Certificat de rezidență fiscală. Neîndeplinirea condițiilor de formă impuse de legea română. Consecințe.
Legea nr. 571/2003, art. 113, 114, 115, art. 116 și art. 118
În lipsa unui certificat de rezidență fiscală eliberat de autoritatea fiscală competentă a statului de rezidență, care să corespundă cerințelor de fond și formă impuse de normele de aplicare a Codului de procedură fiscală român, nerezidenții care obțin venituri în România nu pot invoca prevederile convenției de evitare a dublei impuneri încheiată între România și presupusul stat de rezidență, impozitarea veniturilor urmând a fi realizată prin aplicarea cotei de 16 %, potrivit dispozițiilor art. 113 -116 din Legea nr. 571/2003, privind Codul fiscal.
Decizia nr.749 din 11 februarie 2010
Cuprins pe materii: Drept financiar și fiscal
Indice alfabetic: Certificat de rezidență fiscală
Convenție de evitare a dublei impuneri
Impozit pe veniturile nerezidenților
Reclamanta SC”OR”SRL a chemat în judecată Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună anularea Deciziei nr.114/31.12.2008 emisă de pârâtă și a deciziei de impunere nr.1204/6996 din 21 octombrie 2008, privind obligațiile fiscale suplimentare de plată; stabilite prin Raportul de inspecție fiscală nr.69996/21 octombrie 2008 și restituirea sumei de 604.405 RON.
În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că prin raportul de inspecție fiscală din 17 octombrie 2008 în conformitate cu art.116 alin.2 și 5 din Legeanr.571/2003 privind Codul fiscal, a fost calculat impozitul pe veniturile nerezidenților, în sumă de 469.77 lei prin aplicarea cotei de impozitare de 16% asupra veniturilor brute, utilizând cursul de schimb stabilit de BNR la data plății veniturilor către nerezidenți, iar pentru nerespectarea prevederilor legale privind achitarea impozitului pe veniturile nerezidenților, la control au fost calculate majorări de întârziere de 134.630 lei.
Reclamanta a mai arătat că la data încheierii raportului de inspecție fiscală a atenționat reprezentanții Agenției Naționale de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova că SC”O LLC” este persoană rezidentă din punct de vedere al Codului fiscal având sediul în SUA și a solicitat amânarea finalizării actului 2-3 zile pentru a depune certificatul de rezidență însă pârâta nu a dat curs acestei solicitări și a emis decizia de impunere nr.1204/69996/21.X.2008 ce a fost contestată în căile de atac.
Curtea de Apel Ploiești Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal , prin sentința nr.126 din 29 iunie 2009 a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta SC”OR”SRL.
Pentru a pronunța această sentință instanța a reținut, în esență, că în cauză nu există certificat de rezidență fiscală sau mai exact pretinsul certificat de rezidență fiscală este un document eliberat de un stat din SUA care nu îndeplinește condițiile impuse de Normele metodologice emise în aplicarea Codului fiscal și, ca atare, nu poate produce efecte juridice.
De asemenea, s-a statuat că nefiind dovedită rezidența, impozitarea veniturilor constând în comisioane obținute din România, de firma O LLC se realizează în România, ca țară sursă a veniturilor, prin aplicarea cotei de 16%, conform Codului fiscal, astfel că este neîntemeiată acțiunea.
Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie invocând ca temei legal dispozițiile art.304 pct.7 și 9 din Codul de procedură civilă.
Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a adus, în esență, următoarele critici sentinței atacate:
În mod eronat instanța de fond a apreciat că în cauză nu a fost făcută dovada existenței unui certificat de rezidență fiscală care să satisfacă condițiile impuse de Normele metodologice emise în aplicarea Codului fiscal.
Recurenta susține că prin această apreciere s-au încălcat Convenția Internațională de Reciprocitate încheiată între România și Statele Unite, conform Decretului nr.238/23.XII.1974, cu atât mai mult cu cât Normele Metodologice nu au existat la data încheierii convenției.
Se precizează că nu există o unitate de formular tipizat care să ateste starea de rezidență, astfel că în mod greșit nu a fost reținut ca valabil certificatul de rezidență în traducere legalizată depus la dosar și cel de înființare al SC”O LLC Delaware”, care fac dovada că această societate nu are sediul în Cipru.
Înalta Curte de Casație și Justiție examinând sentința atacată prin prisma criticilor invocate, a înscrisurilor ce se află la dosarul cauzei, cât și sub toate aspectele, potrivit art.3041 din Codul de procedură civilă, apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
Situația prevăzută de art.304 pct.7 din Codul de procedură civilă nu poate fi reținută întrucât sentința recurată cuprinde toate mențiunile prevăzute de art.261 alin.1 din Codul de procedură civilă.
De asemenea, în cauză nu sunt incidente, nici dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
Astfel cum rezultă din înscrisurile de la dosarul cauzei, în perioada 2007-2008, recurenta-reclamantă SC”OR”SRL a achitat, în baza contractului de mandat comercial nr.1/3.01.2006 și a facturilor emise către SC O LLC, suma totală de 715 000 Euro, reprezentând comisioane pentru intermediere comercială, astfel cum sunt definite de art.7 alin.1 pct.9 din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal.
Din ordinele de plată și extrasele de cont de la dosarul cauzei rezultă că sumele de bani au fost, în fapt, virate în Cipru și nu în SUA, fapt necontestat.
Instanța de recurs constată din înscrisurile ce se află la dosar că societatea căreia i-au fost plătite sumele de bani nu prezintă elementele de identificare ale firmei înscrise și înregistrate în Statul Delaware, astfel cum rezultă din actul de înființare.
Prin urmare, se reține că nu există dovezi că firma căreia i-au fost plătite veniturile din comisioane este aceeași cu cea despre care recurenta susține că este rezidentă fiscal în Statul Delaware SUA, astfel că nu se impune aplicarea Convenției dintre România și SUA, privind evitarea dublei impuneri și prevenirea evaziunii fiscale, ratificată prin Decretul nr.238/1974.
De asemenea, certificatul de rezidență fiscală de care se prevalează recurenta nu prezintă suficiente elemente de identificare a societății despre care se arată că are rezidență fiscală în Statul Delaware și i-a fost făcută plata pentru a fi apreciat ca atare în cauza de față, și nici mențiunea expresă că societatea a fost rezidentă fiscal în SUA în perioada 2007-2008.
În consecință, nu a fost dovedită rezidența fiscală, astfel că sunt corecte cele reținute de instanța de fond, în ceea ce privește legalitatea actelor contestate în raport de dispozițiile art.113,114, 115 alin.1 lit.f, și art.116 alin.1,2, lit.c, art.118 din Legea nr.571/2003, privind Codul fiscal. Potrivit acestor prevederi legale, în lipsa unui certificat de rezidență fiscală eliberat de autoritatea fiscală competentă a statului de rezidență, nerezidenții care obțin venituri din România, în speță venituri din comisioane, au obligația de a plăti impozit pe veniturile obținute din România de nerezidenți, în cota de 16% aplicată asupra veniturilor brute obținute iar calcularea, reținerea și virarea de către plătitorii de venituri, respectiv de recurenta-reclamantă din cauza de față.
Deci nefiind făcută dovada rezidenței fiscale în sensul art.3 lit.b, cu referire la impozitele supuse Convenției menționate, ratificată prin Decretul nr.238/1974, este nefondată critica recurentei referitoare la încălcarea acestei convenții și implicit greșita aplicare a dispozițiilor incidente în speță din Codul fiscal și Normele metodologice de aplicare a Legii nr.571/2003, privind Codul fiscal.
În raport de cele reținute, recursul formulat a fost respins ca nefondat.