Proprietate preluată de stat. Cerere de restituire în natură. Tergiversarea sau refuzul de a se răspunde la notificarea adresată deţinătoarei bunului. Instanţa competentă.
Cuprins pe materii. Drept procesual civil.. Cerere de restituire a proprietăţii preluate de stat. Tergiversarea sau refuzul de a se răspunde la notificarea adresată deţinătoarei bunului. Competenţa materială.
Index alfabetic. Drept procesual civil.
- Cerere de restituire a proprietăţii.
- Competenţa materială (cerere de restituire a imobilului preluat de stat)
Legea nr. 10/2001 : art. 24 alin. 8
Pentru raţiuni de judecată unitară, competenţa materială revine tribunalului, la care se referă art. 24 alin.(8) al Legii nr. 10/2001, și în cazul în care deţinătorul imobilului preluat de stat, tergiversează ori refuză a răspunde la cererea ce i s-a adresat, prin notificare, de a se restitui în natură bunul, iar nu numai în cazul, expres reglementat, în care se contestă decizia/dispoziţia deţinătorului.
Î.C.C.J., secţia civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 625 din 28 februarie 2005
La data de 16 iulie 2003, C.E. a chemat în judecată Municipiul București, prin primarul general și Consiliul General al Municipiului București pentru a fi obligaţi să se pronunţe, prin dispoziţie motivată, asupra notificării (cererii) de restituire în natură, în condiţiile Legii nr. 10/2001, a unui imobil situat în Municipiul București.
Judecătoria Sectorului 1 București, prin sentinţa civilă nr. 5508 din 16 septembrie 2003, a admis acţiunea.
Curtea de Apel București, secţia a IV – a civilă, prin decizia nr. 133 din 4 februarie 2004, a respins apelul pârâtului Municipiul București cu motivarea că obligaţia de a răspunde la notificare este legală și, în caz de întârziere în executare, deschide accesul în justiţie pentru a fi sancţionată.
Împotriva acestei decizii pârâtul Municipiul București, prin primarul general a declarat recurs care urmează a fi admis pentru un motiv de ordine publică invocat din oficiu și pus în dezbaterea părţilor.
Instanţele, făcând aplicaţia art. 21 alin. 1 din Constituţie și art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, au apreciat, judicios, că tăcerea entităţii învestită cu soluţionarea notificării privind bunuri aflate sub incidenţa Legii nr. 10/2001, încalcă o obligaţie cu caracter civil și, pentru acest motiv, deschide celui vătămat accesul liber la instanţele judecătorești. Nu mai puţin, ţinând seama de natura civilă a dreptului subiectiv vătămat (nu este un drept subiectiv administrativ), cu temei a fost stabilită competenţa procesuală de soluţionare a litigiului ca fiind în materie civilă (și nu în materie de contencios administrativ).
În schimb, instanţele au determinat greșit competenţa de primă instanţă pentru judecarea acestui litigiu, ca fiind a judecătoriei. Ele au pierdut din vedere că obiectul pricinii poartă asupra unei proceduri prealabile impusă prin art. 21 și urm. din Legea nr.10/2001, esenţialmente cu caracter necontencios (nu intră în domeniul de aplicare a art. 21 alin. 4 din Constituţie), dar obligatorie potrivit art. 109 alin. 2 C.pr.civ. Adică, sine qua non, această procedură prealabilă se constituie într-o condiţie eliminatorie pentru sesizarea tribunalului competent, prescrisă sub sancţiunea respingerii acţiunii ca prematură (inadmisibilă). Logic și firesc, pentru raţiuni de judecată unitară, litigiile izvorâte din temporizarea ori refuzul de finalizare a acestei proceduri nu pot fi atribuite decât, simetric, regulilor procesuale înscrise în Legea nr. 10/2001, în competenţa procesuală a instanţei care judecă acţiunea principală, adică tribunalului competent potrivit art. 24 alin. (8) din această lege.
Or, în speţă, hotărârile recurate au fost date cu încălcarea competenţei materiale de primă instanţă a tribunalului, motiv pentru care s-a impus admiterea recursului și casarea acestor hotărâri cu trimiterea dosarului spre judecare la tribunalul competent.