1. Contribuții datorate Fondului pentru Mediu. Întârzieri la plată. Sancțiuni.
2. Corecta delimitare a obiectului plății contribuțiilor la Fondul de mediu pentru deșeurile provenite din ambalaje.
Legea nr. 73/2000
O.U.G. nr. 196/2005
Cuprins pe materii: Drept financiar si fiscal
Indice alfabetic: Ambalaje
Deșeuri
Fond pentru mediu
Livrări din spațiul intracomunitar
Majorări de întârziere
Răspundere contravențională
Răspundere fiscală
1. Instituirea prin Legea nr. 73/2000 a unei răspunderi contravenționale pentru neplata unor sume datorate cu titlu de contribuție pentru Fondul pentru mediu nu împiedică stabilirea în sarcina debitorului a majorărilor de întârziere pentru sumele datorate cu acest titlu, și neachitate. Stabilirea a două forme de răspundere, contravențională și fiscală nu este nelegală, deoarece în cadrul răspunderii contravenționale sancțiunea se stabilește în funcție de vătămarea/lezarea adusă unor relații sociale ocrotite de legiuitor, pe când în cazul răspunderii fiscale se urmărește în principal acoperirea prejudiciului adus bugetului de stat prin neplata taxelor sau contribuțiilor prevăzute de lege, răspunderea fiscală sub aspectul majorărilor de întârziere, având mai mult rol reparator, pentru acoperirea prejudiciului produs bugetului de stat prin întârzierea plății contribuțiilor datorate.
2. Interpretarea în sensul că în cazul livrărilor din spațiul intracomunitar nu se datorează contribuție la Fondul pentru mediu este nefondată, din conținutul art. 4 alin. 1 lit. o din Legea nr. 608/2001 privind evaluarea conformității produselor și punctul 91 din Anexa I la Ordinul ministrului mediului și gospodăririi apelor nr. 578/2006 pentru aprobarea metodologiei de calcul al contribuției și taxelor datorate la Fondul pentru mediu, rezultând că intenția legiuitorului a fost de a institui plata unei taxe la Fondul pentru mediu în sarcina tuturor operatorilor economici, pentru toate ambalajele introduse pe piața națională, indiferent de proveniența acestora, în scopul protecției mediului și sancționării prin plată a poluatorului.
Decizia nr. 1421 din 9 martie 2011
Notă: Legea nr. 73/2000 privind Fondul pentru mediu a fost abrogată prin O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu, publicată în M. Of. nr. 1193 din 30/12/2005
Legea nr. 608/2001 privind evaluarea conformității produselor a fost abrogată prin Ordonanța de Guvern nr. 20/2010, privind stabilirea unor măsuri pentru aplicarea unitară a legislației Uniunii Europene care armonizează condițiile de comercializare a produselor, publicată în M. Of. 606 din 26/08/2010.
Anexa I la Ordinul ministrului mediului și gospodăririi apelor nr. 578/2006 pentru aprobarea metodologiei de calcul al contribuției și taxelor datorate la Fondul pentru mediu a fost înlocuită de anexa la Ordinul ministrului mediului și pădurilor nr. 1032/2011, publicat în M. Of. nr. 196 din 22/03/2011.
Prin acțiunea reclamantei înregistrată la Curtea de Apel București sub nr. 337159/2009 reclamanta S.C RG S.R.L. Timișoara a solicitat suspendarea în parte a deciziei nr. 214/19 noiembrie 2008 emisă Administrația Fondului pentru Mediu sub nr. 31355/19 noiembrie 2008, pentru suma de 300.000 lei, rămasă de achitat, cu plata unei cauțiuni precum și anularea acestei decizii, a raportului de inspecție fiscală ce a stat la baza emiterii acesteia nr. 254/19 noiembrie 2008 întocmit de Administrația Fondului pentru Mediu și a deciziei nr. 30/25 februarie 2009 prin care aceeași instituție a respins contestația administrativă a reclamantei.
În motivare, reclamanta a arătat că a achitat parțial cuantumul debitelor restante, respectiv 487856 lei și 36752 lei din penalitățile calculate de organele fiscale în sarcina sa, rămânând de plătit 300.000 lei din totalul majorărilor de întârziere, pentru care solicită suspendarea executării actului administrativ fiscal, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.
În fapt, s-a arătat că în perioada 8 septembrie 2008 – 3 noiembrie 2008 organele de inspecție fiscală au verificat modul de constituire și întocmire a declarațiilor lunare privind Fondul pentru mediu în perioada 2003 – 2007, modul de calcul și plată a veniturilor pentru acest fond în această perioadă, organizarea și conducerea evidenței fiscal contabile a reclamantei, în urma controlului stabilindu-se obligația acesteia de a plăti 824608 lei contribuții la fond, dobânzi și penalități de întârziere.
Reclamanta a arătat că în mod greșit s-a respins contestația administrativă formulată împotriva deciziei de impunere nr. 214/19 noiembrie 2008, prin decizia nr. 30/25 februarie 2009 a Administrației Fondului pentru Mediu , nefiind corect analizate susținerile sale privind:
a) lipsa prevederilor cu privire la regimul juridic al urmăririi înaintea intrării în vigoare a codului de procedură fiscală, pentru sumele de 106694 lei dobânzi și 2407 lei penalități aferente anului 2005;
b) lipsa metodologiei de calcul a contribuțiilor la Fondul pentru mediu pe perioada 1 octombrie 2003 – 1 ianuarie 2006, deoarece abia prin Ordinul nr. 578/2006 s-a stabilit această metodologie, după ieșirea din vigoare a Legii nr. 73/2000.
c) interpretarea greșită a sferei de aplicare a excepțiilor prevăzute de art. 8, alin. 3 din Legea nr. 73/2000, prin cumularea obligațiilor de recuperare și reciclare ale poluatorului, deși activitățile sunt alternative, conform H.G. nr. 349/2002 și art. 8, alin. 3 din Legea nr. 73/2000.
Reclamanta a arătat că aceleași argumente au stat și la baza contestării contribuțiilor stabilite în sarcina sa pentru perioada 1 ianuarie 2006 – 14 iunie 2006 în valoare de 69462 lei, Metodologia intrând în vigoare abia la 14 iunie 2006.
S-a învederat că pentru anul 2007 contribuțiile s-au stabilit greșit, prin aplicarea eronată a dispozițiilor art. 9 lit. d din OUG nr. 196/2005, modificate din 1 septembrie 2008, prin OUG nr. 25/2008, intenția legiuitorului fiind de a nu taxa operatorii economici care au făcut achiziții intercomunitare în perioada 1 ianuarie 2007 – 1 septembrie 2008.
Pârâta Administrația Fondului pentru Mediu a depus la dosar întâmpinare prin care arătat că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru suspendarea executării actelor administrativ fiscale contestate, care se bucură de prezumția de legalitate, autenticitate și veridicitate, fiind executorii din oficiu.
Pârâta a arătat că potrivit Legii nr. 73/2000 privind Fondul pentru mediu modificată prin OUG nr. 196/2005 Administrația Fondului pentru Mediu este organ fiscal cu competență generală privind administrarea creanțelor datorate de contribuabili bugetului acestui fond, fiind singura instituție abilitată să efectueze inspecție fiscală cu privire la plata obligațiilor la Fondul pentru mediu, dreptul de a constata și aplica sancțiuni cu privire la Fondul pentru mediu aparținând însă și altor instituții.
S-a precizat că toate contribuțiile reglementate de Legea nr. 73/2000 prin trimiterile făcute la dispozițiile Legii nr. 72/1996 reprezintă resurse financiare publice ce se constituie și gestionează conform Legii nr. 72/1996 și fac parte , ca și creanțele bugetare, în accepțiunea dată O.G. nr. 11/1996, din bugetul general consolidat.
S-a învederat că este nefondată afirmația recurentei privind lipsa metodologiei de calcul a taxelor reglementate, deoarece Legea nr. 293/2002 pentru modificarea și completarea Legii nr. 73/2000 privind Fondul pentru mediu și ulterior Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 86/2003 au stabilit în anexa 1 emisiile de poluanți pentru care există obligația de declarare și plată la Fond pentru mediu și cuantumul /unitatea de măsură, plătitorului revenindu-i obligația să stabilească - folosind metodologia de calcul a emisiilor de poluanți - ce cantitatea de poluanți au emis în atmosferă sursele sale de poluare, pentru perioada 3 octombrie 2003 – 31 decembrie 2008 metodologia CORINAIR aplicabilă în UE fiind stabilită prin Ordinul nr. 524/2000 al Ministerul Mediului și Gospodăririi Apelor.
S-a susținut că obligația plății contribuțiilor la Fondul de mediu exista de la data reglementării, inclusiv pentru deșeurile provenite din ambalaje, - art- 8 alin. 3 din Legea nr. 73/2000, modificat și completat prin art. 13 din H.G. nr. 349/2002 și Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 86/2003, nefiind necesară o metodologie de calcul a acestei contribuții.
Pârâta a arătat că potrivit art. 9 alin. 1 lit. d din OUG nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu, aprobată cu modificările și completările ulterioare, se constituie venit la Fondul pentru mediu „o taxă de 1 leu (RON)/kg din greutatea ambalajelor introduse pe piața națională de către producătorii și importatorii de bunuri ambalate și ambalaje de desfacere”, fără nici o distincție sau excepție, privind ambalajele provenite din importurile efectuate după aderarea României la UE.
După administrarea probatoriilor cu înscrisuri și expertiză contabilă, prin sentința nr. 240/3 mai 2010 Curtea de Apel Timișoara a respins excepția nulității raportului de expertiză ridicată de pârâta Administrația Fondului pentru Mediu , a admis în parte acțiunea reclamantei și a dispus anularea parțială a raportului de inspecție fiscală nr. 254/19 noiembrie 2008, a deciziei nr. 214/19 noiembrie 2008 și a deciziei nr. 30/25 februarie 2009 emise de pârâtă, exonerând reclamanta de plata sumei de 183.062 RON contribuție la Fondul pentru mediu pentru anul 2007, 64499 RON reprezentând majorări de întârziere aferente pentru anul 2007, respingându-se în rest acțiunea reclamantei, luându-se act că aceasta nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că este neîntemeiată excepția nulității raportului de expertiză invocată de pârâtă în temeiul art. 201 Cod procedură civilă potrivit căruia experții nu sunt abilitați să facă interpretarea unor norme juridice, ci numai să stabilească împrejurări de fapt, deoarece prin O.G. nr. 71/2001 privind organizarea și exercitarea activității de consultanță fiscală și Normele privind realizarea expertizei fiscale aprobate prin Hotărârea Camerei Consultanților Fiscali nr. 13/19 martie 2008 – Cap. I, pct. 3 s-a reglementat competența expertului de a evalua „obligațiile ce fac obiectul veniturilor la bugetul consolidat al statului și pentru alte impozite și taxe similare” o asemenea evaluare implicând și aprecieri cu privire la interpretarea și aplicarea legii, pe care însă instanța are posibilitatea să le cenzureze.
Pe fondul cauzei, prima instanță a constat că nu se poate reține aplicarea retroactivă a legii, respectiv a codului de procedură fiscală, pentru o perioadă anterioară intrării acestuia în vigoare, fiind vorba de norme de procedură, de imediată aplicare, art. 237 Cod procedură fiscală, care are caracter de normă tranzitorie, prevăzând că „inspecțiile fiscale începute înainte de data intrării în vigoare a prezentului cod se vor continua potrivit procedurii existente la data când au fost începute.
În aceste condiții, măsurile dispuse prin procesul – verbal de control au valoare de act administrativ fiscal”.
În privința susținerilor recurentei, privind lipsa calității de organ fiscal al Administrației Fondului pentru Mediu pentru perioada 1 octombrie 2003 – 7 decembrie 2004, al cărei Regulament de funcționare s-a aprobat prin H.G. nr. 1174/2001, abia prin H.G. nr. 1989/2004 aceasta dobândind competența de a soluționa contestații administrative, s-a apreciat că acestea sunt lipsite de relevanță, deoarece atât controlul activității, cât și emiterea actelor administrativ fiscale contestate s-a făcut după intrarea în vigoare a Codului de procedură fiscală, act juridic de imediată aplicare, care în art. 1 alin. 3 stabilește conținutul atribuției de administrare a impozitelor, taxelor, contribuțiilor, aceasta cuprinzând și competența de a soluționa contestațiile împotriva actelor administrativ – fiscale.
S-a mai constatat că reglementarea lacunară din Legea nr. 73/2000 republicată cu art. 2 alin. 1 modificat, în Monitorul Oficial nr. 889/9 decembrie 2002 recunoscută de legiuitor și în preambulul OUG nr. 196/2005, nu poate reprezenta un temei al recunoașterii legalității obligațiilor la Fondul pentru mediu, ci a contestării modului de reglementare a destinației și administrării acestui fond, instanța supremă tranșând această chestiune în mai multe decizii, prin care a stabilit că obligațiile la Fondul pentru mediu sunt obligații bugetare, Administrația Fondului pentru Mediu având competența gestionării acestui fond.
Curtea de Apel Timișoara a argumentat exhaustiv că nu s-a încălcat principiul „non bis in idem”, pentru aceeași faptă de „neplată” fiind reglementată atât sancțiunea contravențională a amenzii, dar și cea fiscală, a penalităților și a majorărilor de de întârziere, întrucât art. 4 din Protocolul 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 50 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene care ar putea fi invocate drept temei legal al susținerilor reclamantei nu au aplicabilitate decât în domeniul ilicitului penal.
S-a reținut că, chiar dacă sancțiunea contravențională s-ar putea interpreta ca făcând parte din sfera ilicitului penal, nu este îndeplinită condiția ca această sancțiune să fie aplicată în cadrul unei noi proceduri deschisă împotriva reclamantei , cum impune art. 4 din Protocolul 7 anexă CEDO, concluzionându-se că nu este exclusă angajarea mai multor forme ale răspunderii juridice ale aceleiași persoane, în cadrul aceleiași proceduri, majorările de întârziere aplicate reclamantei pentru întârzierea plății contribuțiilor la fondul de mediu datorate având rol reparator și nu sancționator.
În privința inexistenței unei metodologii de calcul a contribuțiilor datorate de reclamantă Fondului pentru Mediu pe perioada 10 martie 2003 – 14 iunie 2006, instanța a apreciat-o ca neîntemeiată și nerelevantă, în condițiile în care reclamanta nu a contestat cantitatea de deșeuri din ambalaje introdusă pe piața națională , în funcție de care se calculează obiectivele anuale de recuperare, valorificare și reciclare, reclamanta având posibilitatea determinării cuantumului obligațiilor sale la Fondul pentru mediu potrivit Legii nr. 73/2000 – art. 8 alin. 3 modificat prin OUG nr. 86/2003 și H.G. nr. 349/2002 - art. 13.
Prima instanță a constatat ca fiind în parte întemeiată acțiunea reclamantei, de anulare a contribuțiilor la Fondul de mediu pentru anul 2007, deoarece urmare a aderării României la U.E., petiționara nu mai avea calitatea de importator, întrucât nu a introdus pe piața românească sau a UE un produs provenit din afara acestui spațiu, conform art. 4 lit. n din Legea nr. 608/2001 și nu-i mai erau aplicabile prevederile art. 9, lit. d din OUG nr. 196/2005, astfel că a exonerat recurenta de plata contribuției de 183062 RON pentru anul 2007 și majorările de întârziere aferente în valoare de 64499 RON .
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs atât reclamanta SC Randler Group SRL Timișoara, cât și pârâta Administrația Fondului pentru Mediu.
Recurenta – reclamantă SC RG SRL Timișoara a criticat sentința pentru nelegalitate și netemeinicie, arătând că la soluționarea cauzei instanța trebuie să țină seama de câteva principii: „poluatorul plătește”, dar este exonerat de plata contribuțiilor la Fondul de mediu dacă-și îndeplinește obiectivele de reciclare sau recuperare, obligații alternative, conform H.G. nr. 349/2002, neîndeplinirea lor neputând atrage sancțiuni cumulative, cum greșit a considerat prima instanță.
Prima instanță nu a analizat corect susținerile recurentei – reclamante privind lipsa metodologiei de calcul al contribuțiilor la Fondul pentru mediu pe perioada 3 octombrie 2003 – 14 iunie 2006 și lipsa prevederilor privind regimul urmăririi.
Recurenta – reclamantă a arătat că în art. 6 alin. 2 din Legea nr. 73/2000 s-a prevăzut că metodologia de calcul a emisiilor de poluanți se va stabili prin Ordin al Ministerului Mediului și Gospodăririi Apelor, dar acest Ordin, nr. 578/2006 s-a emis abia după ieșirea din vigoare a legii, astfel că stabilirea contribuțiilor în sarcina reclamantei pe baza metodologiei Corinair pentru perioada 1 octombrie 2003 – 1 ianuarie 2006, cum s-a reținut raportul de inspecție fiscală contestat, contravine art. 3 lit. b din codul fiscal privind certitudinea impunerii.
S-a susținut că Legea nr. 73/2000 nu a reglementat modalitățile de recuperare și regimul juridic al sumelor aferente contribuțiilor la Fondul pentru mediu, (situație reținută și în Decizia nr. 60/2007 a Curții Constituționale) așa cum a procedat legiuitorul prin art. 12 din Legea nr. 196/2005, însă prima instanță deși recunoaște caracterul lacunar al reglementării, a validat acte de impunere fiscală care nu au putut fi cenzurate nici măcar de expertul – consultant fiscal numit în cauză și care au prejudiciat-o pe reclamantă.
S-a încălcat principiul „non bis in idem” deoarece pentru aceeași faptă a „neplății” contribuțiilor au fost reglementate două sancțiuni, respectiv atât amendă contravențională cât și sancțiunea fiscală a majorărilor de întârziere pentru neplata contribuțiilor, deși intenția legiuitorului a fost de a aplica numai sancțiunea contravențională, mai ales că pe perioada 2003 – 2006 nu a existat metodologia de calcul.
Ultima critică vizează cheltuielile de judecată, reprezentând onorariul expertului în valoare de 12710 lei, despre care recurenta a susținut că în mod greșit nu i-au fost acordate , deși le-a solicitat atât prin acțiunea introductivă, dar și la termenul de judecată din 10 februarie 2010, când a pus concluzii pe fondul cauzei, încălcându-se art. 274 Cod procedură civilă .
S-a precizat că recursul se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 8,9 și 3041 Cod procedură civilă.
Recurenta – pârâtă Administrația Fondului pentru Mediu a criticat la rândul său sentința pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând în esență că în mod greșit s-a procedat la admiterea în parte a acțiunii, considerându-se eronat că nu se datorează contribuții la Fondul pentru mediu pentru ambalajele mărfurilor achiziționate din statele membre UE, ceea ce contravine istoricului prevederilor legale în materie (pct. 13 lit. d din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 86/2003, pentru modificarea și completarea Legii nr. 73/2000 pentru perioada 3 octombrie 2003 – 29 iulie 2004, Legea nr. 333/2004 privind aprobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 86/2003 de modificare a legii nr. 73/2000 pentru perioada 30 iulie 2004 – 31 decembrie 2005 și art. 9, alin. 1, lit. d din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 196/2005 de la 1 ianuarie 2006).
A arătat recurenta că obligația plății contribuțiilor la Fondul pentru mediu de către toți operatorii care introduc pe piață produse ambalate, indiferent de proveniența acestora, rezultă și din art. 1 și 16 din H.G. nr. 621/2005, art. 30 din Ordinul MMGA nr. 578/2006, art. 4, alin. 1 lit. o din Legea nr. 608/2001, fiind evidentă intenția legiuitorului de a aplica întocmai principiul „poluatorul plătește” tuturor achizițiilor de produse ambalate și nu ca regim vamal de punere în liberă circulație nefăcându-se nici o distincție și neexistând reglementată vreo excepție cu privire la neplata contribuțiilor în cazul ambalajelor mărfurilor provenite din țări membre UE.
Prima critică formulată de recurenta – reclamantă vizează împrejurarea că în baza principiului „poluatorul plătește” , acesta nu are obligația cumulativă de a recupera/valorifica și recicla ambalajele din hârtie, acestea fiind obligații alternative, astfel încât în mod greșit s-au calculat obligații fiscale cumulative. Susținerile recurentei sunt nefondate, deoarece termenii folosiți în legislație cu titlu de recuperare/valorificare și respectiv de reciclare au înțeles diferit, împrejurare rezultată din anexa 1 A la Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 78/2000, litera l definind reciclarea ca fiind „operațiunea de reprelucrare într-un proces de producție a deșeurilor pentru scopul original sau pentru alte scopuri”, în timp ce operațiunea de valorificare definită la lit. o este prezentată ca fiind „orice operațiune menționată în anexa II B.
Diferența de terminologie, dar și de semantică între cele două operațiuni, reiese și din dispozițiile art. 32 alin. 2 din metodologia de calcul a contribuțiilor și taxelor datorate la Fondul pentru mediu adoptată la 6 iunie 2006, ca anexă la Ordinul 578/2006.
Astfel, în cuprinsul art. 32 alin. 2 din Ordinul nr. 578/2006 legiuitorul a făcut referire la punctele a și b, la deșeurile ce trebuie valorificate prin reciclarea fiecărui tip de material de ambalare, pentru care sunt prevăzute obiective minime de valorificare prin reciclare în H.G. nr. 621/2005, în timp ce lit.c vizează deșeurile care trebuie valorificate suplimentar față de cantitățile prevăzute la lit. a și b, pentru îndeplinirea obiectivului de valorificare prevăzut în H.G. nr. 621/2005, putându-se utiliza oricare metodă de valorificare, sau prin incinerarea în instalațiile de incinerare, cu recuperare de energie, a oricărui tip de material.
Semnificația diferită a termenilor de valorificare și reciclare rezultă și din cuprinsul H. G. nr. 621/2005 privind gestionarea ambalajelor și a deșeurilor de ambalaje.
Astfel Anexa 1 din acest act normativ, litera m, definește deșeurile de ambalaje reciclate ca reprezentând cantitatea de deșeuri de ambalaje generate care este reciclată, indiferent dacă reciclarea se face în țară, într-un stat membru U.E. sau în afara comunității europene, iar obiectivul de reciclare este definit la litera q ca reprezentând cantitatea totală de deșeuri de ambalaje reciclate raportate la cantitatea totală de deșeuri de ambalaje generate, operațiunea de reciclare a deșeurilor de ambalaje reprezentând „operațiunea de repreluare într-un proces de producție a deșeurilor de ambalaje pentru a fi folosite în scopul inițial sau pentru alte scopuri. Termenul include reciclarea organică, dar exclude recuperarea de energie”.
În mod corespunzător deșeurile de ambalaje valorificate sunt definite la litera m din Anexa 1 a H.G. nr. 621/2005 ca fiind cantitatea de deșeuri de ambalaje generate pe plan național care este valorificată, indiferent dacă valorificarea se face în țară, într-un stat membru UE, sau în afara comunității europene, operațiunea de valorificare reprezentând „orice operație aplicabilă deșeurilor de ambalaje, prevăzută în anexa nr. II B la Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 78/2000 aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 426/2001”.
Prin urmare, valorificarea reprezintă un proces mai complex, în care se parcurg anumite etape (dezmembrare, sortare, reciclare, tăiere, mărunțire, presare, balotare, topire-turnare, pretratare, amestec sau alte operațiuni) care conduc la schimbarea naturii sau compoziției deșeurilor prin procedee industriale, în vederea reutilizării.
Reciclarea în schimb, așa cum este definită de anexa nr. I la H.G. nr. 349/2002, reprezintă operațiunea de reprelucrare într-un proces de producție a deșeurilor de ambalaje, pentru a fi reutilizate în scopul inițial sau pentru alte scopuri.
Legea nr. 73/2000 privind Fondul de mediu a reglementat la art. 9 sursele de constituire a Fondului pentru mediu .
Acest act normativ a suferit modificări substanțiale prin OUG nr. 86/2003, în vigoare în perioada 3 octombrie 2003 – 29 iulie 2004, între contribuțiile datorate la Fondul pentru Mediu reglementate la art. 8 modificat , fiind enumerată la lit. d) „o sumă de 10000/kg din greutatea ambalajelor introduse pe piața națională de producătorii și importatorii de bunuri ambalate, cu excepția celor utilizate pentru medicamente”, valoarea acesteia fiind modificată la 5000 lei/kg din greutatea acelorași tipuri de ambalaje, conform Legii nr. 333/2004, intrată în vigoare la 30 iulie 2004, până la 29 decembrie 2005, când Legea nr. 73/2000 a fost abrogată prin OUG nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu.
Potrivit art. 8(3) din Legea nr. 73/2000 modificată prin OUG nr. 86/2003 „suma prevăzută la art. 1 lit. d) (respectiv contribuția 10.000 lei/kg din greutatea ambalajelor importate și 5000 lei/kg de la 30 iulie 2004 la 29 decembrie 2005) se va plăti numai în cazul neîndeplinirii obiectivelor anuale de reciclare și valorificare prevăzute de H.G. nr. 349/2002 privind gestionarea ambalajelor și deșeurilor de ambalaje, plata făcându-se pe diferența dintre obiectivele anuale prevăzute în această hotărâre și obiectivele realizate efectiv de agenții economici care introduc pe piața națională bunuri ambalate”.
Art. 13 din H.G. nr. 349/2002 în varianta inițială a reglementat următoarele obiective privind recuperarea și reciclarea deșeurilor din ambalaje.
„a) – recuperarea unui procent de 50% din greutatea deșeurilor de ambalaje;
b) - reciclarea unui procent de 25% din greutatea totală a materialelor de ambalaj conținute în deșeurile de ambalaj recuperate, cu un procent minim de 15% din greutatea fiecărui tip de material de ambalaj”, obiective care urmau să se realizeze etapizat , conform anexei 4.
H.G. nr. 349/2002 a fost modificată prin H.G. nr. 899/2004 intrată în vigoare la 5 august 2004, cu excepția art. 6 și 61 intrate în vigoare după aderarea României la UE , în urma modificărilor noțiunea de „recuperare” de la art. 13 lit. a) din H.G. nr. 349/2002 fiind înlocuită cu cea de „valorificare”, iar operațiunea de „reciclare în procent de 25%” menționată la lit. b) din același text fiind raportată la totalul ambalajelor introduse pe piața națională.
Prin aceste modificări legislative, operațiunea de valorificare a fost definită ca fiind orice operație aplicabilă deșeurilor de ambalaje, prevăzută în Anexa IIB la OUG nr. 78/2000.
H.G. nr. 349/2002 a fost abrogată prin H.G. nr. 621/2005 publicată în Monitorul Oficial nr. 369/20 iulie 2005, în anexa 4 fiind enumerate noile obiective de valorificare sau incinerare în instalații de incinerare cu recuperare la energie și respectiv reciclare pentru operatorii economici prevăzuți la art. 16(1) pentru perioada 2005 – 2013.
Indiferent de perioada și modul specific de reglementare a obiectivelor de recuperare/valorificare și respectiv reciclare a ambalajelor mărfurilor importate ce trebuiau îndeplinite de operatorii economici pentru a fi scutiți de plata contribuției la fondul de mediu, rezultă din modalitatea consecutivă de enumerare a criteriilor, folosindu-se conjuncția „și” , precum și din definiția legală, separată și specială pentru fiecare din operațiunile enumerate de reciclare/valorificare, că respectivele criterii reprezentau obligații ce trebuiau îndeplinite cumulativ și nu alternativ, cum eronat susține recurenta, fără a invoca nici un fel de argumente rezonabile.
În concluzie, în mod corect prima instanță a constatat că este vorba de două obligații legale diferite, așa cum sunt acestea reglementate de dispozițiile legii speciale , iar nerespectarea fiecăreia dintre aceste obligații atrage sancțiuni fiscale diferite, prima critică formulată de reclamantă fiind, în concluzie, nefondată.
Cel de-al doilea motiv de recurs privește neanalizarea suficientă de către prima instanță a susținerilor reclamantei care vizau lipsa metodologiei de calcul a contribuției la Fondul pentru mediu pe perioada 3.10.2003 – 14.06. 2006 este, de asemenea, nefondat.
Recurenta – reclamantă a contestat numai legalitatea stabilirii contribuției datorate de ea la fondul pentru mediu ca urmare a introducerii de ambalaje pe piața națională, pentru care avea obligația recuperării/valorificării, respectiv a reciclării, conform art. 8 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 73/2000 cu modificările și completările ulterioare, nu și pentru emisiile de poluanți în atmosferă, stabilită în sarcina reclamantei prin actele administrativ fiscale contestate.
Contribuția la Fondul pentru mediu contestată de reclamantă, era clar și precis reglementată de prevederile Legii nr. 73/2000 modificată prin OUG nr. 86/2003, art. 8 lit. d) la 10000 lei/kg din greutatea ambalajelor introduse pe piața națională de producătorii și importatorii de bunuri ambalate, cu excepția medicamentelor, respectiv 5000 lei/kg în perioada 30 iulie 2007 – 29 decembrie 2005, conform Legii nr. 333/2004 și 1 leu(RON)/kg în perioada 30 decembrie 2005 – 29 august 2008 potrivit art. 9 , alin. 1, lit. d) din OUG nr. 196/2005.
Prin urmare, pentru achitarea acestei contribuții, legiuitorul a prevăzut criterii clare, matematice de calcul, astfel că nu era nevoie de o metodologie specială de calcul. De altfel reclamanta a și achitat contribuția datorată pentru neîndeplinirea criteriilor de valorificare – reciclare a ambalajelor pentru lunile ianuarie - februarie 2006 și în nici un caz nu se poate apăra că nu a cunoscut legea.
Este adevărat că prin art. 8 alin. 7 din Legea nr. 73/2000 privind fondul pentru mediu, așa cum a fost modificat prin Legea nr. 333/2004 intrată în vigoare la 30 iulie 2004 s-a prevăzut că „metodologia de calcul a emisiilor de poluanți va fi stabilită prin Ordin al Ministrului Mediului și Gospodăririi Apelor” dar acest text nu privea obligația întocmirii unei metodologii pentru contribuția datorată Fondului de mediu în cazul introducerii de ambalaje pe piața națională, această contribuție formând obiectul litigiului dedus judecății.
Abia prin art. 17 din OUG nr. 196/2005 s-a prevăzut obligativitatea emiterii unei metodologii de calcul și pentru contribuția la Fondul de mediu în cazul ambalajelor mărfurilor importate, în 90 de zile de la intrarea în vigoare a acestui act normativ, ceea ce s-a realizat prin Ordinul Ministrului Mediului și Gospodăririi Apelor nr. 578/6 iunie 2006, publicat în Monitorul Oficial Partea I nr. 516 /14 iunie 2006.
Prin acest Ordin s-a aprobat Metodologia de calcul a contribuțiilor și taxelor datorate la Fondul pentru mediu .
Prin urmare, lipsa unei metodologii de calcul a contribuției la Fondul pentru mediu în cazul ambalajelor introduse în țară de operatori economici nu poate fi invocată de aceștia ca justificare pentru neplata sau întârzierea plății acestei contribuții pe perioada 3 octombrie 2003 – 14 iunie 2006, deoarece cuantumul acestei contribuții era reglementat de acte normative speciale – art. 8, alin. 1 lit. d) din Legea nr. 73/2000, modificată prin OUG nr. 86/2003, Legea nr. 333/2004 și art. 9 alin. 1 lit. d) din OUG nr. 196/2005, obligația reciclării/valorificării ambalajelor reprezentând co componentă a obiectivului strategic al statului român, de protecție a mediului înconjurător.
Recurenta pretinde că majorările de întârziere au fost greșit calculate, cu încălcarea principiului „non bis in idem” deoarece art. 12 alin. 2 din Legea nr. 73/2000 privind Fondul pentru mediu reglementează un regim sancționator, derogator de la dreptul comun, menționând că „neplata sumelor prevăzute la art. 8 alin. 1 lit.a – g și lit. n constituie contravenție și se sancționează contravențional”.
Instituirea a două forme de răspundere, contravențională și fiscală nu este nelegală, deoarece în cadrul răspunderii contravenționale sancțiunea se stabilește în funcție de vătămarea/lezarea adusă unor relații sociale ocrotite de legiuitor, pe când în cazul răspunderii fiscale se urmărește în principal acoperirea prejudiciului adus bugetului de stat prin neplata taxelor sau contribuțiilor prevăzute de lege, răspunderea fiscală sub aspectul majorărilor de întârziere, având mai mult rol reparator, pentru acoperirea prejudiciului produs bugetului de stat prin întârzierea plății contribuțiilor datorate.
La data intrării în vigoare a Legii nr. 73/2000 majorările de întârziere erau datorate în temeiul O.G. nr. 11/1996 – Capitol 4 - iar de la data de 1 ianuarie 2003 în temeiul cap. V din O.G. nr. 61/2002.
Odată cu intrarea în vigoare a Codului de procedură fiscală, respectiv de la 1 ianuarie 2004 majorările de întârziere sunt datorate în temeiul cap. III din O.G. nr. 92/2003.
Așa cum corect a reținut prima instanță, recurenta nu a prezentat nici un temei legal al susținerilor sale și presupunând că acesta l-ar putea constitui art. 4 din Protocolul nr. 7 anexă a Convenției Europene a Drepturilor Omului și art. 50 din Carta Europeană a Drepturilor Omului, în mod judicios s-a concluzionat că aceste texte se aplică în cazul ilicitului penal.
Chiar dacă s-ar interpreta că sancțiunea contravențională la care face referire recurenta s-ar încadra în sfera ilicitului penal, prin gravitatea acesteia, după criteriile consacrate în practica CEDO , totuși art. 4 din Protocolul 7 anexă CEDO nu este incident în speță, deoarece nu este vorba de deschiderea unei noi proceduri împotriva reclamantei, condiție rezultată din par. 67, în cauza Maszini contra României publicată în Monitorul Oficial nr. 585/24 august 2007, sancțiunile pecuniare stabilite în sarcina recurentei – reclamante fiind consecința aceleiași proceduri de control, în care s-a constatat neachitarea de către recurenta – reclamantă, la scadență, a obligațiilor datorate Fondului pentru mediu.
De altfel nici o dispoziție legală nu exclude posibilitatea angajării mai multor forme de răspundere juridică pentru fapta ilicită a unei persoane fizice sau juridice , dacă prin aceasta s-a adus atingere mai multor norme de natură juridică diferită, nefiind încălcat principiul „non bis in idem”.
Atât din dispozițiile Legii nr. 73/2000, cât și din prevederile Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu care le-au abrogat, reiese că toate contribuțiile operatorilor economici la acest fond au avut natura unor resurse financiare ale statului constituite potrivit art. 1 din Legea nr. 72/2006 privind finanțele publice, înlocuit anterior din Legea 500/2002 privind finanțele publice, respectiv a unor creanțe bugetare, în acest sens fiind pronunțate și alte hotărâri judecătorești de către instanța supremă, respectiv deciziile 1417 din 7 martie 2007 și nr. 3511 din 15 octombrie 2008 depuse în copie la filele 128-143 dosar fond.
Chiar dacă terminologia folosită pentru accesoriile fiscale calculate ca urmare a neachitării la termen a contribuțiilor la fondul pentru mediu a fost diferită (dobândă, penalități, majorări de întârziere) acestea au fost mereu prevăzute de legile speciale, inclusiv de toate actele normative menționate anterior, cu titlu de sancțiuni fiscale pentru întârzierea plății contribuțiilor.
În privința aprecierii recurentei cu privire la baza de calcul pentru perioada 1 ianuarie 2006 – 14 iunie 2006, când a intrat în vigoare Ordinul nr. 578/2006, instanța constată că obligația plății contribuției la Fondul pentru mediu exista de la data reglementării acesteia , respectiv de la data intrării în vigoare a Legii nr. 73/2000 a cărei aplicare nu era condiționată de aprobarea unei metodologii de calcul a contribuțiilor, așa cum deja s-a arătat anterior.
Adoptarea ulterioară a metodologiei de calcul a acestei contribuții printr-un Ordin emis în executarea legii, potrivit art. 75 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, nu putea constitui un argument pentru neplata obligației legale instituită prin Legea nr. 73/2000, astfel încât în mod corect în sarcina recurentei – reclamante s-au calculat accesoriile menționate în decizia nr. 214/2009 emisă de Administrația Fondului pentru Mediu, ca urmare a raportului de inspecție fiscală nr. 254/2008, și această critică formulată de recurentă fiind nefondată.
Critica privind neacordarea pretins greșită a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de expert în valoare de 12710 lei solicitat de apărătorul reclamantei la termenul de judecată din 10 februarie 2010, conform încheierii de la fila 267 dosar fond este, de asemenea nefondată, deoarece la data de 19 aprilie 2010, când părțile au pus concluzii pe fondul cauzei, reprezentantul reclamantei a declarat expres că nu solicită cheltuieli de judecată, așa cum s-a consemnat în încheierea de dezbateri de la această dată (fila 276 dosar fond) care face corp comun cu hotărârea atacată.
Cum reclamanta nu a solicitat rectificarea acestei încheieri , în temeiul art. 281 Cod procedură civilă , mențiunile din cuprinsul acesteia se bucură de veridicitate , astfel că în mod corect în sentința 240/2010 prin care a soluționat cauza, Curtea de Apel Timișoara a luat act de ultima declarație a reprezentantului reclamantei cum că nu solicită cheltuieli de judecată. De altfel această critică a reclamantei este lipsită de interes , față de soluția ce urmează a se da recursului pârâtei.
Recurenta – pârâtă a criticat sentința sub aspectul exonerării reclamantei de plata contribuțiilor la Fondul pentru mediu pentru perioada 1 ianuarie 2007 – 2008, deoarece s-a apreciat de către instanță de fond că urmare a aderării României la Uniunea Europeană achiziția de mărfuri ambalate din statele membre U.E. nu mai poate fi calificată drept „import”.
Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 86/2003 pentru modificarea și completarea Legii nr. 73/200 privind Fondul pentru mediu a prevăzut la pct. 13 lit. s că se constituie venit la Fondul pentru mediu „o sumă de 10.000 lei/kg din greutatea ambalajelor introduse pe piața națională de producătorii și importatorii de bunuri ambalate, cu excepția celor utilizate pentru medicamente”
Legea nr. 333/2004 privind aprobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 86/2003 pentru modificarea și completarea Legii nr. 73/2000 privind Fondul pentru mediu a prevăzut pentru perioada cât a fost în vigoare, 30.07.2004 – 31.12.2005, la pct. 1 lit. d că se constituie venit la Fondul pentru mediu „o sumă de 5.000 lei/kg din greutatea ambalajelor introduse pe piața națională de producătorii și importatorii de bunuri ambalate, cu excepția celor utilizate pentru medicamente”.
Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 196/2005 intrată în vigoare la 1 ianuarie 2006 a prevăzut la art. 9 alin. 1 lit. d că se constituie venit la Fondul pentru mediu „o taxă de 1 leu (RON)/kg. din greutatea ambalajelor introduse pe piața națională de către producătorii și importatorii de bunuri ambalate și ambalaje de desfacere”.
Art. 16 din H.G. nr. 621/2005 privind gestionarea ambalajelor și a deșeurilor de ambalaje a prevăzut că operatorii economici care introduc pe piață produse ambalate, precum și cei care ambalează produse sau care introduc pe piață ambalaje de desfacere sunt responsabili pentru ambalajele primare, secundare și terțiale folosite la ambalarea produselor lor.
În același sens sunt și prevederile art. 31 din Ordinul MMGA nr. 578/2006 pentru aprobarea metodologiei de calcul a contribuției și taxelor datorate la fondul pentru mediu , care prevede că obligația de plată la acest fond revine „importatorilor de bunuri ambalate, pentru ambalajele primare, secundare și terțiare aferente produselor importate”
Interpretarea instanței de fond, în sensul că în cazul livrărilor din spațiul intracomunitar nu se datorează contribuție la Fondul pentru mediu este contrazisă și de prevederile art. 4 alin. 1 lit. o din Legea nr. 608/2001 privind evaluarea conformității produselor și punctul 91 din Anexa I la Ordinul MMGA nr. 578/2006 pentru aprobarea metodologiei de calcul al contribuției și taxelor datorate la Fondul pentru mediu, care definește introducerea pe piață ca fiind „acțiunea de a face disponibil un produs pentru prima dată pe piața națională contra cost sau gratuit, în vederea distribuirii și /sau utilizării”.
Pe baza analizei acestor texte de lege rezultă că intenția legiuitorului a fost de a institui plata unei taxe la Fondul pentru mediu în sarcina tuturor operatorilor economici, pentru toate ambalajele introduse pe piața națională, indiferent de proveniența acestora, în scopul protecției mediului și sancționării prin plată a poluatorului.
Concluziile primei instanțe, care a analizat importul ca operațiune comercială , căreia îi este incident un regim vamal de punere în liberă circulație, nu au relevanță în speță. Astfel, potrivit art. 2 din H.G. 621/2005 privind gestionarea ambalajelor și a deșeurilor de ambalaje „sunt supuse prevederilor prezentei hotărâri toate ambalajele introduse pe piață, indiferent de materialul din care au fost realizate și de modul lor de utilizare în activitățile economice, comerciale, în gospodăriile populației sau în orice alte activități, precum și toate deșeurile de ambalaje, indiferent de modul de generare”.
Legiuitorul nu a făcut nici o distincție și nu a instituit nici o excepție de la regula că operatorii economici sunt responsabili pentru ambalajele primare, secundare și terțiale folosite pentru ambalarea produselor lor, indiferent de proveniența acestora sau de modalitatea introducerii lor pe piața românească, așa încât concluziile primei instanțe potrivit cărora pentru ambalajele provenite din importurile din țări membre U.E. nu s-ar datora contribuția la Fondul pentru mediu, adaugă în mod nepermis la lege.
Pentru considerentele de fapt și de drept prezentate anterior, în temeiul art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă Înalta Curte a admis recursul pârâtei Administrația Fondului pentru Mediu modificând în parte sentința atacată, în sensul respingerii în întregime a acțiunii formulate de reclamantă.