Funcționar
public parlamentar. Numirea într-o funcție de demnitate publică.
Condiția prealabilei eliberări din funcția publică
deținută.
Legea nr. 188/1999, art.
34 alin. (2)
În absența unei norme exprese în cadrul
Legii nr. 7/2006 privind statutul funcționarului public parlamentar,
numirea într-o funcție de demnitate publică a unui înalt funcționar public parlamentar este
condiționată de eliberarea acestuia din funcția anterior deținută, în raport cu dispozițiile art. 34 alin.
(2) din Legea nr. 188/1999.
Decizia nr. 4144
din 6 octombrie 2010
Prin sentința
civilă nr.3537 din 27 octombrie 2009, Curtea de Apel București -
Secția A VIII-A Contencios Administrativ și Fiscal a hotărât
respingerea excepției de tardivitate și a admis în parte
acțiunea precizată formulată de reclamanta IG în contradictoriu
cu pârâtul PARLAMENTUL ROMÂNIEI-CAMERA DEPUTAȚILOR și: a constatat
refuzul nejustificat al acestuia de a proceda la reintegrarea reclamantei pe o
funcție publică parlamentară corespunzătoare funcției
de înalt funcționar public; a obligat pârâta să procedeze la
reîncadrarea reclamantei pe o funcție publică parlamentară
corespunzătoare funcției de înalt funcționar public; a obligat
pârâta să plătească reclamantei drepturile salariale cuvenite
corespunzătoare unei funcții de înalt funcționar public
parlamentar până la reintegrarea efectivă; și a obligat pârâta
să recunoască reclamantei vechimea în funcția publică
parlamentară și în specialitate, pe perioada cuprinsă între data
de 11.02.2008 și data de 17.01.2009, precum și în continuare
până la reintegrarea efectivă și să efectueze cuvenitele
mențiuni în carnetul de muncă al reclamantei.
Pentru a se pronunța
astfel, curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:
Prin Hotărârea nr.6
/21.02.2006 reclamanta a fost numită în funcția de secretar general
al Camerei Deputaților, în temeiul art.223 alin.2 din Regulamentul Camerei
Deputaților, iar prin Hotărârea nr.14 /08.11.2006, în temeiul art.89
din Legea nr.7/2006, privind statutul funcționarului public
parlamentar a fost investită ca
înalt funcționar public, mențiune făcută și în
carnetul de muncă al acesteia;
ulterior, prin Decizia nr.31 /11.02.2008 emisă de Primul-ministru
al României, reclamanta a fost numită în funcția de secretar de stat
Mai constată
instanța de fond că reclamanta, la data numirii sale în funcția
de secretat de stat
Consideră
instanța de fond că suspendarea raportului de muncă al
reclamantei a intervenit prin efectul legii, fără să fi fost
necesară vreo formalitate, sens în care, Biroul Permanent al Camerei Deputaților trebuind doar să ia act și să
rezerve postul aferent funcției publice parlamentare respective.
În acest context
apreciază instanța de fond că nu prezintă
relevanță că la data de 12.02.2009, prin Hotărârea
nr.6/12.02.2008 a Camerei Deputaților reclamanta a fost eliberată din
funcția de secretar general, în condițiile în care raportul de
funcție al acesteia fusese suspendat de drept anterior, iar eliberarea din
funcție s-a dispus ca urmare a numirii în funcția de secretar de
stat, nefiind, așadar, reținut vreun caz de eliberare din
funcție prevăzute de art.64 din Legea nr.7/2006.
Prin urmare,
consideră instanța de fond că,
chiar dacă Biroul Permanent al Camerei Deputaților a
hotărât la data de 12.02.2008 eliberarea reclamantei din funcția de
secretar general al Camerei Deputaților și numirea unei alte persoane
pe această funcție, acest lucru nu poate avea efect asupra
raporturilor de serviciu ale reclamantei și asupra statutului său de
înalt funcționar public parlamentar.
Mai arată instanța de fond că,
chiar dacă este de domeniul evidenței că pârâta trebuia să numească o
altă persoană pe această funcție, legea permițând
acest lucru, nu se poate face o confuzie
între ocuparea unei funcții de înalt funcționar public
rămasă vacantă temporar, prin numirea temporară a
titularului funcției publice pe o altă funcție în
condițiile legii, cu încetarea raportului de serviciu al
funcționarului public parlamentar.
Nu prezintă
relevanță, în opinia curții de apel, nici faptul că
reclamanta nu a contestat Hotărârea nr.671/12.02.2008 a Camerei
Deputaților, întrucât la data emiterii raportul de funcție al
reclamantei era suspendat de drept, chiar dacă această suspendare nu
a fost constatată printr-un act administrativ, astfel încât, la încetarea
mandatului de secretar de stat
Prin urmare, curtea de
apel a constatat refuzul nejustificat al pârâtei de a proceda la reintegrarea
reclamantei pe o funcție publică parlamentară
corespunzătoare funcției de înalt funcționar public și a
obligat pârâta să procedeze la
reintegrarea reclamantei într-o asemenea funcție, și totodată
să-i plătească reclamantei drepturile salariale cuvenite
corespunzătoare unei .
Împotriva sentinței
civile nr.3537 din 27 octombrie2009 a Curții de Apel București -
Secția A VIII-A Contencios Administrativ și Fiscal a declarat recurs
pârâta Camera Deputaților criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art.304 pct. 7 și 9 Cod
procedură civilă și art.3041 C. proc.
civ.
În dezvoltarea motivelor
de recurs invocate recurenta-pârâtă
a susținut, în esență, următoarele:
1.Printr-o serie de critici,
circumscrise motivelor de recurs prevăzute de art.304 pct.9 Cod
procedură civilă, recurenta-pârâtă susține că:
1.1- sentința este lipsită de temei legal, Legea
nr.554/2004 nefiind corect aplicată raportului juridic dedus
judecății;
În acest sens se
susține că din punct de vedere al limitelor controlului exercitat
rezultă că judecătorul fondului, soluționând cererea la
care se referă art.52 alin.1 din Constituție și art.8 alin.1 din
Legea nr.554/2004 putea să se pronunțe în mod legal asupra cererii de
reîncadrare numai dacă în prealabil ar fi constatat nulitatea actului
administrativ individual de eliberare din funcție, întrucât reîncadrarea
este consecința logică și juridică a anulării actului
și nu putea fi judecată independent de constatarea
nulității actului administrativ care a determinat încetarea acelui
raport de serviciu.
Susține recurenta
că raționamentul eronat al instanței de fond în aprecierea
reală a situației, are drept
consecință faptul că Hotărârea Camerei Deputaților
nr.6/12.02.2008, actul administrativ individual de eliberare din funcție
al reclamantei, își produce efectele în continuare nefiind anulat de
instanță, dar în același timp instanța a dispus
reîncadrarea reclamantei în situația în care, regimul acțiunilor în
contencios administrativ astfel cum este reglementat de Legea nr.554/2004
și de art.52 din Constituție, determină imposibilitatea reîncadrării
în absența anulării actului administrativ individual.
În opinia
recurentei-pârâte procedând la reîncadrarea reclamantei fără anularea
Hotărârii Camerei Deputaților nr.6/12.02.2008, instanța de fond
a pronunțat o sentință nelegală cu încălcarea
prevederilor art.52 alin.1 din Constituție și ale art.8 alin.1 din
Legea contenciosului administrativ.
Se mai susține
că instanța de fond era obligată să pună în
discuție necesitatea anulării, în prealabil, a actului administrativ
individual prin care reclamanta a fost eliberată din funcția de
secretar general al Camerei Deputaților în condițiile în care
principiul rolului activ al judecătorului consacrat de art.129-130 Cod
procedură civilă, obligă instanța ca mai întâi de toate
să dea acțiunii calificarea juridică exactă și în
funcție de aceasta să verifice condițiile de admisibilitate a
cererii și să se pronunțe apoi în concret asupra tuturor
capetelor de cerere.
De asemenea, mai
susține recurenta-pârâtă că acțiunea reclamantei este
prescrisă în condițiile în care reclamanta a formulat cu bună
știință la data de 19 februarie 2009 doar o acțiune în
reîncadrare fără să solicite și anularea actului
administrativ individual de eliberare din funcție, știind că la
acea dată era depășit atât termenul de prescripție de 6
luni prevăzut de art.11 alin.1 din Legea nr. 554/2004 cât și termenul
de decădere de un an prevăzut de art.11 alin.1 din același act
normativ.
Ca atare, consideră recurenta-pârâtă că,
în mod nelegal instanța de fond a soluționat excepția
tardivității raportându-se la data comunicării răspunsului
emis de instituție și nu la data publicării Hotărârii
Camerei Deputaților nr.6 /12.02.2008, în Monitorul Oficial al României.
1.2- că sentința a fost dată cu
încălcarea legii prin refuzul aplicării unei norme juridice
prohibitive;
În acest sens susține
recurenta-pârâtă că sentința prin care instanța de fond a
soluționat cauza exclusiv pe dispozițiile legii nr.7/2006 și a
dispus reîncadrarea reclamantei pe o funcție publică
parlamentară de înalt funcționar public, contravine unor norme legale
imperative impuse de legiuitor înalților funcționari publici în
procedura de numire într-o demnitate publică conținută în art.34
alin.2 din Legea nr.188/1999 și care impune încetarea și nu
suspendarea raportului de serviciu în cazul numirii într-o demnitate publică.
Astfel, arată
recurenta-pârâtă că, în
conformitate cu art.34 alin.2 din Legea nr.188/1999, înalții
funcționari publici și funcționarii publici de conducere pot fi
numiți în demnități publice numai, după încetarea, în
condițiile legii, a raporturilor de serviciu; se susține că
respectiva normă juridică este aplicabilă și înalților
funcționari publici parlamentari, întrucât potrivit art.97 din Legea
nr.7/2006, acest act normativ se completează în mod corespunzător cu
prevederile Legii nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, cu
cele ale Legii nr.7/2004 privind Codul de Conduită a funcționarilor
publici.
În opinia
recurentei-pârâte aplicarea Legii nr.188/1999 este posibilă datorită
faptului că prin Legea nr.7/2006 nu se instituie o normă derogatorie,
specială care să confere înalților funcționari publici
parlamentari dreptul de a avea raportul de serviciu suspendat pe perioada
exercitării calității de demnitar public.
Prin urmare, se
susține că, pentru respectarea și aplicarea normei juridice
cuprinse în art.34 alin.2 din Legea nr.188/1999, reclamanta, înalt
funcționar public parlamentar, nu putea ocupa și exercita demnitatea
publică de secretar de stat
Consideră
recurenta-pârâtă că instanța de fond nu numai că a refuzat
aplicarea normei juridice imperative conținute în art.34 alin.2 din Legea
nr.188/1999, dar nici nu a menționat acest act normativ în tot cuprinsul
hotărârii judecătorești, refuzând, astfel, să se
pronunțe asupra unui mijloc de apărare invocat de pârâtă.
Se conchide în sensul
că în mod nelegal instanța de
fond a reținut aplicabilitatea prevederilor art.59 alin.1 din Legea nr.7/2006,
respectiv suspendarea raportului juridic, întrucât, pe de o parte, a
încălcat norma imperativă, conținută de art.34 alin.2 din
Legea nr.188/1999, iar pe de altă parte, ipoteza juridică
conținută în textul de lege nu este incidentă situației
având în vedere că în ședința publică din 12 februarie
2008, prin Hotărârea nr.6, Camera Deputaților a hotărât
eliberarea reclamantei din funcția de secretar general, iar aprecierea
asupra legalității acestei hotărâri era de competența
instanței de judecată.
1.3 - sentința a fost dată cu aplicarea
greșită a legii, instanța de fond substituindu-se în mod nelegal
în competențele speciale ale
Camerei Deputaților și ale Biroului Permanent al Camerei
Deputaților stabilite prin Legea nr.7/2006, Regulamentul Camerei Deputaților
precum și Hotărârile Camerei Deputaților nr.23/2006 și
nr.31/2006;
Consideră
recurenta-pârâtă că atâta timp cât instanța nu a anulat actul
administrativ individual, Hotărârea Camerei Deputaților nr.6
/12.02.2008, reîncadrarea reclamantei de către instanța de fond
reprezintă o imixtiune a instanței în activitatea Camerei
Deputaților referitoare la numirea și eliberarea din funcție a
personalului și o încălcare a principiului separației puterilor
în stat, prevăzut de art.1 alin.4 din Constituție.
2.Printr-o ultimă critică,
formulată în condițiile art.304 pct.7 Cod procedură civilă,
recurentul-pârât susține că instanța de fond a pronunțat
hotărârea fără a examina mijloacele de probă existente la
dosar.
Astfel, se arată
că la dosarul cauzei se află
depus chiar de reclamantă carnetul său de muncă în care este
evidențiat la poziția 106, un fapt juridic omis de instanța de
judecată, și anume că de la data de 1 martie 2009 reclamanta era
numită consilier personal
Recursul este fondat.
1. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.7 Cod
procedură civilă, Înalta Curte constată că acesta nu
poate fi primit întrucât instanța de fond s-a conformat obligației
ce-i revenea de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor
și al elementelor de probă ale părților, cel puțin
pentru a le aprecia pertinența. Faptul că instanța de fond, prin
interpretarea coroborată a ansamblului mijloacelor de probă
administrate în cauză, în raport de dispozițiile legale incidente în
cauză, și-a însușit întrutotul susținerile
intimatei-reclamante , nu echivalează cu ignorarea valorii probante a
vreunui înscris, cum în mod greșit se susține prin motivele de
recurs.
De altfel, potrivit art. 261 alin.1 pct.5 Cod
procedură civilă hotărârea judecătorească trebuie
să cuprindă motivele pe care se sprijină soluția
adoptată și cele pentru care au fost admise sau respinse cererile
părților, ceea ce nu presupune referirea efectivă la fiecare
mijloc de probă administrat în cauză de către părțile
litigante, instanța de fond nefiind, așadar, obligată să
răspundă punctual tuturor susținerilor părților.
2.În ceea ce privește critica referitoare la
încălcarea legii prin refuzul aplicării unei norme juridice
prohibitive, întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod de procedură
civilă, Înalta Curte constată că acesta este fondată, în
considerarea celor ce urmează.
In primul rând, în
cauză, se impune a fi făcută o clarificare a corelației
dintre statutul general al funcționarilor publici și statutul special
al funcționarului public parlamentar și stabilirea cu exactitate a normelor incidente
în cazul numirii într-o funcție de demnitate publică a unui înalt
funcționar public, în general și a unui înalt funcționar public
parlamenta, în mod special.
Astfel, este adevărat că Legea
nr.188/1999, cu valoare de lege- cadru,
reglementează regimul general al raporturilor de serviciu ale
funcționarilor publici iar funcționarul public parlamentar
beneficiază, prin Legea nr.7/2006, de un statut special,în limitele art.5
alin.2 din Legea nr.188/1999 însă, este de necontestat și faptul că
regimul juridic special aplicabil statutului funcționarului public
parlamentar se completează cu dispozițiile legii cadru, în
condițiile art.97 din acest ultim act normativ.
Potrivit art.34 alin.2
din Legea nr.188/1999 privind statutul funcționarilor publici” înalții
funcționari publici și funcționarii publici de conducere pot fi
numiți în funcții de demnitate publică numai, după
încetarea, în condițiile legii, a raporturilor de serviciu”.
Potrivit art.61 alin.1 lit.a din Legea nr.7/2006 “ raportul de serviciu se suspendă de drept atunci când
funcționarul public parlamentar este numit sau ales pe durată
determinată într-o altă funcție în cadrul
autorităților sau instituțiilor publice”.
Așadar, art.34 situat în capitolul V – „ Drepturi
și îndatoriri”, Secțiunea I- „Drepturile funcționarilor
publici”, din Legea nr.188/1999,
consacra, dreptul funcționarului public de a fi ales sau numit
într-o funcție de demnitate publică, drept ce, în cazul înaltului
funcționar public sau funcționarului de conducere, poate fi exercitat
numai după încetarea raporturilor de serviciu.
Art.61 alin.1 lit.a înscris în Cap. V- „Modificarea, suspendarea și
încetarea raportului de serviciu”, Secțiunea a 2-a-„Suspendarea raportului
de serviciu”, din Legea nr.7/2006, nu
conține o reglementare specifică, derogatorie de la cadrul de
exercitare a dreptului reglementat de art.34, în condițiile în care câmpul
de aplicare a celor două norme juridice este diferit.
Astfel dacă art. 34
din Legea nr.188/1999 reglementează dreptul funcționarului public de
a fi ales sau numit într-o funcție de demnitate publică și
stabilește cadrul de exercitare a acestui drept, art.61 reglementează
suspendarea raporturilor de serviciu ale funcționarului public parlamentar
în situația în care acesta este numit sau ales în orice altă
funcție, în general, în cadrul autorităților sau
instituțiilor publice.
Așadar, Legea
nr.7/2006 nu conține nici o dispoziție derogatorie de la cadrul de
exercitare al dreptului consacrat de art.34 din Legea nr.188/199 așa încât
această normă este aplicabilă și în cazul înaltului
funcționar public parlamentar.
Prin urmare, atâta vreme
cât legea specială nu face referire expresă la numirea într-o
funcție de demnitate publică și nici la înalții
funcționari publici, este fără putere de tăgadă faptul
că numirea înalților funcționari publici parlamentari într-o
funcție de demnitate publică cade sub incidența
dispozițiilor art.34 alin.2 din Legea nr.188/1999.
Așadar, în mod
corect, în acord cu dispozițiile art.34 din Legea nr.188/1999, s-a
dispus, eliberarea din funcția de
secretar general al Camerei Deputaților a intimatei-reclamante, înalt
funcționar public parlamentar, ca o condiție imperativă a
numirii sale într-o funcție de
demnitate publică, respectiv secretar de stat în cadrul Ministerului
Apărării.
Instanța de fond,
făcând o greșită aplicare a principiului specialia generalibus non derogant, a apreciat că în
cauză sunt incidente dispozițiile art.61 alin.1 lit.a
din Legea nr.7/2006, deși dispozițiile art.34 alin.2 din Legea
nr.188/1999, la care recurenta-intimată a făcut referire în
întâmpinare, erau pe deplin aplicabile, în condițiile în care, legea
specială nu conține o normă derogatorie, care să confere
înalților funcționari publici parlamentari dreptul de a avea raportul
de serviciu suspendat pe perioada exercitării calității de
demnitar public.
În mod greșit
instanța de fond a considerat că în cauză sunt incidente
dispozițiile art.61 alin.1 lit.a din Legea
nr.7/2006, în condițiile în care respectivul text de lege
reglementează numai suspendarea raportului de serviciu al unui
funcționar public parlamentar fără a reține evidenta
diferență de regim juridic existentă între înaltul
funcționar public și simplu funcționarul public. Având în vedere
că dispozițiile art.61 alin.1 lit.a din
Legea nr.7/2006 se referă la suspendarea raportului de serviciu al
funcționarului public parlamentar, în ceea ce privește modificarea
raportului de serviciu al înaltului funcționar public parlamentar, prin
numirea într-o funcție de demnitate publică, în absența unei
norme speciale , devin incidentă norma generală, respectiv art.34
ain.2 din Legea nr.188/1999.
Așa fiind, Înalta
Curte constată ca argumentele invocate de intimata-reclamantă, în
sensul aplicării în cauză a dispozițiilor art.61 alin.1 lit.a din Legea nr.7/2006, ca și normă
specială, și însușite ca atare de instanța de fond este
contrară dispozițiilor legale care reglementează statutul
înaltului funcționar public.
Astfel, având în vedere
temeinicia motivul de recurs referitor
la pronunțarea hotărârii atacate cu încălcarea legii prin
refuzul aplicării unei norme juridice prohibitive, Înalta Curte
consideră că nu mai este utilă
analiza celorlalte critici, circumscrise motivului de recurs
prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
Înalta Curte reamintește că
soluționarea cererii în defavoarea reclamantei sau contrar
așteptărilor sale nu reprezintă, automat, un refuz nejustificat,
acest caracter reieșind numai prin raportare la prevederile legale, cu
care refuzul ar intra în contradicție; ori, în cauză prin raportare
la dispozițiile art.34 alin.2 din Legea nr.188/1999 contrar celor
reținute de instanța de fond, care a confirmat, practic, punctul de
vedere al reclamantei, Înalta Curte constată că răspunsul comunicat reclamantei, în
conformitate cu reglementările în vigoare, nu echivalează cu un
răspuns nejustificat.
Având în vedere
considerentele arătate, Înalta
Curte constatând întemeiat motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9, a
admis recursul și în temeiul art. 312 alin. (1) – (3) Cod procedură
civilă, a modificat sentința atacată în sensul respingerii
cererii reclamantei, reținând că refuzul rezolvării cererii
adresate autorității pârâte nu are caracter nejustificat, în sensul
art.2 alin. (1) lit. i) din Legea nr.554/2004.