarul întocmit de către Comisia Tehnică de aplicare
a Legii nr. 10/2001, toate actele prevăzute de lege, respectiv înscrisurile
care atestă calitatea de persoană îndreptăţită, precum și înscrisuri cu privire
la imobil, aceasta a refuzat în mod abuziv soluţionarea notificării, invocând
în mod repetat necesitatea completării dosarului administrativ cu diverse
înscrisuri, care de altfel erau deja depuse.
Prin sentinţa civilă nr.
279/2010, Tribunalul Timiș a respins
cererea formulată de reclamantă ca fiind introdusă de o persoană fără
legitimare procesual activă.
Tribunalul a reţinut că,
prevalându-se de dispoziţiile Legii nr.10/2001, numita S.B.A.R. a adresat
Primăriei municipiului Timișoara, notificare prin care a solicitat restituirea
în natură a imobilelor evidenţiate în CF nr.9622 Timișoara și CF nr.17037
Timișoara, nr. top.23326, 23276 și 29657, despre care susţine că au fost
proprietatea sa cu titlu de moștenire, fiind preluate abuziv de Statul Român.
După constituirea
dosarului administrativ, reclamanta a înaintat o notificare primăriei,
învederând că solicită restituirea în natură a imobilelor individualizate pe numele său, dat fiind că
are calitatea de cesionară a drepturilor litigioase privind cota de 3/4 părţi
din imobilele arătate, urmare încheierii contractului oneros de cesiune de
drepturi litigioase cu notificatoarea S.B.A.R.
Invocând cesiunea de
drepturi litigioase, reclamanta cesionară a promovat prezenta acţiune,
solicitând obligarea primarului municipiului Timișoara la soluţionarea, în
favoarea sa a notificării formulate de cedenta S.B.A.R., situaţie ce impune cu
precădere clarificarea legitimării procesuale a cesionarei, în lumina
dispoziţiilor legii reparatorii.
Astfel, Legea nr.10/2001 este o lege cu caracter
reparator ce vizează restituirea imobilelor preluate în mod abuziv de la foștii
proprietari și care reglementează o procedura specială de restituire în natură, sau, în situaţia în
aceasta nu este posibilă, de stabilire
a unor măsuri reparatorii în echivalent.
Procedura reglementată de Legea nr.10/2001 debutează obligatoriu cu etapa
administrativă, declanșată prin notificarea formulată de persoana îndreptăţită
a beneficia de prevederile legii, către persoana juridică deţinătoare a
imobilului, potrivit art.21 din lege, cea de-a doua etapă, jurisdicţională,
facultativă de această dată, fiind reglementată de prevederile art. 26 alin. 3
și alin.4. Așadar, legiuitorul a stabilit fără echivoc cine sunt subiecţii
implicaţi în această procedură specială
Potrivit art. 26
alin.3 și alin.4 din Lg. nr.10/2001, pus în corelaţie cu art. 3 și art.4 din
aceeași lege, numai persoana îndreptăţită la restituire ori măsuri reparatorii
are facultatea de a declanșa procedura jurisdicţională, prin sesizarea
instanţei de judecată cu o acţiune împotriva actului prin care s-a soluţionat
cererea sa de restituire (sau, după caz, împotriva refuzului nejustificat de a
soluţiona notificarea).
Tribunalul a
reţinut că, în speţă, numai numita S.B.A.R. legitima calitatea procesuală
activă în a declanșa litigiul pendinte
(care se caracterizează drept o acţiune îndreptată contra refuzului
nejustificat al persoanei juridice deţinătoare a imobilului de a soluţiona
notificarea), în calitate de persoană îndreptăţită a beneficia de măsurile
reparatorii prevăzute de această lege specială. Numai persoana care invocă și
justifică un drept de proprietate asupra bunului, fie în calitate de
proprietar, fie în calitate de moștenitor, poate contesta modul de soluţionare sau refuzul de
soluţionare a notificării ce are drept obiect cererea sa de restituire a unui
bun preluat abuziv.
Reclamanta B.M.R., chiar dacă are calitatea de cesionar
de drepturi litigioase, nu își justifică legitimarea procesuală activă de a
declanșa etapa judiciară, contencioasă a
procedurii speciale reglementate de Legea nr.10/2001, faţă de imperativul art.
3, art.4 și art. 26 alin. 3 și alin.4, ea nefiind nici subiect în cadrul etapei
necontencioase, administrative, iniţiată prin remiterea notificării de către persoana ce se consideră
îndreptăţită și anume numita S.B.A.R.
În alte cuvinte, reclamanta nu se poate prevala de
calitatea sa de succesoare în drepturi cu titlu particular, pentru a se
substitui persoanei îndreptăţite a acţiona în temeiul Legii nr.10/2001.
Prin decizia nr. 43 A/2010,
Curtea de Apel Timișoara – Secţia civilă a respins ca nefondat apelul
reclamantei, reţinând că, în mod corect, tribunalul a apreciat că
Legea nr. 10/2001, este o lege cu caracter reparator care vizează înlăturarea prejudiciului cauzat persoanelor
îndreptăţite, prin naţionalizarea
abuzivă a imobilelor deţinute de
către aceste persoane sau autorii lor.
Aceasta
înseamnă că, de esenţa legii, este
restabilirea, prin restituire, tocmai a situaţiei juridice si de
protecţie a drepturilor reale
patrimoniale, existente înainte de actul
abuziv al naţionalizării. Acest scop al legii
nu poate fi eludat, prin substituirea
unor terţe persoane în sfera calităţii
de persoane îndreptăţite la restituirea în natură, prin diferite construcţii juridice speculative.
Legile
cu caracter reparator nu au conţinut comercial și nu dau expresie speculaţiilor de pe piaţa
imobiliară, scopul acestor legi fiind
doar acela de restabilire a unei situaţii istorico - juridice înfrânte printr-o conduită abuzivă a fostului
stat socialist, și de reparare a
prejudiciului cauzat doar în patrimoniul
persoanelor care au suferit intervenţia brutală
a autorităţii. Tocmai de aceea, au fost constituite prin legile
speciale și o serie de interdicţii
temporare cu privire la drepturile
reale constituite.
Ca
atare, nu sunt de domeniul Legii nr.
10/2001 acele construcţii juridice încheiate
între persoana îndreptăţită și
terţe persoane care nu au nici un
fel de legătură cu imobilul naţionalizat
în ideea substituirii terţelor
persoane, titularului dreptului prevăzut
de Legea nr. 10/2001.
Persoana
îndreptăţită poate da mandat de reprezentare
unei alte persoane, dar nu poate substitui în dreptul său subiectiv, conferit
de legea specială, dreptul unei terţe persoane, în patrimoniul căreia să se localizeze în final caracterul reparator al legii.
Aceasta
este o ficţiune juridică care nu ţine de domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001.
Din această
perspectivă s-a reţinut ca legală soluţia Tribunalului Timiș de respingere a
cererii reclamantei B.M.R.
Împotriva
susmenţionatei hotărâri a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru
nelegalitate, sens în care a susţinut că în virtutea contractului de cesiune de
drepturi litigioase încheiat cu S.B.A.R.,
proprietara bunurilor litigioase, aceasta din urmă s-a obligat să-i transmită
inclusiv dreptul de proprietate cu privire la aceste imobile, ceea ce, în
conformitate cu prevederile art. 974 C.civ., o legitimează procesual și
în cauza dedusă judecăţii.
În
acest context, în mod eronat, urmare a unei interpretări greșite a
dispoziţiilor Legii nr. 10/2001,
instanţa de apel a apreciat că o cesiune de drepturi litigioase nu poate
interveni cu privire la bunuri ce formează obiectul notificărilor prin care se
solicită restituirea în natură a unor imobile preluate în mod abuziv de către
stat.
Se omite faptul că și în cazul cesiunii de drepturi
litigioase se obţine aceeași reparare a prejudiciului produs persoanei care a
deţinut imobilul preluat abuziv de către stat sau a moștenitorilor acestei
persoane, cu atât mai mult cu cât urmare a acestei cesiuni, cedenta a dobândit
ca efect al cesiunii un anumit beneficiu (preţul bunurilor ce formează obiectul
cesiunii), nefiind nicidecum în situaţia unei operaţiuni speculative.
Mai mult, dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu
interzic încheierea unei cesiuni de drepturi litigioase cu privire la imobilele
ce formează obiectul notificărilor formulate în temeiul acestui act normativ și
nici nu instituie vreo interdicţie sau limitare cu privire la bunurile a căror
restituire în natură se solicită, context în care sunt eronate considerentele
instanţei de apel privind existenţa unor interdicţii temporare cu privire la
drepturile reale astfel constituite.
În același sens, este și practica Curţii europene a
drepturilor omului care statuează faptul că orice limitare cu privire la
valorificarea drepturilor reale în cazul reconstituirii și/sau restituirii unor
anumite bunuri reprezintă o gravă încălcare a prevederilor convenţiei, de
natură să aducă atingere caracterului reparator al dispoziţiilor legale prin
care au fost reglementate aceste proceduri.
Recursul nu este fondat.
Reclamanta a declanșat prezenta procedură judiciară
în calitatea sa de cumpărătoare (cesionară) de drepturi litigioase, rezultate
din notificarea înregistrată sub nr. 82/2002 formulată de cedenta S.B.A.R., în calitate de fostă
proprietară a bunurilor solicitate prin notificare, preluate în mod abuziv de
către stat.
Potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. 1 lit. a și art.
4 alin. 2 din Legea nr.
10/2001, sunt îndreptăţite, în înţelesul acestui act normativ, la măsuri
reparatorii, constând în restituirea în natură sau, după caz, prin echivalent,
persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a
acestora, precum și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice
îndreptăţite.
Ca atare, în stabilirea persoanelor îndreptăţite la
restituire, legiuitorul indică limitativ, restrictiv, singura excepţie de la
regula instituită prin dispoziţiile art. 3 din lege, care consacră caracterul intuitu
personae al reparaţiei, aceea prevăzută de art. 4 alin. 2 din lege, care
recunoaște acest drept și moștenitorilor persoane fizice îndreptăţite, prin
succesiune legală sau testamentară.
Or, în speţă, reclamanta nu are calitate de
moștenitor, fiind doar un succesor cu titlu particular, în baza unui contract
de cesiune de drepturi litigioase, perfectat cu persoana ce s-a pretins
proprietara acestor bunuri, contract încheiat anterior formulării notificării.
În acest context, calitatea de persoană
îndreptăţită, în accepţiunea legii speciale, aparţine doar fostei proprietare,
singura în măsură să solicite restituirea imobilului (liber) pe calea Legii nr.
10/2001.
Împrejurarea încheierii unor contracte de cesiune de drepturi litigioase fiind o
chestiune ce interesează strict părţile contractante, nu poate influenţa
raportul juridic născut ca urmare a formulării cererii de restituire în temeiul
prevederilor legii speciale.
Așadar,
chiar dacă reclamanta se consideră a fi creditoarea transmiţătoarei (cedentei)
cu privire la obligaţia acesteia de a-i transmite dreptul de proprietate ce poartă
asupra imobilelor pretinse în procedura legii speciale, nu poate fi considerată
persoană îndreptăţită în condiţiile și sensul Legii nr. 10/2001, pentru a putea recurge la procedura acestei legi în
scopul restituirii în natură sau prin echivalent a bunurilor solicitate prin
notificare.
Practica Curţii europene invocată – drept argument
în susţinerea criticilor aduse hotărârii atacate privește, astfel după cum
însăși partea a arătat și după cum rezultă și din cele dezvoltate în
considerentele prezentei decizii, garantarea dreptului de proprietate
recunoscut, așa cum și legea naţională dispune, în favoarea titularului său
(din al cărui patrimoniu a fost preluat) și nu, astfel cum pretinde recurenta
în favoarea unei terţe persoane, alta
decât cea stabilită de lege ca fiind beneficiarul actului de reparaţie.
Așa fiind, și întrucât, în speţă, nu
este îndeplinită una dintre cerinţele esenţiale ale legii speciale, respectiv
calitatea de persoană îndreptăţită la restituire în accepţiunea acestei legi, se
vădesc ca fiind legale dispoziţiunile instanţelor precedente, motiv pentru
care, în temeiul art. 312 alin.(1) C.proc.civ., recursul dedus judecăţii a fost
respins ca nefondat.