Notificare cu cerere de restituire a imobilului preluat de stat.
Contestaţie și cerere de anulare a contractului prin care bunul a fost vândut
unei societăţi comerciale. Competenţa de soluţionare.
Cuprins pe materii. Drept procesual civil. Contestaţie și cerere de anulare a contractului prin care bunul a fost vândut unei societăţi comerciale. Competenţa de soluţionare.
Index alfabetic. Drept procesual civil.
- Imobil preluat de stat;
- Restituirea imobilului ;
- Anularea contractului de vânzare a imobilului;
- Competenţa de soluţionare.
Legea nr. 10/2001: art. 24
În baza art. 24 al Legii nr. 10/2001 și a regulii prevăzută de art. 17 C.pr.civ., atât contestaţia în anularea deciziei/dispoziţiei prin care s-a respins notificarea, cât și cererea de anulare a contractului prin care bunul a fost vândut unei societăţi comerciale, sunt de competenţa secţiei civile a tribunalului.
NOTĂ. În urma republicării Legii nr. 10/2001 în M.Of. Partea I nr. 798/2005, cu renumerotarea articolelor, textul, la care se referă decizia rezumată, art. 24 alin. (1), este în prezent art. 26 alin.(3).
Î.C.C.J., Secţia civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 7582 din 4 octombrie 2005
Tribunalul Constanţa, prin sentinţa civilă nr. 132 din 5 martie 2002, a admis excepţia invocată de intimata SC Cosena SRL Mamaia și a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamantele A.D.D. și N.Z.E., în contradictoriu cu pârâta SC Cosena SRL Mamaia.
S-a reţinut că reclamantele au solicitat anularea Hotărârii nr. 2164 din 4 iulie 2001 emisă de pârâta SC Cosena SRL prin care a fost respinsă cererea privind restituirea în natură a Vilei nr. 27 din Staţiunea Mamaia, iar cel de al doilea capăt de cerere privește anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 8 februarie 1997 între SC Mamaia SA și SC Cosena SRL.
Instanţa a apreciat că cele două capete de cerere atrag competenţe materiale diferite, și proceduri reglementate de legea specială și de dreptul comun.
Prin decizia civilă nr. 8 din 28 ianuarie 2003 Curtea de Apel Constanţa a respins apelurile declarate de reclamante.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Cele două cereri formulate de reclamante, întemeiate în drept pe art. 24 alin. 1 și, respectiv, art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 atrag competenţe materiale diferite, iar temeiul de drept pentru primul capăt de cerere este în contradicţie cu cererea de restituire în natură.
Primul capăt de cerere atrage competenţa secţiei civile a Tribunalului Constanţa, dar formulat numai în limitele legii, cel de al doilea capăt de cerere care se referă la regimul juridic al actelor de înstrăinare cade sub incidenţa Legii nr. 10/2001 dar conduce la aplicarea competenţei de drept comun, care, în primă instanţă este judecătoria.
Se mai impune și analiza naturii juridice a actului ce urmează a fi anulat, care este încheiat între două societăţi comerciale, iar obiectul contractului este fapt de comerţ.
Excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a fost pusă în discuţia părţilor, iar cu privire la rolul activ al instanţei, în sensul că nu a dispus declinarea unui capăt de cerere, o asemenea chestiune depășea investirea instanţei.
Părţile aveau posibilitatea procedurală de a cere disjungerea celui de al doilea capăt de cerere și pe cale de consecinţă declinarea către instanţa competentă pentru a preîntâmpina soluţionarea litigiului pe excepţia invocată.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele susţinând că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, confuze, o argumentare insuficientă, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii întrucât:
- S-a pronunţat asupra inadmisibilităţii acţiunii deși primul capăt de cerere se referă la anularea hotărârii emisă de pârâtă, prin care s-a respins cererea de restituire în natură, capăt de cerere ce se încadrează în dispoziţiile Legii nr. 10/2001, aplicabil fiind și art. 24 alin. 1 din lege.
- Cu toate că se reţine că, potrivit Legii nr. 10/2001, decizia sau dispoziţia poate fi atacată în justiţie la secţia civilă a tribunalului, nejustificat se consideră cererea ca inadmisibilă.
- Greșit au fost aplicate și prevederile art. 129 C.pr.civ. cu privire la declinarea unui capăt de cerere.
Intimata a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de reclamanta A.D.D., întrucât cererea de recurs nu a fost semnată lipsind și unele din menţiunile prevăzute de art. 320 lit. a C.pr.civ.
Excepţia nu este întemeiată, întrucât, pe de o parte textul art. 320 (lit. a) a fost declarat ca neconstituţional și, pe de altă parte, s-a făcut dovada existenţei voinţei părţii manifestată pentru declararea recursului, prin mandatar cu procură specială în acest sens.
Recursurile sunt fondate potrivit celor ce urmează:
În speţă, acţiunea este formulată în cadrul procedural prevăzut de Legea nr. 10/2001, pentru anularea hotărârii emisă de pârâtă prin care a fost respinsă cererea privind restituirea în natură a imobilului în litigiu.
Așa fiind, soluţia de respingere a acţiunii ca inadmisibilă apare ca nelegală, în raport de prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001, care reglementează pentru persoanele îndreptăţite posibilitatea de a ataca, pe această cale, decizia sau dispoziţia, motivată, de răspuns la notificare.
Împrejurarea că acţiunea cuprinde și un capăt de cerere având ca obiect nulitatea actului de înstrăinare ce ar atrage – în opinia instanţei – competenţe materiale diferite, tribunal-judecătorie, nu poate determina o astfel de soluţie.
Chiar dacă, sub acest aspect, opinia instanţei ar fi fost corectă, în virtutea prevederilor art. 129 C.pr.civ., în adevăr, instanţa avea obligaţia să pună în discuţia părţilor chestiunea disjungerii celor două cereri urmând a proceda în consecinţă.
De asemenea, în virtutea aceleiași prevederi legale, în măsura în care ar fi apreciat că temeiul de drept invocat prin acţiune este greșit – pentru restituirea în natură a imobilului - exista aceeași obligaţie, din partea instanţei, de a pune în discuţia părţilor un alt temei juridic și nu să reţină o asemenea împrejurare ca un argument pentru inadmisibilitatea acţiunii.
Nu mai puţin, însă, este de reţinut, că acţiunea astfel formulată, în acest cadru procesual, era de competenţa tribunalului, ca instanţă de fond și aceasta întrucât cererea având ca obiect constatarea nulităţii actului de înstrăinare încheiat cu privire la imobilul a cărui restituire se solicită, are un caracter prejudicial, ea impunându-se în principal și cu necesitate pentru restituirea imobilului.
Ca atare, instanţa era ţinută să soluţioneze și să se pronunţe asupra unei astfel de cereri, interesul persoanei îndreptăţite fiind, evident, în acest sens.
Faţă de cele arătate, recursul a fost admis, s-au casat hotărârile și s-a trimis cauza, primei instanţe spre o nouă judecată.