Contestarea legalităţii măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi judeţene. Instanţa competentă material să judece litigiul.
Legea nr.554/2004, art.10 alin.1
Codul de procedură civilă, art. 2
Potrivit dispoziţiilor art.204 și 210 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităţii specifice Curţii de Conturi, precum și valorificarea actelor de control rezultate din aceste activităţi, împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi judeţene se poate formula contestaţie în termen de 15 zile, care „suspendă obligaţia executării deciziei până la soluţionarea ei de către Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor, prin care se respinge integral sau parţial contestaţia”.
În raport cu dispoziţiile art.10 alin.1 din Legea nr.554/2004 și art.2 din Codul de procedură civilă, în cazul în care se respinge total sau parţial contestaţia împotriva deciziei structurii Curţii de Conturi, competenţa materială de soluţionare a cauzei îi revine tribunalului – Secţia contencios administrativ și fiscal, întrucât obiectul litigiului este un act administrativ emis de o structură judeţeană a Curţii de Conturi, ca autoritate publică judeţeană. În cazul în care, în procedura instituită de Regulament pentru soluţionarea contestaţiei la decizie intervine desfiinţarea/ anularea deciziei emise de structura Curţii de Conturi, printr-o încheiere emisă de comisia de soluţionare a contestaţiei - care se substituie astfel deciziei structurii judeţene - competenţa materială de soluţionare a cauzei revine Curţii de Apel – Secţia contencios administrativ și fiscal, întrucât, în această situaţie, actul administrativ care produce efecte juridice și „dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice”, fiind supus executării este această încheiere emisă de o comisie care funcţionează în cadrul Curţii de Conturi a României, autoritate publică centrală.
Decizia nr. 499 din 2 februarie 2012
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea, reclamantul Serviciul Public de Editare a Monitorului Oficial al Judeţului Satu Mare a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României– Camera de Conturi Satu Mare, anularea în totalitate a Încheierii nr.VI.32 din 01.02.2011 în sensul admiterii contestaţiei împotriva Deciziei nr.21/ 2010 și a Procesului verbal de constatare nr.254/201 a Camerei de Conturi Satu Mare, precum și suspendarea executării actului administrativ fiscal până la soluţionarea irevocabilă a litigiului.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că, prin acordarea sporului de dispozitiv, nu se încalcă nicio prevedere legală, dimpotrivă, se asigură egalitatea de tratament economic și salarial a personalului din cadrul aceleiași autorităţi publice, indemnizaţia de dispozitiv fiind acordată cu respectarea prevederilor art.41 alin.5 din Constituţia României, a prevederilor art.236 din Codul muncii, a OMAI nr.496/2003 și a art.91 din Legea administraţiei publice locale nr.215/2001, republicată.
Cu privire la Decizia nr.37 din 14.12.2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie și Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, reclamantul a susţinut că aceasta produce efecte juridice numai pentru viitor, potrivit art.15 alin.2 din Constituţia României.
Instituţia reclamantă a mai arătat că acordarea indemnizaţiei de dispozitiv a fost reglementată prin HCJ nr.16/2007, hotărâre care nu a fost atacată în contencios administrativ de Prefectul Judeţului Satu Mare .
Cu privire la nerespectarea reglementărilor legale în efectuarea cheltuielilor de personal – drepturi speciale pentru menţinerea sănătăţii și securităţii muncii, prima de vacanţă și ajutor de îmbrăcăminte, reclamantul a susţinut că aceste cheltuieli s-au realizat în baza contractului colectiv de muncă nr.331 din 30.04.2009 încheiat la nivelul Consiliului Judeţean Satu Mare, prin care au fost stabilite drepturi care intră în categoria „alte adaosuri” ce fac parte din salariul specificat în contractul individual de muncă, conform art.155 din Codul muncii.
Pe de altă parte, reclamantul a apreciat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale răspunderii civile delictuale, fiind realizată în mod greșit nominalizarea persoanelor cu atribuţii în domeniile în care s-au stabilit abateri, precizate în Procesul verbal de constatare nr.254/2001, deoarece prin HCJ nr.16/2007 a fost stabilită acordarea sporului de dispozitiv, ca urmare a exprimării voinţei consilierilor judeţeni.
În ceea ce privește cererea de suspendare a executării deciziei contestate, instituţia reclamantă a susţinut că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a cererii, respectiv cazul bine justificat și iminenţa producerii unei pagube.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta Curtea de Conturi a României a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Prin cererea de intervenţie accesorie formulată, Sindicatul P Satu Mare a solicitat admiterea acţiunii, în sensul anulării Încheierii de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva Deciziei nr.21/ 2010 a Camerei de Conturi Satu Mare și anulării Deciziei nr.21/2010 a Camerei de Conturi Satu Mare.
Prin Sentinţa nr.93/2011-CA din 08 aprilie 2011, Curtea de Apel Oradea - Secţia comercială și de contencios administrativ și fiscal a respins cererea de anulare a actelor administrative formulată de reclamantul Serviciul Public de Editare a Monitorului Oficial al Judeţului Satu Mare, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României– Camera de Conturi Satu Mare, a respins ca rămasă fără obiect cererea de suspendare a executării actelor administrative formulată de reclamant și a respins cererea de intervenţie formulată de Sindicatul P Satu Mare.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut situaţia de fapt potrivit căreia, prin Încheierea nr.VI.32/01.02.2011 emisă de pârâta Curtea de Conturi a României, a fost respinsă contestaţia formulată de reclamant împotriva Deciziei nr.21/2010 și a Procesului verbal de constatare nr.254/2010 emise de Camera de Conturi Satu Mare.
Prin decizia contestată, organele de control au constatat mai multe abateri ce au fost consemnate în procesul-verbal menţionat, încheiat în urma auditului financiar al contului de execuţie pe anul 2009 efectuat la Serviciul Public de Editare a Monitorului Oficial al Judeţului Satu Mare, stabilindu-se că, prin plata fără temei a unor sume de bani, s-a creat în anul 2009 un prejudiciu bugetului reclamantului, astfel încât s-a dispus recuperarea sumelor reprezentând indemnizaţia lunară de dispozitiv, drepturi speciale pentru menţinerea sănătăţii și securităţii muncii, primele de vacanţă și ajutorul financiar pentru achiziţionarea de îmbrăcăminte.
Curtea de Apel a înlăturat apărarea reclamantului în sensul că indemnizaţia de dispozitiv a fost acordată cu respectarea prevederilor legale, având în vedere că, prin Decizia nr.37 din 14.12.2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, s-a stabilit că această indemnizaţie se acordă numai funcţionarilor publici și personalului contractual care își desfășoară activitatea în instituţiile publice și organele de specialitate ale administraţiei publice centrale din subordinea Ministerului Administraţiei și Internelor și personalului ce își desfășoară activitatea în serviciile comunitare din subordinea consiliilor locale și a prefecturilor, care au beneficiat de acest drept salarial anterior transferului sau detașării din cadrul fostului Minister de Interne, ceea ce nu este cazul personalului contractual din cadrul autorităţii reclamante.
Totodată, prima instanţă a apreciat că afirmaţia, potrivit căreia Curtea de Conturi ar trebui să solicite mai întâi anularea contractelor colective de muncă sau să invoce nelegalitatea hotărârilor de consiliu judeţean în temeiul cărora s-au acordat, nu poate fi reţinută, întrucât organul de audit are menirea de a constata abaterile de la legalitate și regularitate și de a dispune luarea măsurilor de remediere ce se impun pentru restabilirea legalităţii.
În cauză, a reţinut judecătorul fondului, atât sumele acordate cu titlu de indemnizaţie de dispozitiv, cât și cele privind drepturile speciale pentru menţinerea sănătăţii și securităţii muncii, primele de vacanţă, precum și ajutorul financiar pentru achiziţionarea de îmbrăcăminte au fost acordate cu încălcarea dispoziţiilor legale în materie, neputând fi reţinută susţinerea reclamantului că acestea s-ar încadra în categoria „alte adaosuri”, altele decât cele a căror acordare și cuantum sunt stabilite prin lege, nefiind în intenţia legiuitorului de a lăsa la latitudinea salariaţilor sau a altor autorităţi decât cea legislativă, competenţa stabilirii drepturilor salariale, aceasta fiind, de fapt, calea prin care s-ar crea inechităţile și convulsiile sociale la care se referă reclamantul.
Faţă de soluţia pronunţată asupra acţiunii principale, Curtea a respins cererea de intervenţie în interesul reclamantului formulată de intervenientul Sindicatul P și a respins, ca rămasă fără obiect, cererea de suspendare a executării actelor administrative.
Împotriva acestei hotărâri, reclamantul Serviciul Public de Editare a Monitorului Oficial al Judeţului Satu Mare a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând ca temei legal dispoziţiile art.304 pct.3 și 9 și ale art.3041 din Codul de procedură civilă, solicitând, în principal, casarea sentinţei recurate și trimiterea cauzei spre soluţionare instanţei competente și, în subsidiar, modificarea sentinţei în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.
În motivarea căii de atac, referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art.304 punctul 3 din Codul de procedură civilă, recurentul susţine că în mod greșit instanţa de fond a reţinut că este competentă să soluţioneze cauza în baza pct.228 din Hotărârea Curţii de Conturi nr.130/2010, deși avea obligaţia să își verifice competenţa în raport de dispoziţiile legale incidente.
Se arată că doar prin legi organice și legi speciale se stabilește competenţa materială și teritorială a instanţelor judecătorești din România, astfel că Hotărârea Curţii de Conturi nr.130/2010, care stabilește reguli în acest domeniu, respectiv în ceea ce privește competenţa instanţelor judecătorești specializate în judecarea litigiilor rezultate din activitatea Curţii de Conturi, contravine dispoziţiilor art.140 din Constituţia României cât și Legii nr.24/2000. Prin urmare, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, fapt care atrage casarea acesteia cu trimiterea spre rejudecare instanţei competente potrivit Legii nr.554/2004, respectiv Tribunalului Satu Mare – Secţia contencios administrativ și fiscal.
În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art.304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, recurentul susţine că hotărârea instanţei de fond este dată cu aplicarea greșită a legii.
Se menţionează, în esenţă, că l-a pronunţarea sentinţei recurate nu s-a ţinut seama de principiul securităţii și stabilităţii raporturilor juridice civile, că legea civilă dispune numai pentru viitor și nici de faptul că dreptul la negocieri colective este garantat prin Constituţie, fiind astfel obligatorii convenţiile încheiate, implicit H.C.J. nr.16/2007.
Intimata-pârâtă, Curtea de Conturi a României a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că instanţa de fond a fost competentă să soluţioneze cauza, iar pe fond, hotărârea recurată este legală și temeinică.
Soluţia instanţei de recurs
Este fondat motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.3 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia, hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe.
În raport de actele depuse la dosarul cauzei, se reţine că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea în tot a Încheierii nr.VI.32/2011 Curţii de Conturi a României, a Deciziei nr.21/2010 și a Procesului verbal de constatare nr.254/2010 emise de Camera de Conturi Satu Mare, precum și suspendarea executării actului administrativ fiscal până la soluţionarea irevocabilă a litigiului, conform art.15 din Legea nr.554/2004.
Potrivit art.2 alin.1 lit.c) din Legea nr.554/2004 cu modificările și completările ulterioare, noţiunea de act administrativ este definită ca fiind „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice”.
În raport de obiectul cererii de chemare în judecată și de dispoziţiile art.2 alin.1 lit.c) menţionate, se impune a stabili care este actul administrativ care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice, care este actul supus executării și care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanţei de contencios administrativ.
Potrivit dispoziţiilor art.204 și 210 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităţii specifice Curţii de Conturi, precum și valorificarea actelor de control rezultate din aceste activităţi, aprobat prin Hotărârea Plenului nr.130/2010 publicată în M.Of. al României nr.832 din 13.12.2010, Partea I, împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi judeţene se poate formula contestaţie în termen de 15 zile, care „suspendă obligaţia executării deciziei până la soluţionarea ei de către Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor, prin care se respinge integral sau parţial contestaţia”.
În raport de dispoziţiile legale menţionate, se reţine că actul administrativ care produce efecte juridice, fiind supus obligaţiei executării este decizia structurii Curţii de Conturi prin care se respinge integral sau parţial contestaţia, acesta fiind actul care îndeplinește cerinţele de a fi apreciat ca având natura juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta este definit în art.2 alin.1 lit.c) din Legea nr.554/2004, cu modificările și completările ulterioare.
Este adevărat că regulamentul menţionat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor judeţene ale Curţii de Conturi, prevăzându-se la art.227 că împotriva încheierii emise de comisia de soluţionare a contestaţiilor, conducătorul entităţii verificate poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă în condiţiile Legii contenciosului administrativ.
Potrivit art.228 din același regulament, „competenţa de soluţionare a sesizării formulate de conducătorul entităţii verificate împotriva încheierii emise de comisia de soluţionare a contestaţiilor, aparţine Secţiei de contencios administrativ și fiscal din cadrul curţii de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entităţii verificate în condiţiile Legii contenciosului administrativ”.
Referindu-se la competenţa instanţelor de contencios administrativ, dispoziţiile art.10 alin.1 din Legea nr.554/2004, prevăd că: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale și judeţene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuţii, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuţii, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ și fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.
Dat fiind faptul că dispoziţiile din regulament menţionate fac trimitere la Legea contenciosului administrativ, se pune problema stabilirii competenţei materiale de soluţionare a cauzei, referitoare la actul administrativ care constituie obiectul cererii deduse judecăţii, acesta fiind emis de o structură judeţeană a Curţii de Conturi, respectiv de o autoritate publică judeţeană.
Dispoziţiile art.228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr.130/2010, sunt contrare prevederilor art.10 alin.1 din Legea nr.554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce privește competenţa instanţelor de contencios administrativ.
De la dreptul comun prevăzut de art.10 alin.1 din Legea nr.554/ 2004, se poate deroga doar prin dispoziţii speciale cuprinse într-o lege organică specială.
Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr.130/2010 nu intră în categoria legilor organice speciale, astfel că se va stabili competenţa materială în raport de dispoziţiile art.10 alin.1 din Legea nr.554/2004, cu modificările și completările ulterioare.
În concluzie, faţă de toate argumentele expuse, Înalta Curte, ţinând seama de dispoziţiile art.10 alin.1 din Legea nr.554/2004 și art.2 din Codul de procedură civilă, stabilește că în cazul în care se respinge total sau parţial contestaţia împotriva deciziei structurii Curţii de Conturi, revine competenţa materială de soluţionare a cauzei tribunalului – Secţia contencios administrativ și fiscal, întrucât obiectul litigiului este un act administrativ emis de o structură judeţeană a Curţii de Conturi, ca autoritate publică judeţeană.
În cazul în care, în procedura instituită de Regulament pentru soluţionarea contestaţiei la decizie intervine desfiinţarea/ anularea deciziei emise de structura Curţii de Conturi, printr-o încheiere emisă de comisia de soluţionare a contestaţiei, care se substituie astfel deciziei structurii judeţene, competenţa materială de soluţionare a cauzei revine Curţii de Apel – Secţia contencios administrativ și fiscal, întrucât, în această situaţie, actul administrativ care produce efecte juridice și „dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice”, fiind supus executării este această încheiere emisă de o comisie care funcţionează în cadrul Curţii de Conturi a României, autoritate publică centrală.
În altă ordine, chiar dacă soluţiile în ceea ce privește excepţiile de nelegalitate produc efecte juridice doar între părţile din litigiu, faptul că prin Decizia nr.4522 din 4 octombrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie și Justiţie - Secţia de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr.259/32/2011, a fost respins recursul împotriva Sentinţei civile nr.112/ 2011 a Curţii de Apel Bacău prin care s-a admis excepţia de nelegalitate și s-a constatat nelegalitatea dispoziţiilor pct.228 și 229 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr.130/2010, întărește argumentele expuse anterior cu privire la competenţa materială de soluţionare a unor astfel cauze. De asemenea, și prin Decizia nr. 421 din 27 ianuarie 2012 a aceleiași instanţe s-a constatat nelegalitatea acelorași dispoziţii.
Cum în cauză, contestaţia împotriva Deciziei nr.21/2010 a Camerei de Conturi Satu Mare a fost respinsă integral prin Încheierea nr.VI.32 01.02.2011 de Curtea de Conturi a României, Înalta Curte, ţinând seama de considerentele expuse, reţine că revenea competenţa de soluţionare a cauzei Tribunalului Satu Mare – Secţia contencios administrativ și fiscal.
Prin urmare, în mod greșit instanţa de fond a reţinut că îi revine competenţa materială de soluţionare a cauzei.
Potrivit art.10 alin.3 din Legea nr.554/2004,cu modificările și completările ulterioare, competenţa teritorială revine aceleiași instanţe.
Pentru toate aceste motive, recursul a fost admis, sentinţa atacată a fost casată iar cauza a fost trimisă spre competentă soluţionare Tribunalului Satu Mare – Secţia contencios administrativ și fiscal.