Angajarea răspunderii solidare pentru obligații fiscale restante. Condiții.
Codul de procedură fiscală, art. 27
Pentru angajarea răspunderii solidare, astfel cum este reglementată în art. 27 din Codul de procedură fiscală, este necesar ca debitorul să fie declarat insolvabil, conform art. 176 din Codul de procedură fiscală iar nu ca acesta să se afle în stare de insolvență, stabilită în condițiile art. 177 din același cod.
Sunt îndeplinite condițiile răspunderii solidare prevăzute la art. 27 lit. a) din Codul de procedură fiscală, față de o persoană, fost acționar al societății debitoare, ce a achiziționat, în intervalul celor trei ani anteriori declarării insolvabilității, imobilul în care societatea își desfășura activitatea, în condițiile în care transferul personalului și al procesului tehnologic s-au făcut către o altă societate la care soția sa are calitatea de asociat, reaua-credință prevăzută de lege drept condiție a atragerii răspunderii solidare, fiind în acest caz, dovedită.
Decizia nr. 1697 din 22 martie 2011
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, reclamantul BV a solicitat în contradictoriu cu pârâta Direcția Finanțelor Publice H anularea deciziei nr.11053/30.04.2009 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice H, prin care s-a respins contestația reclamantului împotriva Deciziei nr. 2169/26.01.2009 privind antrenarea răspunderii solidare a reclamantului pentru obligații de plată restante ale debitorului SC EP S.A., precum și anularea acestui act fiscal ca netemeinic și ilegal; totodată până la soluționarea definitivă și revocabilă a prezentei acțiuni în temeiul art. 15 din Legea contenciosului administrativ, modificată prin Legea nr. 262/2007 a solicitat și suspendarea executării actului administrativ emis unilateral de pârâtă sub nr. 2169/26.01.2009.
În motivarea acțiunii se arată în esență următoarele :
Reclamantul a avut calitatea de acționar al societății debitoare până la data de 19.09.2007, care a fost de tip SA și a avut și are un sistem de conducere și funcționare stabilit statutar, pe baza ierarhică în care actul de decizie și răspunderea reveneau organelor de conducere, conform legii.
Începând cu anul 1996, prin deprecierea leului în raport cu euro, societatea a fost confruntată cu greutăți în funcționare, fiind nevoită să-și schimbe partenerii, să lucreze la prețuri mereu mai mici, să-și reducă salariații și chiar să vândă o parte din bunuri, inclusiv un imobil pentru a face față datoriilor.
Cu data de 19.09.2007 și-au vândut acțiunile către un terț, persoana fizică, iar societatea și-a schimbat sediul în județul H, cu schimbarea denumirii sociale și a unei părți din acționariat.
Prin Decizia nr. 2169/20.01.2009 D.G.F.P H a decis antrenarea răspunderii sale în solidar pentru suma de 1.642.769.000 lei, reprezentând obligații de plată restante ale debitoarei EP S.A. sub motiv că ar fi provocat insolvabilitatea acestui debitor prin înstrăinarea bunurilor sale, fără plată.
Prin Decizia nr. 11053/30.04.2009, D.G.F.P H i-a respins contestația pe motiv că nu era nevoie de o documentație pentru detalierea întinderii restanțelor.
A arătat reclamantul că nivelul sumei imputate depășește suma de 500.000 lei, art. 28 punctul 2 din O.G. nr. 92/2003 prevăzând că pentru creanțele ce depășesc suma menționată competența revine organului fiscal central iar nu teritorial.
A mai susținut reclamantul că decizia de imputare precum și decizia de soluționare a contestației sunt în mod greșit întemeiate pe o pretinsă stare de insolvabilitate a debitoarei, de vreme ce insolvabilitatea nu a fost stabilită de o instanță judecătorească. Ori, organul fiscal nu poate decât să solicite, să se constate o atare stare, printr-o cerere adresată instanței judecătorești competente, respectiv Judecătorului Sindic.
Un alt argument pe care l-a prezentat reclamantul constă în faptul că deciziile atacate nu îndeplinesc cerințele prevăzute de art.27 punctele a și b din O.G. nr. 92/2003, respectiv declararea stării de insolvență și reținerea relei credințe a persoanei în privința căreia s-a atras răspunderea.
În ceea ce privește reaua credință s-a a arătat că aceasta nu este, întrucât bunul a fost vândut prin întocmirea facturii și chitanței, prețul fiind stabilit la nivelul pieței, iar scopul operațiunii a fost acela de a acoperi o parte din creanța bugetară.
Cu privire la cererea de suspendare, s-a precizat că înainte de a i se comunica decizia dată în contestație, pârâta a procedat la măsuri de executare contra sa, respectiv blocarea conturilor sale bancare și a salariului personal, măsuri contestate de acesta la Judecătoria Reșița. Procedând în acest fel reclamantul se află pus în situația de a fi prejudiciat grav lipsindu-l de surse de venituri curente.
Prin sentința nr.331 din 17 iunie 2010, Curtea de Apel Timișoara a respins acțiunea formulată de reclamant ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această soluție s-au reținut în esență următoarele.
Susținerea potrivit căreia D.G.F.P. H nu avea competența de a soluționa contestația formulată împotriva deciziei de antrenare a răspunderii, nu a putut fi reținută față de dispozițiile art. 209 aliniatul 1 și aliniatul 2 din Codul de procedură fiscală, respectiv O.G. nr. 92/2003.
S-a reținut astfel că potrivit dispozițiilor art. 209 aliniatul 1 litera a, în forma în vigoare la data contestării deciziei de antrenare a răspunderii, cădeau în competența Direcțiilor Generale ale Finanțelor Publice contestațiile care aveau ca obiect impozite, taxe și contribuții al căror cuantum se situa sub 1.000.000 lei, pe cale de consecință fiind de competența A.N.A.F, potrivit lit. b a aceluiași alineat, contestațiile care vizau debite fiscale ce depășeau 1.000.000.lei (actualmente textul legal prevede limita de 3.000.000 lei)
S-a apreciat că acest text legal nu este însă incident cauzei, fiind aplicabil aliniatul 2 al art. 209 din O.G.nr. 92/2003, potrivit căruia contestațiile formulate împotriva altor acte administrative fiscale se soluționează de către organele fiscale emitente. Ori decizia de antrenare a răspunderii, prevăzută de dispozițiile art. 28 din Codul de procedură fiscală, este menționată la punctul 5.2 din Instrucțiunile pentru aplicarea Titlului IX din O.G. nr. 92/2003, aprobate prin Ordinul nr. 519/2005, ca făcând parte din categoria „altor acte administrative fiscale”.
Așadar, Curtea a apreciat că în mod corect contestația formulată de reclamantul BV împotriva deciziei de antrenare a răspunderii nr. 2169/26.01.2009 a fost soluționată de către organul emitent, respectiv D.G.F.P. H.
Cât privește starea de insolvabilitate a societăți S.C. EP S.A., contrar susținerilor reclamantei, Curtea a constatat că nu este necesară declanșarea procedurii insolvenței prin încheierea judecătorului sindic, starea de insolvabilitate putând fi constatată, independent de procedura menționată care se află sub incidența dreptului comercial, în conformitate cu dispozițiile art. 176 din O.G. nr. 92/2003.
Declararea insolvabilității reglementată de art. 176 din O.G. nr. 92/2003 este diferită de „deschiderea procedurii insolvenței”, reglementată de art.177 din O.G. nr.92/2003, reclamantul făcând confuzie între cele două posibilități pe care le are organul fiscal în vederea recuperării debitelor fiscale restante.
Cât privește condiția relei credințe prevăzute de art. 27 lit. a din O.G. nr. 92/2003, Curtea a apreciat că aceasta a fost dovedită prin faptul că atât angajații cât și procesul tehnologic și mașinile de cusut care au aparținut S.C. EP S.A. au fost transferate către o altă societate, respectiv S.C. E S.SRL, al cărei asociat este soția reclamantului, așa cum reiese din extrasul OR.C.
Or, a reținut Curtea că, vânzarea imobilului în care se desfășura activitatea societății insolvabile, transferul personalului și procesului tehnologic, toate urmate de continuarea activității într-o altă societate având ca asociat pe soția reclamantului și ca administrator pe fostul administrator al societății, conduc la concluzia că în realitate s-a urmărit înstrăinarea formală a primei societăți, prin cesiunea acțiunilor, tocmai pentru a se sustrage de la plata debitelor fiscale reținute în sarcina acesteia.
Susținerea potrivit căreia nu ar fi fost respectate dispozițiile art. 9 raportat la art. 28 punctul 3 și art. 43 aliniatul 2 din O.G. nr. 92/2003, cu privire la conținutul deciziei, nu a putut fi reținută întrucât antrenarea răspunderii nu este rezultatul unei confuzii între calitatea reclamantului de asociat majoritar al societății insolvabile și cea de contribuabil, organul fiscal având în vedere posibilitatea de decizie și control pe care o avea reclamantul în calitatea sa de asociat.
Împotriva sentinței pronunțată de Curtea de Apel Timișoara a declarat recurs BV.
În motivarea recursului, reclamantul a arătat, în esență, următoarele:
Au fost încălcate prevederile art.304 pct.3, 6 și 9 Cod procedură civilă, instanța de fond declarând ea însăși societatea debitoare insolvabilă și stabilind răspunderea solidară a lui BV cu S.C. EP S.A., cu toate că nu era competentă și învestită să se pronunțe și asupra declarării insolvabilității, aceasta aparținând judecătorului sindic. De asemenea, instanța nu putea extinde obiectul litigiului la alte bunuri și cu privire la responsabilitatea altor persoane.
Instanța trebuia să constate dacă sunt îndeplinite cele două condiții cumulative din art.27 din O.G. nr.92/2003. În primul rând, trebuia să se pronunțe cu privire la faptul dacă societatea debitoare a fost declarată în prealabil insolvabilă de către organul competent și nu de însuși creditorul societății prin așa zisul proces de insolvabilitate înregistrat sub nr.6499/21 august 2008, deoarece nicio dispoziție din Codul de procedură fiscală nu prevede declararea insolvabilității . Art.177 din actul normativ citat face trimitere la instanța de judecată, adică la cea comercială, în condițiile Legii nr.85/2006. Apoi, instanța trebuia să stabilească în ce măsură este atrasă răspunderea solidară a lui BV, adică dacă a înstrăinat și dobândit imobilul din litigiu cu rea credință, provocând insolvabilitatea. Sub acest aspect, sunt relevante atât expertiza efectuată în cauză cât și declarația martorului Bindescu Ionel, administratorul societății.
În legătură cu opinia instanței de fond privind reaua credință a lui BV, s-a considerat că nu este cazul să se facă vreo apărare în ceea ce privește societatea comercială a soției acestuia, respectiv a transferului care s-a realizat către S.C E SRL, deoarece nici soția acestuia și nici firma respectivă nu erau implicate în proces, iar obiectul litigiului se referea numai la bunul dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare.
În realitate, conform actelor noi produse în recurs, rezultă că prin hotărârea adunării generale, nr.4 din 4 septembrie 2007, s-a aprobat modificarea actului constitutiv privind structura acționariatului, în sensul retragerii acționarilor BV, BVV, BP BM și completarea cu doi noi asociați, GD și LL, s-a aprobat modificarea capitalului social subscris, a fost înlocuit administratorul, iar noii acționari au preluat activul și pasivul societății.
Deoarece formalitățile de înscriere a acestei hotărâri la Registrul Comerțului presupunea timp, noii acționari au înstrăinat imobilul din litigiu către BV la data de 13 septembrie 2007.
Raportat la data de 4 septembrie 2007, când a avut loc adunarea generală, trebuie tratate toate acțiunile întreprinse ulterior, pentru că din acest moment se produc toate consecințele juridice ale acordului de voință al părților din actul întocmit.
Tot atunci, noul acționar majoritar a predat sub formă de comodat muncitorii și cele 26 de mașini de cusut către societatea deținută de către soția lui BV pe timp de un an și nu cum a reținut instanța de fond că ar fi transferat mașinile de cusut, iar după 7 zile de la întocmirea contractului de vânzare-cumpărare ar fi fost înstrăinate și părțile sociale către același acționar majoritar, DG.
Cele 26 de mașini de cusut au fost restituite acționarului majoritar, conform procesului verbal din 4 martie 2008.
Prin cumpărarea imobilului, acesta a devenit bun comun, conform art.30 din Codul familiei și fiind cumpărat cu credit de la B.R.D., a fost notată interdicția de înstrăinare.
Din moment ce societatea debitoare, înainte de a fi declarată insolvabilă de un organ competent, a înstrăinat tot activul și pasivul celor doi acționari care au preluat și părțile sociale atât BV, cât și ceilalți asociați au fost descărcați de orice sarcină și nu au nicio responsabilitate pentru funcționarea ulterioară a acestei societăți și nici pentru pasivul ei , conform art.25 alin.2 lit.f) din Codul de procedură fiscală.
Insolvabilitatea și deschiderea procedurii insolvenței sunt reglementate de art.176 și 177 din Codul de procedură fiscală, care fac trimitere la faptul că cererile organelor fiscale privind începerea procedurii insolvenței se adresează instanțelor judecătorești.
Din interpretarea logică a acestor texte de lege, rezultă că sunt incidente prevederile Legii nr.85/2006, nefiind de conceput să existe două organe care să declare insolvabilitatea - organul fiscal și judecătorul sindic.
În legătură cu încălcarea prevederilor art.9, 28 și 43 din Codul de procedură fiscală, instanța reține greșit că sunt îndeplinite cumulativ prevederile art.27 din același act normativ. Prevederile art.9 sunt clare și precise în sensul că organul fiscal înaintea luării deciziei era obligat să asigure contestatorului posibilitatea de a-și exprima punctul de vedere cu privire la faptele și împrejurările relevante în luarea deciziei. Or dacă, această prevedere legală se referă numai la contribuabil, cu atât mai mult trebuia să i se asigure lui BV dreptul la apărare. Pârâta nu a făcut dovada respectării acestei dispoziții legale și drept consecință decizia luată este nulă de drept și nu poate fi menținută.
Recursul este nefondat.
Astfel cum a reținut instanța de fond, reclamantul face confuzie între insolvabilitatea la care face trimitere art.176 din Codul de procedură fiscală și deschiderea procedurii insolvenței reglementată în art.177 din același act normativ.
În consens cu cele reținute de către instanța de fond, instanța de control judiciar reține că insolvabilitatea la care se referă art.176 este diferită de deschiderea procedurii insolvenței.
Indiscutabil, că în cazul reglementat în art.177, organele fiscale, pentru a obține deschiderea proc Cedurii insolvenței față de un anume debitor trebuie să formuleze cerere în acest sens instanței de judecată.
În schimb, în ceea ce privește dispozițiile art.176 din Codul de procedură fiscală, declararea insolvabilității debitorului este în competența organului fiscal. Mai exact, pentru a recupera debitele fiscale restante, organul fiscal poate utiliza procedura declarării insolvabilității, cu condiția îndeplinirii cerințelor din textul legal amintit, în acest sens impunându-se a se verifica dacă veniturile sau bunurile urmăribile ale debitorului au o valoare mai mică decât obligațiile fiscale de plată, ori dacă nu are venituri sau bunuri urmăribile.
Este în afara oricărei discuții că răspunderea solidară, astfel cum este reglementată în art.27 din Codul de procedură fiscală vizează debitorii declarați insolvabili, conform art.176 din același act normativ, iar nu pe cei aflați în stare de insolvență, cum susține reclamantul.
În ceea ce privește incidența în speță a prevederilor art.27 din Codul de procedură fiscală, în mod corect instanța de fond a stabilit în baza probelor administrate în cauză că este angajată răspunderea solidară a reclamantului BV.
Conform acestui text de lege, în vigoare la data emiterii deciziei contestate, pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil răspund solidar cu acesta următoarele persoane:
a) persoanele fizice sau juridice care, în cei 3 ani anteriori datei declarării insolvabilității, cu rea-credință, dobândesc în orice mod active de la debitorii care își provoacă astfel insolvabilitatea;
b) administratorii, asociații, acționarii și orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea cu rea-credință, sub orice formă, a bunurilor mobile și imobile proprietatea acesteia.
Față de prevederile art.27 lit.a) se observă că reclamantul se încadrează în ipoteza normativă, în condițiile în care are calitatea de cumpărător al imobilului ce se afla în proprietatea societății debitoare, achiziționare care s-a produs în intervalul celor trei ani anteriori declarării insolvabilității de către organul fiscal. reaua credință a acestuia este demonstrată de aceea că angajații societății debitoare, precum și mașinile de cusut care au aparținut societății comerciale EP au fost preluate de către S.C E SRL, firmă al cărei asociat este soția reclamantului. Or, cum bine a reținut prima instanță, înstrăinarea imobilului în care debitoarea își desfășura activitatea, preluarea personalului, a procesului tehnologic și a utilajelor de către cealaltă societate al cărei asociat este soția reclamantului, cu același obiect de activitate, demonstrează cu evidență că, în realitate, este vorba despre o înstrăinare formală, scopul urmărit fiind acela a sustragerii de la plata debitelor fiscale restante.
La fel, corect a reținut judecătorul fondului, că sunt irelevante apărările reclamantului, reiterate și în recurs, cu privire la faptul că prețul imobilului s-ar fi plătit efectiv și cu privire la destinația prețului încasat, în condițiile în care operațiunile întreprinse de către reclamant au pus societatea debitoare în situația de a nu-și putea continua activitatea, de a realiza venituri și de a-și plăti datoriile restante la bugetul de stat.
Sunt nefondate și criticile din recurs referitoare la soluția instanței de fond sub aspectul nereținerii încălcării prevederilor art.9, 28 și 43 din Codul de procedură fiscală.
În privința încălcării art.9 din Codul de procedură fiscală, reclamantul susține că nu i-a fost respectat dreptul de a fi ascultat, consacrat de textul legal amintit. Instanța de control judiciar constată că susținerea recurentului este nefondată. Astfel, reclamantul a fost notificat, conform acestui text legal, prin adresa nr.8225 din 27 octombrie 2008, confirmată de primire în data de 2 noiembrie 2008, pentru a formula apărările în legătură cu răspunderea acestuia în temeiul art.27 din Codul de procedură fiscală , însă nu a dat curs acestei invitații.
În privința încălcării art.28 și 43 din același act normativ, Curtea constată că reclamantul doar afirmă că textele legale mai sus menționate nu au fost respectate, dar nu a formulat critici concrete în care să arate în ce constă nerespectarea acestor prevederi. dispozițiile legale precitate stabilesc care sunt elementele pe care trebuie să le cuprindă decizia privind obligația la plată a persoanei răspunzătoare potrivit art.27 din Codul de procedură fiscală (art.28) și care sunt elementele actului administrativ fiscal, precum și obligația motivării acestora (art.43). Din examinarea deciziei nr.2169 din 26 ianuarie 2009 a Direcției Generale a Finanțelor Publice H, constată Curtea, rezultă că actul administrativ fiscal în discuție a fost emis în consonanță cu art.28 și 43 din Codul de procedură fiscală .
Înalta Curte, a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantul BV.