Cerere de despăgubire formulată în temeiul art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Condiţii
Legea nr. 554/2004, art. 19 alin. (1)
Cuprins pe materii: Drept administrativ
Indice alfabetic: Act administrativ
Acţiune în despăgubire
Daune
Despăgubiri
Legătură de cauzalitate
Prejudiciu
Răspundere patrimonială
Cererea de despăgubire pentru vătămarea produsă prin emiterea unui act administrativ nelegal, formulată în temeiul art. 19 din Legea 554/2004, este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: existenţa unui act administrativ nelegal anulat de instanţă, producerea unui prejudiciu și dovedirea legăturii de cauzalitate între actul administrativ nelegal și prejudiciul suferit de reclamant.
În lipsa dovedirii legăturii de cauzalitate dintre emiterea actului constatat nelegal și producerea pretinsului prejudiciu, răspunderea patrimonială a autorităţii publice pârâte nu poate fi angajată.
Decizia nr. 5036 din 16 noiembrie 2010
Curtea de Apel Ploiești - Secţia comercială, de contencios administrativ și fiscal prin sentinţa civilă nr.86 din 2.04.2010, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta de SC”RS”SA în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală și Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a obligat pârâţii, în solidar, să plătească reclamantei suma de 16.743.312,7 lei cu titlu de despăgubiri materiale și a respins capătul de cerere privind acordarea de daune morale, obligând totodată pârâţii, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă în cuantum de 25.000 lei.
În acest sens instanţa a reţinut că, prin acţiunea formulată, reclamanta a solicitat obligarea, în solidar a pârâţilor la repararea prejudiciului cauzat prin emiterea Deciziei de impunere nr.268/27.06.2008 și a Raportului de inspecţie fiscală nr.14613/27.06.2008, cuantificat provizoriu la 40.000.000 lei și obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată, iar prin cererea precizatoare depusă la data de 10.11.2009 au solicitat obligarea în solidar a pârâţilor la repararea prejudiciului material, în cuantum de 37.974.453,63 lei, pentru pagubele cauzate prin emiterea deciziei de impunere nr.268/2008 și a Raportului de inspecţie fiscală nr.14613/2008, calculat până la data de 31.01.2010, la plata de daune morale pentru prejudiciul cauzat prin emiterea celor două acte administrativ fiscale, în cuantum de 22.000.000 lei și la plata cheltuielilor de judecată, câtimea obiectului pretenţiilor materiale fiind mărită, în ședinţa publică din 01.03.2010, la suma de 39.690.707,34 lei, conform concluziilor expertului.
S-a mai reţinut că, în ședinţa publică din data de 22.03.2010, pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a invocat excepţia inadmisibilităţii, iar pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţii respinse pentru considerentele expuse în încheierea de ședinţă și totodată s-a dispus efectuarea în cauză a unei expertize contabile.
Pe fondul cauzei s-a reţinut că, prin actele administrativ fiscale contestate s-a stabilit în sarcina reclamantei a obligaţiei fiscale suplimentară în cuantum de 19.002.667 lei și majorări de întârziere în sumă de 5.374.404 lei, iar prin sentinţa civilă nr.256 din 4.12.2008 a Curţii de Apel Ploiești, ca urmare a contestaţiei formulată de reclamantă, hotărâre rămasă irevocabilă prin decizia nr.3202 din 9.06.2009 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, a fost obligată pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, urmare a anulării actelor emise, la restituirea, către reclamantă, a sumei de 12.102.619 lei, cu titlu de TVA, luându-se totodată act că reclamanta a renunţat la capătul de cerere având ca obiect suspendarea efectelor deciziei de impunere; pe cale de consecinţă executarea deciziei de impunere nefiind suspendată s-a iniţiat procedura de executare silită, obligaţia de plată a sumelor stabilite în sarcina societăţii fiind stinsă la data de 26.01.2009, prin emiterea notelor de compensare a obligaţiei fiscale ce au fost ulterior anulate irevocabil prin decizia nr.5768/14.12.2009 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, sumele ce au fost refuzate la rambursare și cele compensate, nelegal cu cele din decizia de impunere fiind restituite reclamantei la data de 27.07.2009, astfel că, pentru perioada 26.01.2009 – 27.07.2009, suma a fost imobilizată de către organele fiscale.
În acest context instanţa de fond a apreciat că emiterea actelor administrativ fiscale supuse discuţiei, începând cu emiterea deciziei de impunere și sfârșind cu procedurile de executare silită, anulate irevocabil de către instanţă, care a constatat nelegalitatea lor, reprezintă o faptă ilicită prin care s-a cauzat reclamantei un prejudiciu reprezentat de indisponibilizarea sumelor stabilite și obligarea societăţii de a le plăti, săvârșită cu vinovăţie de către pârâta care deși a avut cunoștinţă de anularea deciziei de impunere, prin sentinţa civilă nr.256 din 4.12.2008, a demarat procedurile de executare.
A mai considerat instanţa de fond că faptele ilicite constatate incumbă ambilor pârâţi, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală fiind o structură în subordinea Ministerului Finanţelor Publice, astfel încât prejudiciul material cauzat reclamantei, în cuantum de 16.743.312,7 lei, reprezentând taxe judiciare de timbru, onorarii de avocat, plata cauţiunii, cheltuieli pentru preîntâmpinarea procedurii de executare etc., efectuate până la data de 27.07.2009, dată la care suma a fost restituită, se impune a fi acoperit, în solidar, de către cei doi pârâţi, apreciindu-se totodată că nu există legătură de cauzalitate între faptele ilicite constatate și sumele de acest fel plătite după data de 27.07.2009 și constatate de expert în lucrarea sa și nici nu s-a făcut dovada, de către societate a plăţii de penalităţi în cuantum de 4.206.302,72 lei, calculate de expert.
În ceea ce privește prejudiciul moral solicitat de reclamantă, prima instanţă a constatat că, prin anularea actelor administrativ fiscale emise de pârâţi societăţii i s-a acordat o satisfacţie echitabilă și, pe cale de consecinţă se impune respingerea cererii formulate în acest sens, impunându-se în schimb, în condiţiile art.274 și 276 Cod procedură civilă, faţă de împrejurarea că acţiunea reclamantei a fost admisă în parte, obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 25.000 lei reprezentând taxă judiciară de timbru, timbru judiciar, onorariu expert și parte din onorariile de avocaţi ce au fost achitate în baza facturilor depuse la dosar.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs părţile.
În motivarea recursului formulat de recurenta-reclamantă, în temeiul dispoziţiilor art.304 pct.9 și 3041 Cod procedură civilă, a susţinut în esenţă că în mod greșit instanţa de fond, constatând îndeplinirea cumulativă a condiţiilor răspunderii delictuale, nu a procedat la repararea integrală a prejudiciului cauzat societăţii, conform dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, respectiv a admis acţiunea numai în parte, pentru suma de 16.743.312,07 lei și a respins acordarea sumei de 22.947.395,07 lei cu titlu de daune materiale reprezentând contravaloarea penalităţilor de întârziere achitate de societate furnizorilor săi, deși achitarea acestora a fost dovedită.
Consideră recurenta că în mod eronat prima instanţă nu a acordat societăţii și prejudiciul aferent perioadei 27.06.2008 (data emiterii deciziei de impunere) – 26.01.2009 (data emiterii Notelor de compensare 2), deși în cauză din probele administrate a rezultat că societatea a suportat prejudicii ca urmare a actelor administrativ fiscale anulate și în această perioadă.
În acest sens, recurenta-reclamantă a arătat că pierderea efectivă suferită de societate în luna ianuarie 2009 în sumă de 1.509.043,54 lei se datorează încetării activităţii e producţie de la data de 01.01.2009, întrucât ca urmare a emiterii deciziei de impunere și a Raportului de inspecţie fiscală societatea s-a aflat în imposibilitate de a achita contravaloarea materiilor prime achiziţionate de la principalul furnizor X, care a suspendat contractul de furnizare de materie primă, iar ulterior l-a reziliat, procedând și la executarea scrisorii de garanţie bancară pentru suma de 56.399.926,07 lei.
Totodată recurenta susţine că și beneficiul nerealizat de societate, ca urmare a încetării activităţii în sumă de 350.263,43 lei (stabilit prin raportul de expertiză) trebuia acordat, societatea fiind îndreptăţită să primească despăgubiri pentru lipsa profitului, ulterior datei de 01.01.2009.
Recurenta-reclamantă a criticat sentinţa atacată, susţinând că, în mod nelegal, instanţa de fond a considerat ca nefiind îndeplinită condiţia existenţei legăturii de cauzalitate între fapta ilicită a organelor fiscale și prejudiciul suferit de societate în ianuarie 2009 și pe cel aferent perioadei 27.07.2009 (data restituirii sumelor ilegal reţinute de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală) - februarie 2010 (data efectuării analizei din raportul de expertiză), neacordând contravaloarea prejudiciului suferit de societate în sumă de 16.881.785,56 lei.
Astfel, susţine recurenta – reclamantă că și după data restituirii efective a sumei nelegal refuzate la rambursare, societatea a continuat să suporte efectele faptelor ilicite ale organelor fiscale, având în continuare o pierdere efectivă, și suferind din cauza beneficiului imposibil de realizat și continuând să achite onorarii avocaţilor și consultanţilor fiscali.
Având în vedere toate aceste motive de fapt și de drept recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului formulat și în consecinţă modificarea sentinţei atacate, în sensul admiterii acţiunii formulate prin acordarea și a sumei de 22.947.395,27 lei respinsă de către instanţa de fond.
În drept au fost invocate dispoziţiile art.304 pct.7 și 9, art.3041 Cod procedură civilă, dispoziţiile Legii nr.554/2004 a contenciosului administrativ.
În motivarea recursului formulat de recurenta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova a criticat sentinţa pronunţată de instanţa de fond , susţinând în esenţă că acţiunea dedusă judecăţii având ca obiect despăgubiri materiale nu îndeplinește condiţiile art.1 din Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ.
În acest sens, recurenta a susţinut că deși prin sentinţa criticată se face referire la o decizie de impunere și la un raport de inspecţie fiscală, obiectul acţiunii nu îl constituie atacarea acestora, actele fiind deja anulate de către instanţele de judecată încă din anul 2008, iar despăgubirile solicitate nu au legătură directă cu emiterea acestora. Consideră recurentele că fiind invocate dispoziţiile art.998,999 și 1003 Cod civil care reglementează răspunderea delictuală, competenţa de soluţionare aparţine instanţelor de drept comun.
Recurenta-pârâtă critică hotărârea atacată și în ceea ce privește modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice care a fost respinsă fără o motivare temeinică și legală, arătând că dosarul fiscal al SC”RS”SA se află în administrarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, această instituţie fiind cea care a efectuat verificarea și a întocmit actele administrativ fiscale, invocând în acest sens dispoziţiile HG nr.109/2009.
În drept au fost invocate dispoziţiile art.3041 Cod procedură civilă.
În motivarea recursului formulat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a criticat sentinţa atacată, susţinând în esenţă următoarele:
În mod greșit instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, având în vedere faptul că despăgubirile solicitate izvorăsc din creanţe fiscale, astfel că, în cauză nu erau aplicabile dispoziţiile generale prevăzute de legea contenciosului administrativ ci legea specială în materie fiscală, respectiv OG nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală republicat.
În acest sens recurenta a susţinut că întrucât prejudiciul pretins rezultă din creanţe fiscale, în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art.124 alin.1 din OG nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală și a Ordinului MFP nr.1899/2004 pentru aprobarea procedurii de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, precum și de acordarea a despăgubirilor cuvenite contribuţiilor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal.
Pe de altă parte, recurenta-pârâtă a arătat că intimata – reclamantă a formulat în prealabil acţiuni întemeiate pe dispoziţiile speciale ale OG nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală solicitând dobânzi aferente rambursării cu întârziere de către Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a sumei de 12.102.519 reprezentând TVA, acţiuni ce au format obiectul dosarelor nr.998/42/2009 și 98/42/2010.
Susţine recurenta-pârâtă că deși aceste acţiuni au fost intitulate diferit, acestea vizează același scop, respectiv repararea presupusului prejudiciu cauzat ca urmare a emiterii Deciziei de impunere nr.268/27.06.2008 și a Raportului de inspecţie fiscală nr.14619/27.06.2009.
Pe fondul cauzei, recurenta-pârâtă a criticat sentinţa atacată, susţinând că în mod greșit instanţa de fond a admis în parte acţiunea și a obligat pârâţii la plata sumei de 16.743.312,07 lei cu titlu de despăgubiri materiale constatând eronat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.998 și art.999 și art.1003 Cod civil și art.19 din Legea nr.554/2004 privind contenciosul administrativ.
În acest sens, recurenta-pârâtă susţine că în mod greșit instanţa de fond a apreciat ca fiind îndeplinite cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale atât în ceea ce privește valoarea actualizată a onorariilor achitate de intimata-reclamantă ca și pierderea efectivă suferită ca urmare a cheltuielilor efectuate pentru preîntâmpinarea deschiderii procedurii generale de insolvenţă și pentru reluarea activităţii precum și a beneficiului nerealizat de intimata-reclamantă ca urmare a sistării livrării de materie primă.
Consideră recurenta-pârâtă că în mod neîntemeiat și nelegal instanţa de fond și-a însușit concluziile raportului de expertiză în ceea ce privește prejudiciul fără a avea în vedere și a răspunde la obiecţiunile formulate de aceasta, în motivarea sentinţei pronunţate, iar obligarea la plata onorariilor achitate de intimata-pârâtă, recurenta apreciază că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art.274 și 276 Cod procedură civilă, sumele respective fiind actualizate fără a se indica temeiul de drept.
Cu privire la suma reprezentând costul imobilizării celor 2.000.000 lei depuși cu titlu de cauţiune, recurenta apreciază că întârzierea în restituire nu s-a datorat culpei organelor fiscale iar referitor la suma de 14.419.407,19 lei susţine că beneficiul nerealizat nu putea fi calculat strict pentru perioada februarie 2009 – iulie 2009 având în vedere prevederile OG nr.70/2004 pentru modificarea și completarea Legii contabilităţii nr.82/1991, durata exerciţiului financiar fiind de 12 luni.
Totodată apreciază recurenta că nici în privinţa acestei sume nu a fost dovedită existenţa cumulativă a condiţiilor angajării răspunderii civile delictuale.
În ceea ce privește acordarea cheltuielilor de judecată, recurenta consideră că instanţa trebuia să facă aplicarea dispoziţiilor art.274 alin.3 Cod procedură civilă iar în acordarea cheltuielilor instanţa admiţând în parte acţiunea reclamantei, trebuia să ţină seama de proporţia în care aceasta a fost admisă.
În drept au fost invocate dispoziţiile art.299 alin.1, art.304 pct.9 și art.3041 Cod procedură civilă.
Instanţa de control judiciar constată că în cauză este incident motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, hotărârea instanţei de fond fiind rezultatul unei aplicări și interpretări eronate a dispoziţiilor legale aplicabile în cauză.
Astfel, deși a apreciat în mod corect în temeiul dispoziţiilor art.19 alin.(1) din Legea contenciosului administrativ că acţiunea reclamantei privind acordarea de despăgubiri este admisibilă ulterior, în judecarea pe fond a cauzei, a apreciat ca fiind întemeiată în parte, acţiunea acesteia reţinând în mod eronat ca fiind întrunite cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale, respectiv dispoziţiilor art.998 și art.999 coroborate cu dispoziţiile art.1003 Cod civil pentru suma de 16.743.312,07 lei.
Suma respectivă, considerată „prejudiciu material ce se impune a fi acoperită de către cei doi pârâţi, în solidar”, astfel cum a reţinut instanţa de fond, se compune din contravaloarea actualizată a taxelor de timbru și timbru judiciar achitate de către reclamantă în acţiunile formulate având ca obiect anularea actelor administrativ fiscale nelegale în cuantum de 96,02 lei – valoare actualizată, onorariile achitate de societate diferitelor cabinete de avocatură, până la data la care suma a fost restituită, respectiv 27.07.2009, în sumă de 315.660,74 lei valoare actualizată, costul imobilizării sumei de 2.000.000 lei depusă cu titlu de cauţiune, în dosarul având ca obiect suspendarea executării deciziei de impunere, consemnată la 19.08.2008 și restituită la 14.01.2009 în cuantum de 128.499,82 lei, pierderea efectivă suferită de societate, ca urmare a cheltuielilor efectuate pentru preîntâmpinarea deschiderii procedurii de insolvenţă și pentru reluarea activităţii, în cuantum actualizat de 14.419.407,19 lei, precum și beneficiul nerealizat de societate, urmare a sistării livrării de materie primă, în cuantum actualizat de 1.879.648,30 lei, conform raportului de expertiză contabilă.
În speţă, instanţa de fond, în aprecierea dispoziţiilor legii contenciosului administrativ avea obligaţia de a analiza cererea de plată unor despăgubiri formulată de reclamantă în temeiul dispoziţiilor art.19 din lege, sub aspectul îndeplinirii condiţiilor necesare pentru angajarea răspunderii administrativ-patrimoniale a autorităţilor pârâte , astfel cum s-a statuat atât în literatura de specialitate cât și în jurisprudenţa actuală a instanţelor de contencios administrativ și fiscal, respectiv existenţa unui act administrativ ilegal, anulat de instanţă, un prejudiciu suferit de reclamant care trebuie dovedit și legătura de cauzalitate între actul ilegal și prejudiciul suferit de reclamant.
Din această perspectivă, acţiunea formulată de reclamantă nu îndeplinește cumulativ condiţiile pentru angajarea răspunderii administrativ patrimoniale a autorităţilor pârâte, întrucât din probatoriul administrat în cauză nu rezultă că pretinsul prejudiciu a fost cauzat prin emiterea actelor administrativ fiscale anulate, respectiv nu este dovedită legătura de cauzalitate dintre acestea.
Pe de altă parte, în stabilirea prejudiciului suferit ca și a legăturii de cauzalitate trebuie avută în vedere natura juridică a actelor administrativ fiscale anulate și în consecinţă aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor legii speciale în materie respectiv prevederile Codului fiscal și a codului de procedură fiscală, potrivit cărora pentru sumele nedatorate respectiv nerestituite sau nerambursate în termenul legal contribuabilul are dreptul la dobândă, conform dispoziţiilor art.124 alin.(1) din Codul de procedură fiscală.
În fapt această dobândă reprezintă o sancţiune menită să acopere beneficiul nerealizat de către creditor – respectiv societatea reclamantă – care a fost în imposibilitate de a dispune de sumele respective ca urmare a stabilirii eronate a obligaţiilor fiscale fiind echivalentă cu dispoziţiile art.1088 Cod civil, potrivit cărora în cazul neexecutării unei obligaţii care au ca obiect o sumă de bani, creditorul nu poate să ceară cu titlu de daune decât dobânda legală.
De altfel, sumele nedatorate, au fost restituite recurentei-reclamante la data de 27.07.2009 urmare a hotărârii irevocabile, astfel că prejudiciul efectiv cauzat, a fost acoperit integral.
Mai mult, așa cum rezultă din materialul probator administrat în cauză recurenta-reclamantă a promovat alte două acţiuni în instanţă având ca obiect acordarea de dobânzi pentru restituirea cu întârziere a sumelor nelegal reţinute.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că recursurile formulate de recurentele-pârâte sunt fondate și urmează a fi admise întrucât prin admiterea în parte a acţiunii reclamantei și obligarea la plata sumelor solicitate cu titlu de despăgubiri, instanţa a pronunţat o hotărâre netemeinică și nelegală, în cauză fiind incident motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art.304 pct.9.
Instanţa a reţinut ca fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiilor art.19 din Legea nr.554/2004 republicat deși în cauză nu s-a dovedit legătura de cauzalitate între actele administrativ fiscale anulate (decizia de impunere nr.268/27.06.2008 precum și raportul de inspecţie fiscală nr.14513 din 27.06.2008) și prejudiciul pretins suferit de către reclamant.
Astfel în ceea ce privește cheltuielile de judecată compuse din taxe de timbru achitate 96,05 și onorarii plătite către cabinete de avocatură în sumă de 315.660,74 lei valori actualizate conform expertizei efectuate în cauză în mod greșit instanţa de fond a reţinut că aceste sume reprezintă un prejudiciu determinat prin emiterea actelor fiscale anulate pentru care a dispus angajarea răspunderii patrimoniale a pârâţilor, ignorând faptul că reclamanta avea posibilitatea legală de a solicita acordarea acestor cheltuieli, cu ocazia soluţionării cauzelor în temeiul dispoziţiilor art.274 Cod procedură civilă, acestea reprezentând un accesoriu al acţiunii principale ori să solicite acordarea acestor cheltuieli pe cale separată, în condiţiile dreptului comun.
Nici în ceea ce privește suma de 315.669,74 lei reprezentând valoarea actualizată a indisponibilizării sumei de 2.000.000 lei achitată de recurenta – reclamantă cu titlu de cauţiune în vederea soluţionării cererii de suspendare, nu se poate reţine ca fiind îndeplinite condiţiile angajării răspunderii patrimoniale a părţilor, indisponibilizarea sumei respective ca și restituirea acesteia fiind dispusă în conformitate cu dispoziţiile legale incidente în cauză, respectiv dispoziţiile art.215 Cod procedură fiscală și art.7231 Cod procedură civilă astfel că nu se poate aprecia ca fiind un prejudiciu determinat de emiterea actelor fiscale anulate.
În ceea ce privește suma de 14.419.407,19 lei reprezentând valoarea actualizată a cheltuielilor efectuate pentru preîntâmpinarea deschiderii procedurii de insolvenţă ca și pentru reluarea activităţii, se constată că nu a fost dovedită legătura de cauzalitate cu emiterea actelor administrativ fiscale anulate, respectiv faptul că societatea ar fi urmat să intre în incapacitate de plată ca o urmare directă a emiterii acestora.
Cu privire la recursul declarat de către recurenta – reclamantă Curtea constată că acesta este nefondat, instanţa de fond apreciind și reţinând în mod corect că nu se poate angaja răspunderea patrimonială a autorităţilor pârâte întrucât între pretinsele prejudicii reţinute și actualizate prin raportul de expertiză și emiterea actelor administrativ fiscale constatate ca fiind nelegale, nu există o legătură de cauzalitate, iar în cazul penalităţilor de întârziere nu a fost dovedită achitarea acestora și nici faptul că aceste penalităţi de întârziere în achitarea facturilor s-ar fi datorat emiterii actelor fiscale nelegale.
Având în vedere toate aceste considerente, în conformitate cu dispoziţiilor art.312 alin .(1)-(3) Cod procedură civilă Înalta Curte a respins recursul declarat de reclamanta SC”RS”SA ca nefondat, și a admis recursurile declarate de recurenţii-pârâţi, modificând în parte sentinţa atacată în sensul că a respins ca neîntemeiată cererea privind obligarea pârâţilor la plata către reclamantă a sumei de 16.743.312,07 lei reprezentând despăgubiri materiale și la plata sumei reprezentând cheltuieli de judecată și a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.