Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Regimul străinilor. Măsura declarării ca indezirabil. Justificare.

 

O.U.G. nr.194/2002, art.85 alin.1 și art. 147

 

Prin dispozițiile art. 147 din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, s-a stabilit  faptul că prevederile Legii nr. 122/2006 privind azilul în România se aplică cu prioritate față de prevederile ordonanței de urgență respective, cu excepția situațiilor în care rațiuni de securitate națională sau de ordine publică impun îndepărtarea persoanelor străine de pe teritoriul României.

Existența unei rațiuni de securitate națională justifică, așadar, măsura declarării ca indezirabilă a unei persoane, chiar dacă aceasta este solicitantă a statutului de refugiat.

Decizia nr. 4934 din 11 noiembrie 2010

 

Curtea de Apel București – Secția contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr.71/CC din 25.08.2010, a admis cererea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, în contradictoriu cu intimații CS și Oficiul Român pentru Imigrări și a dispus declararea cetățeanului turc CS, , ca indezirabil, pe o perioadă de 15 ani.

            Totodată, a dispus luarea în custodie publică a cetățeanului turc CS până la executarea hotărârii, în condițiile prevăzute la art.85 alin.(8) din O.U.G. nr.194/2002.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță, a reținut, așa cum reiese din considerentele sentinței, următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 24.08.2010, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a solicitat instanței să dispună măsura declarării ca indezirabil pe o perioadă de 15 ani pentru considerente de securitate națională și luarea în custodie publică până la punerea în executare a măsurii privind pe cetățeanul turc CS.

În motivarea cererii a arătat că din materialele clasificate secret de stat de nivel „strict secret”puse la dispoziție de Serviciul Român de Informații – U.M. 0198 București, a rezultat că CS desfășoară activități de natură să pună în pericol securitatea națională, astfel cum sunt definite de art.83 alin.1 din O.U.G. nr.194/2002, republicată, cu referire și la prevederile art.3 lit.i) și p) din Legea nr.51/1991, privind siguranța națională a României, coroborate cu prevederile art.44 din Legea nr.535/2004, privind prevenirea și combaterea terorismului.

A mai reținut prima instanță că CS a intrat legal în România în luna iunie 2009 solicitând la 1 iulie 2009 recunoașterea statutului de refugiat, cerere care a fost respinsă în procedura administrativă, soluția fiind menținută prin Sentința civilă nr.4206 din 28.05.2010 a Judecătoriei Sector 4 București, împotriva căreia cetățeanul străin a formulat recurs.

Instanța, analizând datele comunicate de SRI, clasificate secret de stat de nivel „strict secret”, a constatat că acestea fac dovada faptului că cetățeanul străin desfășoară activități care sunt de natură să pună în pericol securitatea națională, având în vedere următoarele dispoziții legale:

- art.3 lit.i) și l) din Legea nr.51/1991, conform cărora „Constituie amenințări la adresa siguranței naționale a României următoarele: i) actele teroriste, precum și inițierea sau sprijinirea în orice mod a oricăror activități al căror scop îl constituie săvârșirea de asemenea fapte; l) inițierea sau constituirea de organizații sau grupări ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a acestora, în scopul desfășurării vreuneia din activitățile enumerate la lit.a)-k)  precum și desfășurarea în secret de asemenea activități de către organizații sau grupări constituite potrivit legii”.

- art.44 alin.1 și 2 din Legea nr.535/2004, care prevăd că împotriva cetățenilor străini sau apatrizilor despre care există date sau indicii temeinice că intenționează să desfășoare acte de terorism ori de favorizare a terorismului se dispune măsura de declarare ca persoană indezirabilă pentru România sau de întrerupere a dreptului de ședere în țară, dacă împotriva acestora nu s-a dispus măsura nepermiterii ieșirii din țară, potrivit legii privind regimul străinilor în România;

- art.147 din O.U.G. nr.194/2002 republicată, conform cărora „Prevederile Legii nr.122/2006 privind azilul în România se aplică cu prioritate față de prevederile prezentei ordonanțe de urgență, cu excepția situațiilor în care rațiuni de securitate națională sau de ordine publică impun îndepărtarea acestora de pe teritoriul României”;

- art.32 din Legea nr.46/1991, prin care s-a aderat la Convenția privind statutul refugiaților: „1. Statele contractante nu vor expulza un refugiat care se găsește în mod legal pe teritoriul lor decât pentru rațiuni de securitate națională sau de ordine publică. 2. Expulzarea unui asemenea refugiat nu va avea loc decât în executarea unei hotărâri adoptate conform procedurii prevăzute de lege. Refugiatului va trebui să i se permită, în afara cazului în care rațiuni imperioase privind securitatea națională se opun, să prezinte probe în apărarea sa, să poată face recurs și să poată fi reprezentat în acest scop, în fața unei autorități competente sau în fața uneia sau mai multor persoane special desemnate de autoritatea competentă”.

Prima instanță a reținut că în conținutul hotărârii nu se vor menționa datele și informațiile care au stat la baza motivării acesteia, față de prevederile art.85 alin.5 din O.U.G. nr.194/2002.

În aplicarea art.97 alin.4 din O.U.G. nr.194/2002, urmare a declarării ca indezirabil a străinului, s-a dispus luarea în custodie publică a acestuia, măsura ce va înceta de la data punerii în executare a hotărârii judecătorești, în condițiile art.85 alin.8 din același act normativ.

Împotriva acestei sentințe, considerată netemeinică și nelegală a formulat recurs pârâtul CS invocând ca temei legal dispozițiile art.304 pct.5, 9 și art.304¹ din Codul de procedură civilă.

Aceasta a solicitat repunerea în termenul de a declara și motiva recursul, conform art.103 alin.1 Cod procedură civilă, cerere care a fost admisă astfel cum rezultă din practicaua acestei decizii.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art.304 pct.5 din Codul de procedură civilă, recurentul arată că deși a semnat citația pentru termenul din 25 august 2010, la 24 august 2010, nu a avut reprezentarea faptului că i s-a pus în vedere să se prezinte la instanță pentru că nu a înțeles conținutul citației, necunoscând limba română.

Se arată și faptul că, fiind depistat de polițiștii de la Oficiul Român pentru Imigrări – Serviciul Constatarea Șederii și Muncii Ilegale a Străinilor, a fost reținut, astfel că i-a fost îngrădită libertatea de mișcare, neavând posibilitatea de a se prezenta în fața instanței, nefiind citat la locul și la centrul de cazare a străinilor luați în custodie publică Otopeni.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă, se menționează că instanța a interpretat eronat dispozițiile O.U.G. nr.194/2002 și ale Legii nr.51/1991.

Se mai arată că au fost încălcate dispozițiile art.1 din Protocolul nr.7 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale prin faptul că, chiar dacă ar fi fost prezent la data de 25 august 2010 la instanță, nu își putea face apărarea în condițiile în care nu i-au fost prezentate dovezile împotriva sa, clasificate ca secrete de stat la nivel „strict secret”.

În susținerea acestei critici s-a făcut trimitere la jurisprudența CEDO, respectiv cazurile Kaya și Lupșa împotriva României.

Invocându-se încălcarea art.6 din CEDO se arată că i-a fost îngrădit dreptul la examinarea cauzei sale în mod echitabil, public, de către o instanță independentă și imparțială.

Recurentul, deși nu a invocat în cuprinsul cererii de recurs motivul de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.7 din Codul de procedură civilă, a criticat sentința atacată și sub aspectul că aceasta este practic nemotivată pentru că nu a menționat faptele ce au condus la concluzia că recurentul reprezintă un pericol pentru securitatea națională.

Recurentul CS a formulat și cerere de suspendare a executării sentinței recurate până la soluționarea recursului, susținând, în esență, că în situația returnării există riscul de a fi torturat și supus la rele tratamente în perioada executării pedepsei cu închisoarea în penitenciarele din Turcia.

Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând cererea de suspendare a executării Sentinței nr.71CC din 25.08.2010, până la soluționarea recursului, formulată de recurent în temeiul art.85 alin.2 din O.U.G. nr.194/2002, apreciază că aceasta a rămas fără obiect întrucât la termenul din 11.11.2010 recursul a fost judecat și soluționat.

În ceea ce privește recursul formulat, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.5 Cod procedură civilă este nefondat.

Din dovada de la dosarul instanței de fond rezultă faptul că recurentul a fost citat pentru termenul din 25.08.2010, acesta semnând personal citația la data de 24.08.2010, iar la acel moment se afla în Centrul de cazare pentru solicitanții de azil din București, nefiindu-i în niciun fel îngrădită libertatea de mișcare.

Din practicaua sentinței atacate rezultă faptul că pentru termenul de judecată din 25.08.2010, instanța a asigurat prezența în cauză a unui interpret de limbă turcă.

Astfel cum rezultă din referatul nr.2742284/S4/SMI din 25.08.2010 al O.R.I. – Direcția pentru Imigrări a Municipiului București – Serviciul Constatarea Șederii și Muncii Ilegale a Străinilor, escortarea recurentului la Centrul de cazare a străinilor luați în custodie publică Otopeni a avut loc, conform art.85 alin.8 din O.U.G. nr.194/2002, după pronunțarea Sentinței nr.71/CC la data de 25.08.2010 și nu anterior.

Pronunțarea sentinței a fost adusă la cunoștința acestuia la aceeași dată, conform înscrisului din dosarul instanței de recurs.

Prin urmare, toate aceste înscrisuri conduc la concluzia că reținerea și escortarea recurentului la centrul menționat anterior a avut loc ulterior ședinței de judecată din data de 25.08.2010 și implicit pronunțării sentinței atacate, că acesta nu a fost împiedicat în niciun mod de a se prezenta la instanța de judecată unde a fost legal citat, conform art.92 alin.(1) din Codul de procedură civilă.

În consecință, judecata în fața instanței de fond a avut loc cu citarea în mod legal a recurentului, nefiind încălcate formele de procedură prevăzute sub pedeapsa nulității de art.105 alin.2 din Codul de procedură civilă, neputând fi reținută nici incidența art.312 alin.5 Cod procedură civilă.

Motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.7 Cod procedură civilă este nefondat.

Examinând sentința atacată, se constată faptul că aceasta respectă cerințele prevăzute de art.261 pct.5 Cod procedură civilă.

Mai mult, criticile sub aspectul nemenționării faptelor imputate în cuprinsul hotărârii sunt nefondate, întrucât însuși recurentul a menționat că în speță sunt incidente dispozițiile art.85 alin.5 din O.U.G. nr.194/2002 potrivit cărora „Atunci când declararea străinului ca indezirabil se întemeiază pe rațiuni de securitate națională, în conținutul hotărârii nu se menționează datele și informațiile care au stat la baza motivării acesteia”.

De altfel, temeiul legal al sesizării în cauza dedusă judecății a fost cunoscut de recurent, conform Rezoluției din 24.08.2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, menționată în cuprinsul hotărârii recurată.

Nu este fondat nici motivul de recurs prevăzut de art.309 pct.9 Cod procedură civilă, instanța de fond pronunțând o hotărâre legală și temeinică, cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în cauză.

Potrivit art.85 alin.1 din O.U.G. nr.194/2002, republicată, „declararea ca indezirabil este o măsură care se dispune împotriva străinului care a desfășurat, desfășoară ori există indicii temeinice că intenționează să desfășoare activități de natură să pună în pericol securitatea națională sau ordinea publică”, iar potrivit alin.2, „măsura prevăzută la alin.1 se dispune de Curtea de Apel București la sesizarea procurorului anume desemnat de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, care sesizează instanța la propunerea instituțiilor cu competențe în domeniul ordinii publice și securității naționale care dețin date sau indicii temeinice, în sensul celor prevăzute la alin.(1)”.

Conform art.85 alin.3 din același act normativ, „Datele și informațiile în baza cărora se propune declararea ca indezirabil pentru rațiuni de securitate națională se pun la dispoziția instanței de judecată, în condițiile stabilite de actele normative care reglementează regimul activităților referitoare la siguranța națională și protejarea informațiilor clasificate”.

În acest context legal, înscrisurile puse la dispoziția instanței au fost clasificate ca secret de stat la nivel „strict secret”, motiv pentru care nu au putut fi puse la dispoziția recurentului, astfel că sunt nefondate criticile din această perspectivă.

Jurisprudența CEDO menționată nu prezintă relevanță în cauză, vizând situații diferite de cea a recurentului.

Recurentul a invocat încălcarea art.1 din Protocolul nr.7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, însă această încălcare nu poate fi reținută

Necontestat este faptul că recurentului i-a fost respinsă cererea de determinare a statutului de refugiat la 31.07.2009 de către Oficiul Român de Imigrări, plângerea la instanța de judecată fiindu-i respinsă.

Chiar dacă recurentul este solicitant al statutului de refugiat, față de acesta se poate dispune măsura declarării ca indezirabil, potrivit O.U.G. nr.194/2002, republicată, întrucât, potrivit art.147 din ordonanța menționată, prevederile Legii nr.122/2006, privind azilul în România nu pot fi aplicate cu prioritate în situațiile în care rațiuni de securitate națională sau de ordine publică impun îndepărtarea acestora de pe teritoriul României, cum este și cazul recurentului.

Prin sentința recurată nu au fost încălcate garanțiile procedurale în caz de expulzare a străinilor prevăzute în art.1 paragraful 1 din Protocolul nr.7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale întrucât, potrivit paragrafului 2 al art.1 „un străin poate fi expulzat înainte de exercitarea drepturilor enumerate în paragraful 1 lit.a), b) și c) al acestui articol, atunci când expulzarea este necesară în interesul ordinii publice sau se întemeiază pe motivul de securitate națională”, or, recurentul se încadrează în această ultimă ipoteză.

            De altfel, în acest ultim sens sunt și dispozițiile art.32 din Legea nr.46/ 1991 prin care s-a aderat la Convenția privind statutul refugiaților.

            În altă ordine, faptul că în art.85 alin.1 și 5 din O.U.G. nr.194/2002 republicată, legiuitorul a prevăzut că măsura declarării ca indezirabil se dispune, în primă instanță, de Curtea de Apel București, iar hotărârea este supusă căii de atac a recursului la  Înalta Curte de Casație și Justiție, conform art.86 alin.1 din același act normativ, se apreciază că a fost respectat dreptul recurentului la un proces echitabil, prevăzut de art.6 din CEDO, sub toate aspectele.

            Recurentul, prin apărătorul ales, și-a putut exercita drepturile procesuale și și-a putut expune argumentele care militau împotriva declarării sale ca indezirabil. Mai mult, acesta nu a fost îndepărtat de pe teritoriul României până la momentul judecării recursului

            Față de considerentele expuse, în temeiul art.312 alin.1 teza a II-a Cod procedura civilă, coroborat cu art.20 din Legea nr.554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte a respins recursul formulat ca nefondat, iar cererea de suspendare a executării Sentinței nr.71/CC din 25.08.2010, ca rămasă fără obiect.