Prezumţii. Lipsa de fundament.
Afirmaţii nedovedite. Lipsa condiţiilor răspunderii
civile.
Cuprins pe materii : Drept civil. Prezumţii. Lipsa de fundament. Afirmaţii nedovedite. Lipsa condiţiilor răspunderii civile.
Indice alfabetic : Prezumţii.
Lipsa de fundament.
Codul civil : art. 1199, 1203
Potrivit dispoziţiilor art. 1199 Cod civil , prezumţiile sunt consecinţele ce legea sau magistratul trage din un fapt cunoscut la un fapt necunoscut.
În speţă, instanţa de apel s-a întemeiat în mod nelegal pe prezumţii „fără greutate și puterea de a naște probabilitatea”. Totodată , instanţa nu a pornit, așa cum impune textul de lege, de la fapte cunoscute (bazate pe probe directe), care să inducă existenţa faptului vecin și conex cu cel generator de drepturi, ci a pornit tot de la presupuneri, de la afirmaţii nedovedite ale reclamantului, care nu puteau conduce la prezumţii.
În condiţiile în care reclamantul nu a făcut dovada că a fost deţinut în celulă alături de persoane anchetate anterior de acesta, prezumţia în legătură cu presiunea psihică la care acesta a fost supus, este nejustificată.
Tot astfel, în condiţiile în care nu a rezultat că intervenţia chirurgicală a fost determinată de arestul preventiv (producându-se la distanţă mare în timp și în legătură cu un alt eveniment), prezumţia suferinţelor fizice și morale determinate de această intervenţie, pusă în legătură cu starea de arest, este lipsită de fundament.
Î.C.C.J. , Secţia civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 1604 din 21 februarie 2007.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secţia a III-a Civilă, reclamantul V. N. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumelor de 867.470.741 lei reprezentând daune morale și la 15.000.000.000 lei cu titlu de daune materiale, pentru arestarea sa pe nedrept pe perioada 26.07.2001-23.08.2001 și de asemenea pentru perioada cuprinsă între 2001 – până la 15 noiembrie 2004, data când a fost achitat pentru infracţiunea de luare de mită (întrucât fapta nu a fost săvârșită de către reclamant).
Prin sentinţa nr. 1515 din 28 decembrie 2005 Tribunalul București – Secţia a III-a Civilă a admis, în parte, acţiunea și a obligat pârâtul la 1 miliard lei cu titlu de daune morale către reclamant, respingând ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtului la daune materiale.
Prima instanţă a reţinut că, deși reclamantul a cerut daune morale în cuantum de 15 miliarde lei, prin probele administrate în cauză, acesta nu a demonstrat prejudiciul (dimensiunea suferinţelor sale) în așa fel încât să se justifice suma pretinsă, ca reparaţie, cu acest titlu.
Sub aspectul prejudiciului moral, probele administrate au relevat împrejurări legate de implicaţiile morale pe care perioada arestării le-a avut asupra reclamantului, respectiv, asupra statutului social determinat de funcţia de ofiţer de poliţie în cadrul D.G.P. – Municipiul București; de implicaţiile pe plan afectiv legate de situaţia medicală creată membrilor familiei sale de arestarea sa pe nedrept, de situaţia la învăţătură (în acea perioadă reclamantul fiind student).
S-a reţinut de asemenea, că prejudiciul moral a fost determinat de încălcarea unui drept fundamental prevăzut de Constituţie și anume, dreptul la libertate de care reclamantul a fost privat în mod abuziv pe o perioadă de 26 zile.
Toate aceste aspecte au condus instanţa la concluzia că daunele morale solicitate pot fi acordate în limita sumei de 1 miliard lei.
În privinţa daunelor materiale, s-a apreciat că acestea nu au fost dovedite, în condiţiile în care nu s-a probat legătura de cauzalitate dintre prejudiciul material invocat și împrejurarea arestării preventive și ulterior, a condamnării reclamantului.
Astfel, faptul că la dosar au fost depuse acte ce atestă plata cotelor de întreţinere, a posturilor telefonice sau a combustibilului pentru autoturismul proprietate personală, nu demonstrează existenţa vreunei legături de cauzalitate între plata acestor sume și măsura arestării pe nedrept.
De asemenea, nu s-au depus acte din care să rezulte – așa cum s-a pretins – deteriorarea situaţiei materiale a reclamantului, ca urmare a măsurilor luate împotriva acestuia la locul de muncă (respectiv, suspendarea din funcţie și ulterior, trecerea acestuia în rezervă în mod abuziv).
Nici împrejurarea că reclamantul a suferit o intervenţie chirurgicală, plătită din banii personali, nu a putut fi luată în considerare ca justificând pretenţiile materiale câtă vreme potrivit actelor medicale depuse la dosar a rezultat că aceasta a avut loc ulterior achitării sale și nu s-a făcut dovada legăturii de cauzalitate pe care o presupune angajarea răspunderii delictuale.
Împotriva sentinţei au declarat apel M.F.P. și reclamantul V. N.
1. În apelul său, reclamantul a criticat soluţia primei instanţe pentru respingerea pretenţiilor sale privind daunele materiale, arătând că a făcut dovada legăturii de cauzalitate pe care o presupun dispoziţiile art. 998-999 Cod civil și în plus, deși a solicitat instanţei de judecată efectuarea unei adrese la Direcţia de Poliţie a Municipiului București, pentru a confirma faptul că a fost suspendat din funcţie și apoi trecut în rezervă în mod abuziv, instanţa a refuzat emiterea adresei. A mai susţinut că a fost apreciat greșit cuantumul daunelor morale, arătându-se că suma de 1 miliard lei vechi nu acoperă în totalitate prejudiciile morale suferite prin privarea de liberate în mod abuziv; că, deși perioada de arest a fost de 26 zile, presiunile psihice au fost foarte mari, datorită faptului că reclamantul a fost încarcerat în aceeași celulă cu peroane pe care le arestase anterior.
2. M. F. P. a criticat sentinţa sub aspectul acordării daunelor morale.
În ce privește cuantumul acestora, s-a arătat că oricum, nu este justificat și nici argumentat în mod corespunzător de către instanţa de fond.
În cauză, nu a fost administrată decât proba cu înscrisuri și cu un singur martor și, așa cum reţine chiar instanţa în considerentele hotărârii atacate, „prin probele administrate, reclamantul nu a făcut dovada legăturii de cauzalitate dintre prejudiciul suferit și împrejurarea arestării sale pe nedrept”.
Prin decizia nr.209 din 18 mai 2006 Curtea de Apel București – Secţia a IV a Civilă a respins, ca nefondat, apelul M. F. P. și a admis apelul declarat de reclamant, schimbând în parte sentinţa, în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 3 miliarde lei (vechi), cu titlu de daune morale, către reclamant. Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
În considerentele deciziei și în justificarea soluţiei adoptate, s-a reţinut caracterul nefondat al criticii cu privire la neacordarea daunelor materiale, în condiţiile în care apelantul –reclamant nu a făcut dovada existenţei unei cauzalităţi între prejudiciul pretins încercat și faptă, pentru a fi atrasă incidenţa art.504 Cod procedură penală.
S-a apreciat că înscrisurile depuse cu privire la plata cotelor de întreţinere sau la plata combustibilului pentru autoturismul reclamantului reprezintă cheltuieli curente ale acestuia, care n-au fost determinate de situaţia arestării.
Instanţa de apel a găsit însă întemeiată critica reclamantului privitoare la cuantumul daunelor morale, faţă de împrejurarea că s-a încălcat, prin lipsirea de libertate, un drept constituţional fundamental, faţă de regimul de detenţie aplicat și încarcerarea reclamantului alături de persoane pe care acesta le arestase anterior, în exercitarea atribuţiilor sale de serviciu, ceea ce a fost de natură să creeze o presiune psihică puternică asupra acestuia.
În aceste condiţii s-a prezumat că, în urma arestării preventive, sănătatea reclamantului s-a deteriorat și a determinat intervenţia chirurgicală, ceea ce a provocat de asemenea, suferinţe fizice și morale.
Pentru aceleași considerente care au condus la aprecierea apelului ca fondat, criticile M. F. P. vizând aspecte legate de acordarea daunelor morale, au fost apreciate neîntemeiate și respinse în consecinţă.
Împotriva deciziei au declarat recurs M.F.P. și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.
1. M. F. P. a susţinut că indicarea, în mod generic, a dispoziţiilor art. 504 Cod procedură penală, ca reprezentând temeiul juridic al acţiuni reclamantului, constituie un text de lege insuficient, întrucât temeiul acţiunii s-ar regăsi în primul rând în dispoziţiile art. 94-96 din Legea nr. 303/2004 (unde se precizează expres situaţiile în care statul răspunde pentru erorile judiciare).
Această precizare era importantă, pentru că impunea soluţia pe aspectul prescripţiei extinctive (având în vedere termenul de 1 an reglementat de art. 96 alin. 8 din Legea nr. 303/2004), iar instanţa era obligată, conform art. 129 alin. 4 Cod procedură civilă să o pună în dezbatere.
În ce privește soluţia pe fond, s-a arătat că ea este nelegală, în condiţiile în care motivarea acordării daunelor morale s-a făcut prin susţineri neconforme, incluzându-se și elemente care nu au nici o legătură cu răspunderea statală obiectivă în materie.
Or, câtă vreme nu s-a putut face dovada că statul român, prin reprezentanţii săi implicaţi în actul de justiţie, a determinat marginalizarea, neintegrarea socială a reclamantului, rezultate slabe la învăţătură ale acestuia, este evident că lipsesc condiţiile esenţiale ale răspunderii civile în cauză.
Instanţa nu a arătat în nici un fel modalitatea în care a realizat cuantificarea daunelor morale, fiind vorba doar de aprecieri pur subiective, imposibil de controlat judiciar.
2. În recursul exercitat de Ministerul Public, soluţia a fost criticată prin aceea că, într-un prim argument al deciziei, raţionamentul instanţei s-a bazat exclusiv pe susţineri ale reclamantului – care deși a fost ofiţer și a fost arestat 26 de zile în Arestul Inspectoratului General de Poliţie al Direcţiei Cercetări Penale, nu a prezentat nici o dovadă în sensul că a fost deţinut alături de persoane anterior cercetate penal de către reclamant.
Cel de-al doilea argument, în legătură cu starea sănătăţii reclamantului, care s-ar fi deteriorat în urma arestării preventive (și ar fi necesitat intervenţii chirurgicale) se bazează tot pe o prezumţie, eronată, a instanţei – în condiţiile în care a fost vorba de un accident de circulaţie, ce s-a produs la 4 ani de la data punerii în libertate, neexistând nici o legătură de cauzalitate între urmările produse datorită accidentului și starea de arest a reclamantului.
Cu referire la cuantumul daunelor morale, s-a arătat că acesta a fost supraevaluat, făcând-se trimitere în acest sens la jurisprudenţa CEDO, potrivit căreia, în cauze privind încălcarea dreptului la libertate, la integritatea fizică și morală a persoanei și la demnitatea ei, a acordat daune morale de valoare mult mai mică – respectiv, 7000 euro (în cazul Barbu Anghelescu împotriva României) sau de 10.000 euro (cauza Bursuc împotriva României).
Prin întâmpinarea formulată, intimatul-reclamant a solicitat respingerea ambelor recursuri ca nefondate, susţinând legalitatea soluţiei pronunţate de instanţa de apel.
Recursurile sunt fondate , potrivit următoarelor considerente.
- Majorând cuantumul daunelor morale stabilite și acordate de prima instanţă a fondului (de la 1 miliard la 3 miliarde lei), instanţa de apel s-a întemeiat doar pe prezumţii reţinute cu nesocotirea dispoziţiilor art. 1203 Cod procedură civilă.
Potrivit textului menţionat, „magistratul nu trebuie să se pronunţe decât întemeindu-se pe prezumţii, care să aibă o greutate și puterea de a naște probabilitatea”.
Or, acest text de lege a fost ignorat întrucât în realitate, pentru a trage consecinţe în legătură cu situaţia reclamantului (situaţie care ar fi reclamat un prejudiciu moral), instanţa s-a bazat doar pe afirmaţii ale reclamantului (faptul că ar fi fost deţinut în arest alături de persoane cercetate penal anterior de către acesta) sau a reţinut împrejurări care nu se aflau într-o legătură de cauzalitate cu fapta ilicită pentru a angaja răspunderea civilă.
Pe acest ultim aspect, instanţa nu a arătat în ce ar fi constat relaţia de cauzalitate între intervenţia chirurgicală suferită de reclamant (ca urmare a unui accident de circulaţie produs în anul 2004, la multă vreme după perioada arestării preventive) și prejudiciul moral.
Prezumţia trasă în legătură cu deteriorarea stării de sănătate a reclamantului – dedusă din lipsirea acestuia de libertate – este lipsită de fundament în condiţiile în care faptul cunoscut (arestul preventiv) nu permite consecinţa în legătură cu o intervenţie chirurgicală ce își are cauza într-un eveniment ulterior.
Rezultă că aceste argumente, care au justificat soluţia instanţei de apel cu referire la prezumţii, nesocotesc de fapt, accepţiunea pe care legea o acordă acestui mijloc de probă (prezumţiile sunt consecinţele ce legea sau magistratul trage din un fapt cunoscut la un fapt necunoscut” – art. 1199 Cod civil).
Modificând decizia tribunalului și majorând cuantumul despăgubirilor morale, instanţa de apel s-a întemeiat în mod nelegal pe prezumţii „fără greutate și puterea de a naște probabilitatea”.
Instanţa nu a pornit, așa cum impune textul de lege, de la fapte cunoscute (bazate pe probe directe), care să inducă existenţa faptului vecin și conex cu cel generator de drepturi, ci a pornit tot de la presupuneri, de la afirmaţii nedovedite ale reclamantului, care nu puteau conduce la prezumţii.
Astfel, în condiţiile în care reclamantul nu a făcut dovada că a fost deţinut în celulă alături de persoane anchetate anterior de acesta, prezumţia în legătură cu presiunea psihică la care acesta a fost supus, este nejustificată.
Tot astfel, în condiţiile în care nu a rezultat că intervenţia chirurgicală a fost determinată de arestul preventiv (producându-se la distanţă mare în timp și în legătură cu un alt eveniment), prezumţia suferinţelor fizice și morale determinate de această intervenţie, pusă în legătură cu starea de arest, este lipsită de fundament.
Aceste prezumţii aplicate în mod nelegal de către instanţa de apel impun concluzia caracterului nelegal al soluţiei adoptate.
- De asemenea, cu referire la jurisprudenţa Curţii Europene – care este obligatorie în egală măsură ca și normele Convenţiei, întrucât alcătuiesc împreună un bloc de convenţionalitate -, urmează să se constate că regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacţie morală, pe baza unei aprecieri în echitate.
În acest sens, prin cele două hotărâri invocate în proces (cauza Anghelescu și cauza Bursuc contra României), au fost stabilite despăgubiri morale de 10.000 euro și respectiv, 7000 euro, pentru încălcarea art. 3 din Convenţie.
Raportat la împrejurările speţei, o statuare în echitate, care să asigure reparaţia morală (și nu una având exclusiv scop patrimonial) impune concluzia caracterului exorbitant al cuantumului despăgubirilor stabilite în apel.
Potrivit considerentelor expuse, criticile aduse prin intermediul celor două recursuri au fost găsite întemeiate numai sub aspectul întinderii prejudiciului.
În ce privește temeiul juridic al acţiunii și faptul că acesta ar fi trebuit să constea în dispoziţiile art. 94-96 din Legea nr. 303/2002, critica pe acest aspect, a M. F. P. este nefondată.
Astfel, potrivit principiului disponibilităţii, reclamantul este cel care învestind instanţa de judecată, precizează, ca element al cererii de chemare în judecată și cauza pretenţiilor sale (motivele de fapt și de drept, conform art. 112 pct. 4 Cod procedură civilă).
Or, reclamantul a indicat în drept dispoziţiile art. 504 Cod procedură penală, motivele de fapt ale cererii permiţând încadrarea pretenţiilor în acest text de lege.
Instanţa nu are posibilitatea – așa cum în mod greșit rezultă din motivele recursului M.F. – ca, în aplicarea dispoziţiilor art. 129 alin. 4 Cod procedură civilă și în exercitarea rolului activ, să schimbe cauza acţiunii.
Faţă de aceste considerente, recursurile au fost admise, decizia atacată a fost modificată în parte în sensul că apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei Tribunalului București – Secţia a III-a civilă a fost respins ca nefondat.