Autonomie universitară. Limite.
Legea nr. 84/1995
Legea nr. 288/2004
O.U.G. nr. 75/2005
Cuprins pe materii: Drept administrativ
Indice alfabetic: Autonomie universitară
Acreditare
Cartă Universitară
Învățământ la distanță
Autonomia universitară dă dreptul comunității universitare să își stabilească misiunea proprie, strategia instituțională, structura, activitatea, organizarea și funcționarea proprie, gestionarea resurselor materiale și umane, dar cu respectarea strictă a legislației în vigoare. Ea nu implică existența unei autonomii de reglementare și de decizie a instituției de învățământ superior în afara cadrului legal care este general obligatoriu, autonomia universitară exprimată în Carta universitară, aprobată de Senatul universitar, trebuind să concorde legislației în vigoare.
Faptul că în cadrul unei universități există un program de studii de licență acreditat, care se desfășoară pentru forma de învățământ la zi, nu conduce la ideea că, pentru același program, poate fi organizată de aceeași universitate o altă formă de învățământ, în lipsa verificării de către autoritatea abilitată, a îndeplinirii standardelor de performanță, prin procedura de evaluare prevăzută de lege.
Decizia nr. 3306 din 8 iunie 2011
Notă: Legea nr. 84/1995 a fost abrogată prin Legea nr. 1//2011, a educației naționale, publicată în M.Of. nr.. 18 din 10/01/2011
Prin acțiunea formulată la data de 24 iulie 2009, astfel cum a fost ulterior modificată și precizată, Universitatea „XY” a chemat în judecată Guvernul României, solicitând anularea anexei 3 pct.30 din Hotărârea Guvernului nr.749/2009, astfel cum a fost completată de Hotărârea Guvernului nr.943/2009 și modificarea textelor în sensul introducerii în anexă a structurii instituției de învățământ, astfel cum a fost aprobată de Senatul universitar pentru anul 2009 – 2010.
De asemenea, reclamanta a cerut anularea prevederilor art.7 alin.1 din hotărârea de guvern, în sensul eliminării dispozițiilor privind necesitatea autorizării și acreditării fiecărei forme de învățământ din cadrul unei specializări, precum și obligarea pârâtului în solidar cu funcționarii responsabili la plata despăgubirilor de 3.000.000 lei precum și la 700.000 lei daune cominatorii.
Prin încheierea din 20 octombrie 2009, Curtea de Apel București-Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în principiu cererea de intervenție accesorie, în interesul pârâtului, formulată de Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, iar prin sentința civilă nr.3129 din 29 iunie 2009 a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut , că prin Hotărârea Guvernului nr.749/2009 astfel cum a fost modificată prin Hotărârea Guvernului nr.943/2009 s-a aprobat Nomenclatorul domeniilor, structurilor instituțiilor de învățământ superior și a specializărilor/programelor de studii universitare de licență acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu, anexa 3 referindu-se la Universitatea „XY”.
Curtea a constatat că nu sunt fondate susținerile reclamantei privind încălcarea competențelor pârâtului prin stabilirea nomenclatorului specializărilor și al grupelor specializărilor, întrucât, prin hotărârile contestate, Guvernul României a aprobat structurile învățământului superior, având și avizul Ministerului Justiției, astfel cum este abilitat prin lege.
Referitor la încălcarea principiului autonomiei universitare, concretizat în Carta Universității „XY”, instanța a reținut că poziția reclamantei nu poate fi primită, întrucât această autonomie trebuie exercitată cu respectarea prevederilor Legii nr.288/2004, privind organizarea studiilor universitare, precum și a celorlalte dispoziții legale din dreptul intern și comunitar care reglementează calitatea activității didactice.
Astfel, stabilirea duratei studiilor, a domeniilor de studii universitare de licență și a specializărilor/programelor de studii acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu nu constituie ingerințe de genul celor menționate de art.89 din Legea nr.84/1995, fiind o prerogativă legală a Guvernului României, menită să asigure calitatea actului didactic.
Instanța a mai reținut că prin decizia nr.4726 din 29 octombrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție- Secția de contencios administrativ și fiscal s-a respins acțiunea reclamantei de anulare a Hotărârii Guvernului nr.676/2007 și Hotărârii Guvernului nr.635/2008, al căror conținut referitor la Universitatea „XY” este identic cu anexa 3 a Hotărârii Guvernului nr.749/2009, astfel cum a fost modificată prin H.G.nr.943/2009, considerentele hotărârii judecătorești menționate, raportate la prevederile Legii nr.84/1995 și ale Legii nr.288/2004, fiind aplicabile și în prezenta cauză.
Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta Universitatea „XY”, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Astfel, reclamanta a învederat că instanța de fond a greșit, referindu-se la conținutul deciziei nr.4726/2009, hotărâre străină de natura prezentului litigiu, în cauza anterioară punându-se exclusiv problema creditelor de studiu transferabile pentru Facultatea de Drept și Administrație Publică, fără a avea suportul unei Carte universitare, cea din 2003 neavând asemenea prevederi, iar cea din 2007 fiind ulterioară declanșării procesului.
Or, a arătat reclamanta, instanța de fond s-a rezumat a face trimitere la litigiul anterior, fără a-și motiva soluția de respingere a acțiunii în raport de noua situație juridică a universității.
O altă critică adusă sentinței privește constatarea că la adoptarea hotărârilor contestate ar fi fost respectate prevederile art.60 și 92 din Legea nr.84/1995, deși prin dispozițiile referitoare la structura formelor de învățământ a universității reclamante a fost încălcată autonomia universitară, consacrată atât de Constituție, cât și de legea educației care lasă la latitudinea instituției de învățământ modalitatea de structurare și organizare a procesului de învățământ, concretizată prin Carta universitară.
Sub acest aspect, reclamanta a învederat că instanța de fond a aplicat greșit prevederile care definesc specializările și programele de studii prin raportare la formele de învățământ, ignorând împrejurarea că Legea nr.84/1995 permite ca activitatea didactică a fiecărei universități să fie organizată în formele de învățământ seral, cu frecvență redusă și la distanță, în cadrul unei specializări pentru care a fost acreditată/ autorizată să funcționeze provizoriu pentru cursurile la zi.
Reclamanta a invocat și prevederile Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.75/2005, potrivit cărora acreditarea se face pentru fiecare program din ciclul de licență, caracteristica specializării fiind capacitatea de a duce la o calificare distinctă.
În raport de această definiție, a arătat reclamanta, diversele forme de învățământ existente în cadrul unei specializări nu duc la calificări distincte și nu pot fi considerate programe de studii sau specializări diferite, deci nu necesită acreditare sau autorizare.
S-a precizat în recursul formulat și aspectul privind depășirea, prin reglementarea dată de hotărârile de guvern, a limitelor și condițiilor stabilite de legea învățământului și de Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.75/2005, întrucât s-a refuzat aprobarea formelor de învățământ la distanță și cu frecvență redusă, fără să se țină seama de îndeplinirea cerinței legale privind organizarea de cursuri la zi.
S-a subliniat de către reclamantă că stabilirea formelor de învățământ constituie un aspect al structurii și organizării procesului de învățământ, fiind în competența exclusivă a Universității „XY”, hotărârile de guvern atacate modificând în mod abuziv structura internă de învățământ, contrar celei stabilite de Senatul universității, prin Carta universitară.
Reclamanta a mai invocat și nesocotirea dispozițiilor legale cu privire la durata domeniului de licență – Drept, prin actele administrative contestate stabilindu-se un număr de 240 de credite, corespunzător unei durate de 4 ani, contrar celor prevăzute în Carta Universității „XY”, respectiv 180 de credite, număr ce corespunde unei durate de 3 ani.
Sub acest aspect, reclamanta a precizat că, potrivit art.4 din Legea nr.288/2004 privind organizarea studiilor universitare de licență, acestea corespund unui număr cuprins între minimum 180 și maximum 240 de credite de studiu transferabile. Din interpretarea textului, a arătat reclamanta, rezultă că, în mod concret, autonomia universitară presupune libertatea de a stabili numărul de credite transferabile respectiv durata domeniului de licență, în limitele prevăzute de Legea nr.288/2004.
Recursul este nefundat.
Astfel, apare ca neîntemeiată susținerea că, prin dispozițiile cuprinse în hotărârile atacate ar fi fost încălcate prevederile art.60 și respectiv art.92 din Legea nr.84/1995.
Astfel, potrivit alin.1 din art.60 din lege, activitatea didactică se poate organiza în formele de zi, seral, cu frecvență redusă și la distanță, ultimele 3 categorii putând fi organizate de instituțiile de învățământ superior care au cursuri de zi.
Articolul 92 din lege definește autonomia universitară, respectiv domeniile vizate și modalitățile prin care se realizează, reglementând și faptul că în Carta universitară a instituției de învățământ superior, adoptată în condițiile legii de Senatul universitar, sunt cuprinse ansamblul de drepturi și obligații, precum și normele care reglementează viața comunității universitare în spațiul universitar propriu.
Curtea constată că prin reglementarea dată prin hotărârile în litigiu privind nomenclatorul specializărilor și al grupelor de specializări, Guvernul României și-a exercitat competențele stabilite prin dispozițiile legale ce definesc și structurează învățământul superior, respectiv Legea nr.84/1995, Legea nr.288/2004 și Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.75/2005, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr.87/2006, la emiterea Hotărârii Guvernului nr.943/2009 avându-se în vedere și prevederile Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.10/2009.
Prin acest ultim act normativ s-a dispus, printre altele, ca reclamanta să înceteze școlarizarea pentru forma de învățământ la distanță, recunoscându-se dreptul studenților înmatriculați de a-și continua studiile la programe de studiu autorizate provizoriu sau acreditate. De asemenea, s-a decis că absolvenții Universității „XY” la specializarea Drept, cu o durată de 3 ani și cu 180 de credite, au dreptul de a-și completa studiile la 4 ani și cu 240 de credite.
Potrivit normelor legale în vigoare, în calitate de autorități publice, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și respectiv, Guvernul României, răspund de modul în care este respectată legislația învățământului de către toți furnizorii de servicii de educație, putând propune, respectiv acționa, pentru a modifica structura specializărilor/programelor de studiu.
Susținerea reclamantei privind încălcarea autonomiei universitare și a Cartei universitare adoptate în 2007 nu are temei legal.
Autonomia universitară dă dreptul comunității universitare să își stabilească misiunea proprie, strategia instituțională, structura, activitatea, organizarea și funcționarea proprie, gestionarea resurselor materiale și umane, dar cu respectarea strictă a legislației în vigoare.
Autonomia universitară nu implică existența unei autonomii de reglementare și de decizii a instituției de învățământ superior în afara cadrului legal care este general obligatoriu. De aceea, autonomia universitară exprimată în Carta universitară, aprobată de Senatul universitar, trebuie să concorde legislației în vigoare.
Faptul că Guvernul României și ministerul de resort controlează modul în care o universitate își exercită autonomia universitară reprezintă o garanție că învățământul superior respectă standardele de calitate definite la nivel național și european.
Universitățile nu pot avea libertatea deplină de a stabili prin Carta universitară atribuțiile și competențele structurilor proprii fără o intervenție a statului, prin ministerul de resort, care poate și este obligat să acorde girul unei organizări corecte a instituțiilor de învățământ respective.
Referitor la critica privind refuzul aprobării formelor de învățământ la distanță și cu frecvență redusă, hotărârile de guvern contestate au fost emise cu respectarea prevederilor Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.75/2005,aprobată prin Legea nr.87/2006, potrivit cărora aceste forme de învățământ pot fi organizate doar dacă au parcurs procedura de evaluare academică.
Astfel cum au arătat pârâtul și intervenientul, aceste forme de învățământ pot fi organizate de facultățile care au și învățământ la zi, dar normele în vigoare nu exonerează instituția de învățământ superior de obligația de a se supune procedurii de evaluare în vederea autorizării/ acreditării și acestor alte forme de învățământ.
Or, reclamanta nu a parcurs în ce privește aceste două forme de învățământ etapa obligatorie, a evaluării de către Agenția Română de Asigurare a Calității în Învățământul Superior.
Faptul că există în cadrul universității reclamante un program de studii de licență acreditat, care se desfășoară pentru forma de învățământ la zi, nu conduce la ideea că, pentru același program, poate fi organizată de aceeași universitate o altă formă de învățământ, în lipsa verificării de către autoritatea abilitată, a îndeplinirii standardelor de performanță, prin procedura de evaluare prevăzută de lege.
În consecință, refuzul învederat de reclamantă, de a permite funcționarea formelor de învățământ cu frecvență redusă și la distanță, nu apare ca nejustificat, astfel cum este reglementată această sintagmă în art.2 lit.i din Legea nr.554/2004, respectiv ca exprimarea cu exces de putere a voinței de a nu rezolva cererea.
Referitor la numărul de credite și respectiv, durata domeniului de licență Drept, critica formulată de reclamantă este de asemenea, neîntemeiată, în condițiile în care Guvernul României a acționat în baza competențelor recunoscute de Legea nr.288/2004, care prevede în art.1 alin.3 că durata ciclurilor de studii pe domenii și specializări se stabilește de Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului și Sportului la propunerea Consiliului Național al Rectorilor și se aprobă prin hotărâre de guvern.
Prin urmare, potrivit legii, stabilirea ciclurilor de studii și a numărului de credite pe domenii și specializări nu intră în competența Senatului universitar, fiind legiferat dreptul de control al autorității asupra calității studiilor oferite de o instituție de învățământ superior și din punctul de vedere al duratei.
Recursul a fost respins ca nefondat