Cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară. Condiţii de admisibilitate.
TFUE, art. 267
Cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene se face numai în situaţia în care, în cursul unul litigiu aflat pe rol, se pune problema interpretării sau validităţii unei norme comunitare. Întrebarea ce se poate adresa de instanţa naţională vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul naţional sau elemente particulare ale speţei deduse judecăţii.
Prin urmare, cererea formulată de o parte, prin care se tinde în realitate să se obţină din partea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene o „decizie de îndrumare” în soluţionarea în concret a cauzei de către instanţa naţională, este inadmisibilă, în această situaţie nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art.267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene.
Încheiere din 6 aprilie 2012
|
|
|
|
|
|
Prin acţiunea formulată reclamanta Regia Autonomă Municipală RAM Buzău a solicitat instanţei ca, în contradictoriu cu intimaţii Ministerul Finanţelor - Direcţia Generală pentru Acorduri, Cooperare Internaţională și Decontări Externe, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală a Finanţelor Publice Buzău, Administraţia Finanţelor Publice Buzău și Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, să se dispună anularea Deciziei nr.196 din 5.06.2009 emisă de A.N.A.F. – D.G.S.C. și a proceselor verbale de control financiar din 4.06.2008 și din 24.11.2008 emise de D.G.F.P. Buzău, ca netemeinice și nelegale.
În motivare s-a arătat că RAM Buzău a formulat în termen legal plângeri prealabile împotriva celor două procese verbale de control, iar M.E.F. nu poate calcula și penalităţi de întârziere și majorări de întârziere, întrucât se contravine Legii nr.313/1879 și Deciziei nr.XXI/2005 a ICCJ, perceperea de majorări pe lângă dobândă fiind lovită de nulitate absolută. S-a mai susţinut că debitul de 8.423.329,83 lei face obiectul aplicării prevederilor O.U.G. nr.128/2006, conform scrisorii Consiliului Concurenţei nr.3096 din 16.07.2007, în situaţia în care răspunderea juridică pentru acordarea ajutoarelor de stat s-a angajat în anul 2006, acestea nu sunt considerate acordate după data aderării, nu trebuie notificată Comisia Europeană, deoarece aceasta nu are competenţă în ce privește autorizarea ajutoarelor de stat, conform O.U.G. nr.128/2006, iar Consiliul Concurenţei nu are atribuţii de autorizare a ajutoarelor de stat, potrivit O.U.G. nr.117/2006.
Prin Sentinţa civilă nr.287 din 20 decembrie 2012, Curtea de Apel Ploiești – Secţia contencios administrativ și fiscal a admis, în parte, acţiunea, a anulat, în parte, Decizia nr.196 din 5.05.2009 emisă de A.N.A.F. și procesele-verbale de control financiar din 4.06.2008 și 24.11.2008 emise de D.G.F.P. Buzău, în sensul menţinerii sumei de 225.892 lei ce reprezintă penalităţi de întârziere aferente ratei de capital 199.528 lei, respectiv fondului de risc neconstituit de 26.364 lei și au fost obligate intimatele să plătească 7000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că procesele verbale de control financiar din 4.06.2008 și 24.11.2008, emise de D.G.F.P. Buzău precum și Decizia nr.196 din 5.05.2009 emisă de ANAF sunt afectate de nelegalitate, în sensul că la stabilirea obligaţiilor principale, reprezentate de rata de capital și fondul de risc, nu s-a făcut aplicaţia dispoziţiilor O.U.G. nr.128/2006, potrivit cărora RAM Buzău beneficiază de scutirea la plată a acestor obligaţii și a accesoriilor aferente, precum și sub aspectul calculului atât de penalităţi de întârziere, cât și de majorări, deși un atare cumul este nelegal, fiind aplicabilă clauza contractuală prevăzută de secţiunea 8.01 din AISG, Regia datorând doar penalităţi ce sunt egale cu majorările de întârziere prevăzute de art.119 din O.G. nr.92/2003.
S-a apreciat că este întemeiată contestaţia promovată și se impune desfiinţarea în parte a actelor administrativ fiscale în conformitate cu art.47 din Codul de procedură fiscală, pentru că prin emiterea acestor acte contestatoarea a fost vătămată în drepturile sale.
Fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art.1, 8 și 18 din Legea contenciosului administrativ, a fost admisă în parte contestaţia și au fost anulate în parte actele administrativ - fiscale precizate mai sus, în sensul că au fost menţinute pentru suma de 225.892 de lei, ce reprezintă penalităţi de întârziere aferente ratei de capital – 199.528 de lei, respectiv fondului de risc neconstituit 26.364 de lei.
Împotriva sentinţei instanţei de fond atât reclamanta Regia Autonomă Municipală RAM Buzău, cât și pârâtele D.G.F.P. Buzău în nume propriu și în numele M.F.P. și A.N.A.F., au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Ulterior, printr-o cerere distinctă, recurenta-reclamantă R.A.M. Buzău, în temeiul dispoziţiilor art.267 din T.F.U.E., a solicitat instanţei sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară, respectiv:
„Ce autoritate este competentă a aproba autorizarea unui ajutor de stat (sub formă de compensare) pentru care răspunderea juridică a statului român a fost angajată în temeiul O.U.G. nr.128/2006, înainte de data aderării României la Uniunea Europeană, în condiţiile în care notificarea ajutorului de stat a fost realizată de Ministerul Administraţiei și Internelor către Consiliul Concurenţei din România, în conformitate cu Legea nr.143/ 1999 (act normativ care reglementa acordarea ajutorului de stat la momentul intrării în vigoare a dispoziţiilor O.U.G. nr.128/2006)?
În acest sens mai sunt incidente dispoziţiile art. 108 (3) din Tratatul U.E. (ex. 88 alin.3 din T.C.E.) cu privire la notificarea ajutorului de stat către Comisie sau devin aplicabile dispoziţiile art.106 (2) din Tratatul U.E. (ex. 86 alin.2 din T.C.E ) coroborat cu Decizia nr.2005/842/CE sau dispoziţiile art.44 alin. 2 din Regulamentul nr.800/2008/CE?”.
În motivarea cererii se arată că prin adresa nr.3096 din 16.07.2007 (filele 169-170 dosar fond) Consiliul Concurenţei răspundea Ministerului Internelor și Reformei Administrative (la notificarea ajutorului de stat înaintată prin adresa nr.055/1VIP din 14.06.2007) următoarele :
La 20 aprilie 2007 reprezentanţii Ministerului Finanţelor Publice (A.N.A.F.) și al Consiliului Concurenţei au definitivat un punct de vedere ce a fost transmis Comisiei Europene în aceeași zi. Concluzia acestui punct de vedere era aceea că autorităţile române consideră că răspunderea juridică în ceea ce privește acordarea sprijinului financiar conform O.U.G. nr.128/2006 este angajată înaintea aderării... (alin. final pag.I și alin.1 pag.2 adresa nr.3096/ 16.07.2007 emisă de către Consiliul Concurenţei ).
De asemenea, după consultările cu Comisia Europeană și după definitivarea punctului de vedere la care am făcut referire mai sus, s-a considerat că o mare parte din problematica O.U.G. nr.128/2006 a fost clarificată.
Astfel, Comisia Europeană nu are competenţe în ceea ce privește autorizarea acestor ajutoare de stat iar Consiliul Concurentei nu mai are potrivit O.U.G. nr.117/2006 atribuţii de autorizare a ajutoarelor de stat - pag.2 alin.2 - Adresa nr.3096/16.07.2007 emisă de către Consiliul Concurenţei).
Chiar și în cazul în care Consiliul Concurenţei ar fi fost învestit cu o notificare înainte de momentul aderării, procedura de examinare a acesteia ar fi încetat de drept potrivit art.37 alin. 3 din O.U.G. nr. 117/2006 care prevede că "Procedura de examinare a notificărilor înregistrate de Consiliul Concurenţei în baza Legii nr.143/1999, republicată, pentru care nu s-au emis decizii până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă , încetează de drept la acea dată” .
De asemenea potrivit art.37 alin.4 din O.U.G. nr.117/2006 investigaţiile în derulare, iniţiate potrivit prevederilor Legii nr. 143/1999 , încetează de drept la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă.
Într-o speţă identică, Consiliul Concurenţei răspundea prin adresa nr.001367 (filele 93-94 dosar recurs) instanţelor de judecată că ajutoarele acordate înainte de data aderării (pentru care răspunderea juridică a statului s-a asumat înainte de 01 ianuarie 2007), nu pot fi notificate Comisiei Europene, pentru că la acea dată această autoritate nu avea competenţe de autorizare, întrucât România nu era stat membru al Uniunii Europene.
Chiar dacă aceste ajutoare sunt susceptibile de a reprezenta ajutor de stat, ne aflăm în situaţia în care aceste ajutoare au fost acordate înainte de data aderării, conform O.U.G. nr.128/2006. Prevederea din O.U.G. nr.128/ 2006 și care privea autorizarea ajutorului de stat înainte de acordarea acestora este caducă.
Aceasta rezultă din O.U.G. nr.117/12006 care stipulează la art. 37 alin.3 că „Procedura de examinare a notificărilor înregistrate la Consiliul Concurenţei în baza Legii nr.143/1999 republicată, pentru care nu s-au emis decizii până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, încetează de drept la această dată”.
De asemenea, potrivit art.37 alin.4 din O.U.G. nr.117/2006 „Investigaţiile în derulare iniţiate potrivit prevederilor Legii nr. 143/1999, încetează de drept la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă”.
Pe cale de consecinţă, conform prevederilor legislaţiei în vigoare în materia ajutorului de stat pentru ajutoarele pentru care răspunderea juridică a statului s-a angajat înainte de 01 ianuarie 2007, nu mai este necesară emiterea unei decizii de autorizare.
În concluzia trasă de Consiliul Concurenţei, Comisia Europeană nu are competenţe în ceea ce privește autorizarea acestor ajutoare de stat pentru care răspunderea juridică a statului a fost angajată prin O.U.G nr.128/2006 înainte de data aderării României la U.E., iar Consiliul Concurenţei nu mai are potrivit O.U.G. nr.117/2006 atribuţii de autorizare a ajutoarelor de stat.
Mai mult decât atât, dispoziţiile art. 3 alin. 1 din O.U.G. nr.117/2006 se referă la ajutoare acordate după data de 01.01.2007, situaţie în care nu se află contestatoarea, prin raportare la dispoziţiile O.U.G. nr.128/2006 coroborat cu dispoziţiile art.37 alin.3 și 4 din O.U.G. nr.117/2006.
Adresa din 13.07.2010 la care face trimitere Consiliul Concurenţei nu este și punctul de vedere oficial al Comisiei Europene, în acest sens chiar în finalul adresei Direcţia de Concurenţă a Comisiei Europene precizează „această poziţie nu este poziţia finală a Comisiei Europene (deși în 2007 Comisia precizase că nu e competentă a soluţiona ajutoare acordate înainte de aderare), ci doar opinia preliminară din cadrul Direcţiei de Concurenţă”, adică nici măcar a Direcţiei Juridice din cadrul Comisiei Europene, ceea ce presupune cu atât mai mult sesizarea C.J.U.E. cu o întrebare preliminară, avându-se în vedere și dispoziţiile Deciziei Comisiei 2005/842/CE privind aplicarea art.86(2) din Tratatul CE la ajutorul de stat sub forma compensaţiei pentru obligaţia de serviciul public, acordat anumitor întreprinderi cărora le-a fost încredinţată prestarea unui serviciu de interes economic general.
Potrivit pct. 3 din preambulul Deciziei 2005/842/CE - art.86 alin.2 din Tratat admite o excepţie de la normele prevăzute în tratat, cu condiţia îndeplinirii unui anumit număr de criterii.
În primul rând trebuie să existe un act oficial prin care statul conferă unei întreprinderi responsabilitatea pentru îndeplinirea unei anume misiuni (Regia Autonomă Municipală RAM Buzău fiind o entitate juridică înfiinţată de către autoritatea publică locală în baza Hotărârii Consiliului Local al mun. Buzău nr.40/1994 cu obiect de activitate diversificat privind furnizarea de servicii publice pe toată raza mun. Buzău), iar în al doilea rând, acest mandat trebuia să se refere la un serviciu de interes economic general (obiectul de activitate al regiei, potrivit actului normativ local, vizează servicii de interes general, furnizate pe toată raza mun. Buzău) și în al treilea rând, excepţia trebuie să fie necesară pentru îndeplinirea sarcinilor încredinţate și proporţională cu scopul acestora.
În final, evoluţia schimburilor nu trebuie să fie afectată în asemenea măsură încât să fie contrară intereselor Comunităţii Europene.
Sub acest aspect, într-o speţă similară, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (în hotărârea în cauza Altmark Trans GMB hand Regierungsprasidium Magdeburg c. Nahverkehrsgesellschaft Altmark Gmbh- Altmark ) este precizat că privitor la compensările pentru serviciile publice nu constituie ajutor de stat în sensul art.87(1) din Tratat cu condiţia îndeplinirii celor patru condiţii cumulative .
Potrivit art.3 din Decizia 2005/842/CE – ajutorul de stat acordat sub forma compensaţiei pentru serviciul public care îndeplinește condiţiile prevăzute de prezenta decizie este compatibil cu piaţa comună și este exceptat de la obligaţia notificării prealabile prevăzute de art.88(3) din Tratat, fără a se aduce atingere dispoziţiilor mai stricte privind obligaţiile de serviciu public prevăzute de legislaţia comunitară.
Potrivit art.44 alin.2 din Regulamentul 800/2008/CE - orice ajutor acordat înainte de 31.08.2008 care nu îndeplinește condiţiile prevăzute de prezentul regulament însă îndeplinește condiţiile prevăzute de Regulamentul CE nr.70/2001, Regulamentul CE nr.68/2001, Regulamentul CE nr. 2204/2002 sau Regulamentul CE nr. 1628/2006 este compatibil cu piaţa comună și este exceptat de la notificarea prevăzută la art. 88 alin.3 din tratat.
Ministerul Finanţelor Publice a solicitat respingerea cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene deoarece a considerat că întrebarea este nerelevantă pentru soluţionarea litigiului intern.
S-a arătat că măsura de sprijin financiar avea în vedere operaţiunea de ștergere a datoriilor societăţii aflate în sold la 31.12.2005, fiind în prezenţa unui act juridic cu executare dintr-o dată și nu cu executare succesivă care să dureze un timp.
Instanţa naţională trebuie să se pronunţe asupra legalităţii acordării ajutorului de stat înainte de aderare, caz în care este nerelevantă orice interpretare a unor norme comunitare și o eventuală sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene ar putea fi privită ca inadmisibilă.
În cazul în care s-ar aprecia că obligaţia de acordare a scutirii de plată a existat și după data aderării – 01.01.2007 s-ar aplica actul privind condiţiile de aderare a Republicii Bulgaria și a României și adoptării tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană, iar potrivit acestuia ajutorul în cauză nu ere un ajutor existent.
Plecând de la ipoteza unui ajutor de stat nou după aderare ar fi aplicabile dispoziţiile O.U.G. nr.117/2006 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat, respectiv parcurgerea etapelor de pregătire a notificării, înaintarea notificării și etapa monitorizării ajutoarelor de stat.
Înalta Curte analizând cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în raport cu actele și lucrările dosarului constată că aceasta este neîntemeiată pentru motivele în continuare arătate:
În conformitate cu dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (fost 234 Tratatul Comunităţilor Europene), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la:
a) interpretarea tratatelor;
b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.
Alin. 2 din text prevede posibilitatea unei instanţe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privinţă este necesară în soluţionarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea.
Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind Uniunea Europeană (fost 234 TCE) dă posibilitatea instanţelor statelor membre de a adresa întrebări Curţii de Justiţie, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunţa hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluţionarea litigiului, precum și asupra conţinutului acestora, fiind judecătorul naţional.
Părţile din litigiul principal nu au dreptul de a trimite direct Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) o cerere pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare, articolul 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (TFUE) neconstituind temei legal pentru o nouă cale de atac deschisă părţilor într-un litigiu, astfel că nu este suficient ca o parte să susţină că litigiul ridică o problemă de interpretare sau validitate a dreptului Uniunii Europene (UE), pentru ca instanţa naţională respectivă să se considere obligată să trimită o cerere pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare.
Instanţa în faţa căreia se formulează cererea de adresare a unei întrebări preliminare, potrivit art. 267 § din TFUE (fost art. 234 TCE) trebuie să aprecieze dacă o decizie îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre.
Chiar și instanţele naţionale ale căror decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern au libertatea de a evalua relevanţa unei cereri pentru întrebare preliminară.
În acest sens, în cauza Cilfit, Curtea de Justiţie a stabilit că dacă o parte susţine că litigiul impune folosirea procedurii întrebării preliminare pentru interpretarea uniformă a dreptului comunitar nu este suficient pentru ca instanţa să fie obligată să considere că se află într-o situaţie prevăzută de art. 234, iar instanţele ale căror decizii nu pot fi atacate în dreptul intern se bucură de aceeași putere de evaluare cu toate instanţele, ele nu pot fi obligate să folosească procedura hotărârii preliminare dacă aplicarea corectă a dreptului comunitar se poate impune într-un mod atât de evident încât să nu lase loc niciunei îndoieli rezonabile cu privire la modul de soluţionare a întrebării puse.
Tot jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene a stabilit că instanţele naţionale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcţie de particularităţile fiecărei cauze, atât asupra necesităţii unei întrebări preliminare în vederea soluţionării fondului litigiului, cât și asupra pertinenţei întrebărilor adresate Curţii.
Astfel, chiar în Cauza Da Costa, Curtea de Justiţie a subliniat că „o instanţă naţională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să își îndeplinească obligaţia de sesizare a Curţii de Justiţie, cu excepţia cazului în care constată că întrebarea adresată nu este pertinentă sau că dispoziţia comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curţii sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidenţă încât nu mai lasă loc nici unei îndoieli rezonabile".
Analizând cererea formulată de revizuentă, Înalta Curte constată că opinia preliminară solicită nu este utilă și pertinentă în prezenta cauză.
Înalta Curte reţine că prin maniera de formulare a solicitării, revizuenta tinde în realitate să obţină o „decizie de îndrumare” în soluţionarea în concret a cauzei de către instanţa naţională, din partea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, ceea ce este inadmisibil, întrucât excede competenţa sa.
Astfel cum s-a precizat anterior, cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (fostă CJCE) se face numai în situaţia în care, în cursul unul litigiu aflat pe rol, se pune problema interpretării sau validităţii unei norme comunitare.
Prin urmare, instanţa naţională este cea care stabilește relevanţa dreptului comunitar pentru soluţionarea litigiului aflat pe rol și dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este sau nu necesară.
Înalta Curte reţine că, în materie, Curtea de Justiţie a recunoscut instanţelor naţionale o marjă largă de apreciere a relevanţei unei hotărâri preliminare, iar instanţei naţionale îi revine obligaţia de a înainta o cerere preliminară doar atunci când consideră că există dubii în legătură cu aplicarea sau interpretarea unei norme comunitare.
Întrebarea ce se poate adresa de instanţa naţională vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul naţional sau elemente particulare ale speţei deduse judecăţii.
Analizând actele și lucrările dosarului din această perspectivă, Înalta Curte reţine faptul că cererea formulată de revizuentă nu este o veritabilă cerere de sesizare a CJUE, petenta urmărind soluţionarea pe fond a cauzei (dezlegarea fondului cauzei), în cauză nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art.267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene.
În consecinţă, pentru considerentele expuse anterior, Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, formulată de Regia Autonomă Municipală RAM Buzău.