Ședințe de judecată: Decembrie | | 2025
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență
  1. Raport de drept internaţional privat. Recunoașterea hotărârii instanţei străine privitoare la adopţia unui român.

 

Cuprins pe materii. Drept internaţional privat. Recunoașterea hotărârii străine privitoare la adopţia unui român de către un cetăţean stăin.

 

Index alfabetic. Drept internaţional privat.

-          Hotărârea instanţei străine.

-          Executor judecătoresc.

-          Adopţia românului de către străin.

 

Legea nr. 105/1992: art. 151 pct. 2, art. 168 alin. 2

 

            Instanţele române sunt exclusiv competente să judece procesele privind raporturile de drept internaţional privat enumerate în art. 151 al Legii nr. 105/1992 printre care „ încuviinţarea adopţiei dacă cel ce urmeazăă a fi adoptatare domiciliul în românia și este cetăţean român sau străin fără cetăţenie” (pct. 2 al articolului citat).

Ca urmare, încazul enunţat, recunoașterea hotărârii străine, în domeniul arătat, poate fi refuzată, conform alin. 1 pct. 2 al art. 168 din Legea nr. 105/1992.

Se exceptează însă, cazul în care soluţia din hotărârea străină nu diferă de soluţia la care s-ar fi ajuns potrivit legii române, caz în care nu se poate refuza recunoașterea hotărârii străine, conform alin. 2 al art. 168 susmenţionat.

 

Î.C.C.J., Secţia civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 2793 din 8 aprilie 2005.

 

La data de 19 iunie 2003, petiţionarul D.D. a solicitat în contradictoriu cu intimatul B.K. să fie recunoscute pe teritoriul României efectele hotărârii judecătorești de adopţie date în dosarul nr.XVI 0024/99 de Tribunalul pentru tutelă din Erlangen – Germania, rămasă definitivă la 29 septembrie 2000.

            În motivarea cererii s-a arătat că, prin menţionata hotărâre, a fost admisă solicitarea lui B.K., care este soţul mamei sale, vizând adopţia reclamantului. În consecinţă, reclamantul a devenit, din punct de vedere juridic, fiul intimatului, luând și numele de familie al acestuia. Cum reclamantul este cetăţean român, formalităţile ulterioare adopţiei fac necesară recunoașterea hotărârii judecătorești pronunţate în Germania și pe teritoriul României.

            Tribunalul Maramureș, prin sentinţa civilă nr.526 din 23 iunie 2003 a respins cererea cu motivarea că potrivit art. 151 pct. 2 din Legea nr.105/1992, instanţele române au competenţa exclusivă de a judeca procesele privind raporturile de drept internaţional privat ce vizează încuviinţarea adopţiei dacă cel ce urmează a fi adoptat are domiciliul în România și este cetăţean român, așa cum este cazul în speţă.

            Soluţia a fost menţinută prin decizia civilă nr. 161 din 6 octombrie 2003 a Curţii de Apel Cluj care a respins ca nefondat, cu o motivare similară, apelul declarat de petiţionar.

            Recursul reclamantului este fondat.

            Ambele instanţe au soluţionat cererea fără a cerceta îndeplinirea condiţiilor ei de fond și rezumându-se la a stabili, pe cale de excepţie, competenţa materială exclusivă a instanţelor românești în materie de adopţie, dacă cel adoptat este cetăţean român și are domiciliul în România.

            Aceste punct de vedere ignoră însă prevederile art.168 alin. 2 din Legea nr.105/1992, potrivit cărora „recunoașterea hotărârii străine nu poate fi refuzată pentru singurul motiv că instanţa care a pronunţat hotărârea străină a aplicat o altă lege decât cea determinată de dreptul internaţional privat român, afară numai dacă procesul privește starea civilă și  capacitatea unui cetăţean român, iar soluţia  adoptată diferă de cea la care s-ar fi ajuns potrivit legislaţiei române.

            Or, în speţă, există suficiente date din care rezultă că petiţionarul, care este major, a fost crescut de adoptator (soţul mamei sale), iar pe de altă parte hotărârea de încuviinţare a adopţiei a produs efecte juridice, inclusiv sub aspectul numelui de familie al petiţionatului, care între timp s-a căsătorit și are un copil.

            Aceste împrejurări pot face admisibilă cererea în condiţiile textului citat, în măsura în care ele sunt temeinic dovedite.

            În aceste condiţii, Înalta Curte reţine că rezolvarea cauzei pe excepţie, fără cercetarea condiţiilor de admisibilitate a cererii este greșită.

            În consecinţă, s-a admis recursul și s-a casat sentinţa cu trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului.