Bun
imobil retrocedat unui cult religios. Condiția despăgubirii fostului
deținător pentru adăugirile ce nu depășesc 50% din
aria desfășurată actuală a construcției.
O.U.G.
nr. 94/2000, art. 1 alin. (1) și (3)
Codul
civil, art. 494
În sensul dispozițiilor art. 1 alin. (3) din
O.U.G. nr. 94/2000 privind
retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din
România, adăugirile care nu depășesc 50% din aria
desfășurată actuală a imobilului supus retrocedării se
preiau de către beneficiarul retrocedării, cu obligația
corelativă a despăgubirii fostului deținător cu
contravaloarea lor – aceasta fiind calea aleasă de legiuitor pentru a asigura
un echilibru rezonabil între interesele beneficiarului retrocedării
și interesul public, în aplicarea principiului accesiunii imobiliare
artificiale.
Dreptul de accesiune asupra adăugirilor
astfel reglementat, nu poate fi condiționat în funcție de valabilitatea
titlului statului la data preluării imobilului, din întreg conținutul
O.U.G. nr. 94/2000 rezultând faptul că acest act normativ a instituit un
regim juridic unitar pentru imobilele intrând în obiectul său de
reglementare, fără a face vreo
deosebire în raport cu modalitatea de preluare, cu sau fără titlu
valabil.
Decizia nr. 5267
din 25 noiembrie 2010
Prin acțiunea
înregistrată
În motivarea
acțiunii, reclamanta a arătat că Parohia X Câmpia Turzii, , a depus
A mai arătat
reclamanta că imobilul teren, înscris în Cartea Funciară nr.x Ghiriș-Arieș
(Câmpia Turzii), în suprafață de 1335 mp,
cu construcție compusă din 6 încăperi cu suprafață de
291 mp, a fost preluat de Statul Român în mod abuziv, în temeiul Decretului
nr.176/1948, așa cum rezultă din Inventarul Școlii de predare
maghiară Câmpia Turzii.
Prin întâmpinările formulate în cauză, pârâta Comisia
Specială de Retrocedare a solicitat respingerea acțiunii, ca
neîntemeiată.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâții
Primăria Câmpia Turzii și Consiliul Local
al Municipiului Câmpia Turzii, au invocat
excepția lipsei calității procesuale pasive, în raport cu
dispozițiile Legii nr.215/2001, legea administrației publice locale,
coroborate cu prevederile Legii nr.213/1998.
Prin sentința civilă
nr.122 din 16 martie 2010, Curtea de Apel Cluj -Secția
comercială, de contencios administrativ și fiscal a admis
excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor
Primăria Câmpia Turzii și Consiliul Local
al Municipiului Câmpia Turzii, a admis acțiunea
formulată de reclamanta Parohia X Câmpia Turzii
în contradictoriu cu Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au
aparținut Cultelor Religioase din România și, în consecință, a dispus anularea
prevederilor art.7 din Decizia nr.2163 emisă la data de 28.09.2009 de
Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparținut
cultelor religioase din România.
Prin aceeași
sentință, s-a constatat că adăugirile aduse imobilului
retrocedat, edificat pe terenul înscris în CF nr.x Ghiriș-Arieș (Câmpia Turzii)
cu nr. top 279 și 279/1, în suprafață
construită de 53,54 mp, având destinația de sală de clasă
și vestiar, sunt proprietatea reclamantei și a fost obligată
pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au
aparținut cultelor religioase din România să plătească
reclamantei suma de 595 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond
a reținut, în esență, următoarele:
În privința excepției lipsei calității procesuale
pasive a pârâților Primăria Câmpia Turzii
și Consiliul Local al Municipiului Câmpia Turzii,
a constatat că în temeiul
prevederilor Legii nr.213/1998 privind proprietatea publică și
regimul juridic al acesteia, dreptul de proprietate publică aparține
statului sau unităților administrativ-
teritoriale, or, în speță,
deținătorul imobilului a fost Statul Român prin Ministerul
Învățământului conform înscrierilor efectuate în CF nr.956 Ghiriș-Arieș sub B.5,6.
Pe fondul cauzei, prima
instanță a reținut că imobilul în litigiu a fost preluat în
mod abuziv de la adevăratul proprietar, în speță reclamanta, în
baza Decretului nr.176/1948, care este un titlu nevalabil, întrucât
încalcă prevederile constituționale de la acea vreme și
tratatele internaționale la care România era parte. Nevalabilitatea
titlului a fost constatată din însăși emiterea dispoziției
a cărei anulare se solicită pe calea prezentei acțiuni.
Astfel, pornind de la teza preluării imobilului în baza unui titlu
nevalabil, instanța a reținut
că reclamanta nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra
imobilului și, corelativ, Statul Român nu a devenit niciodată
adevărat proprietar al acestuia și din acest motiv nu poate fi
invocată accesiunea imobiliară asupra adăugirilor realizate la
imobilul preluat abuziv.
De altfel, pârâta, prin emiterea
deciziei, stabilind că imobilul a fost preluat abuziv și cunoscând
faptul că adăugirile au fost făcute de comunitate, respectiv
enoriașii bisericii, cu munca proprie și materialele acestora, nu
poate invoca accesiunea imobiliară,
întrucât statul neavând un titlu de proprietate legal dobândit în
condițiile art.644-645 din Codul civil
nu poate fi beneficiarul dreptului de accesiune asupra adăugirilor.
Chiar dacă s-ar constata că acesta a devenit adevărat
proprietar, în conformitate cu prevederile art.494 din Codul civil îi revine
obligația de a despăgubi pe constructor, în speță
reclamanta, asupra adăugirilor efectuate.
Instanța de fond a mai
reținut că, din declarațiile martorilor audiați în
cauză, a rezultat faptul că dreptul de accesiune asupra
adăugirilor revine reclamantei, care a avut calitatea de constructor,
acestea fiind realizate de către comunitatea locală.
Pârâta a atacat cu recurs
sentința menționată, solicitând modificarea ei în sensul respingerii acțiunii ca
nefondată, pentru motive pe care le-a încadrat în prevederile art.304 pct.9 și art.3041
Cod procedură civilă.
În
motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a formulat următoarele
critici:
1. Instanța a interpretat în mod greșit dispozițiile art.1
alin.(3) teza a II-a din O.U.G. nr.94/2000, text normativ care derogă de
la regulile generale și prevede
că adăugirile aduse construcțiilor retrocedate se preiau
cu plată, dacă nu de depășesc 50% din aria
desfășurată actuală,
fără a face distincția
între preluarea cu titlu sau fără titlu.
2. Instanța a considerat
greșit că adăugirile aduse imobilului retrocedat sunt
proprietatea reclamantei, deși, pe de o parte, acestea au fost realizate
cu intenția clară din partea comunității de a contribui la
desfășurarea activității didactice, destinația
imobilului, în perioada respectivă,
fiind aceea de grădiniță,
iar pe de altă parte, statul român a devenit proprietarul lor, în temeiul art.494 Cod civil.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, Parohia X
Câmpia Turzii a solicitat respingerea recursului ca
nefondat, arătând, în
esență, că nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate
asupra imobilului și că statul român nu a devenit niciodată un
adevărat proprietar, conservându-și
posesia prin violență, conform art.1847 Cod civil.
Prin
urmare, statul nu poate fi beneficiarul dreptului de accesiune asupra
adăugirilor, care au fost făcute de comunitatea maghiară,
compusă din enoriași ai bisericii, cu materialele acestora.
Recursul
este fondat.
1.Argumente
de fapt și de drept relevante
1.1. Motivul de recurs privind interpretarea
greșită a art.1 alin.(3) teza a II-a din O.U.G. nr.94/2000 (art.304
pct.9 Cod procedură civilă).
Actul administrativ
supus, parțial, controlului de legalitate pe calea contenciosului
administrativ, potrivit art.3 alin.(7) din O.U.G. nr.94/2000 privind
retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din
România, este decizia nr.2163 din 28 septembrie 2009, emisă de comisia
specială constituită în vederea
aplicării acestui act normativ, obiectul contestării constând în art.7 din decizie, prin care beneficiarul
retrocedării imobilului în litigiu a fost obligat să plătească fostului
deținător contravaloarea adăugirilor ulterioare preluării
abuzive, potrivit art.1 alin.(3) din O.U.G. nr.94/2000.
Textul
legal indicat are următorul conținut:
„Sunt imobile, în
sensul prezentei ordonanțe de urgență, construcțiile
existente în natură, împreună cu terenurile aferente lor, situate în
intravilanul localităților, cu oricare dintre destinațiile avute
la data preluării în mod abuziv, precum și terenurile aflate la data
preluării abuzive în intravilanul localităților, nerestituite
până la data intrării în vigoare a prezentei legi). Adăugirile
aduse construcțiilor se preiau cu plată, numai dacă acestea nu
depășesc 50% din aria desfășurată actuală. În caz
contrar, nu se va dispune retrocedarea, considerându-se imobil nou în raport cu
cel preluat. Nu se includ în această categorie lucrările de
reparații curente, capitale, consolidări, modificări ale
compartimentării inițiale, îmbunătățiri
funcționale și altele asemenea”.
Teza
aplicabilă în cauză este cea potrivit căreia adăugirile
care nu depășesc 50% din aria desfășurată actuală
a imobilului se preiau de către beneficiarul retrocedării, cu
obligația corelativă a despăgubirii fostului deținător
cu contravaloarea lor, aceasta fiind
calea aleasă de legiuitor pentru a asigura
un echilibru rezonabil între
interesele beneficiarului retrocedării și interesul public, în aplicarea principiului accesiunii imobiliare artificiale.
Or,
atât considerentele sentinței atacate, cât și susținerile
și apărările intimatei- reclamante se
fundamentează pe ideea lipsei unui titlu valabil al Statului român,
ignorând complet atât textul legal citat mai sus, cât și împrejurarea că O.U.G. nr.94/2000 a instituit
un regim juridic unitar pentru
imobilele intrând în obiectul său de reglementare,
fără a face distincții în raport cu modalitatea de preluare, cu sau
fără titlu valabil. La această concluzie conduc prevederile art.1 alin.(1) din ordonanța
de urgență, potrivit cărora „Imobilele
care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate
în mod abuziv, cu sau fără
titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice
alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele
decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei
persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din
cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari,
în condițiile prezentei ordonanțe de urgență”.
În
motivarea sentinței s-a reținut că, neavând un titlu de proprietate legal dobândit în condițiile art.644 – 645 Cod civil,
statul nu poate fi beneficiarul dreptului de accesiune asupra adăugirilor,
dar acest considerent reflectă
o inversare a principiului
accesiunii, pentru că, atât în
aplicarea art.1 alin.(3) teza a II-a din O.U.G. nr.94/2000, cât și în aplicarea art.494 Cod civil,
adăugirile revin proprietarului
imobilului, în speță,
Parohiei X Câmpia Turzii, care are însă obligația de a plăti
contravaloarea lor.
În
fine, legat de regulile generale ale accesiunii, Înalta Curte mai reține
că jurisprudența și doctrina dezvoltate în aplicarea prevederilor art.494 Cod civil
au conturat, pe de o parte, ideea
că reaua credință a constructorului nu se deduce automat din
lipsa titlului și, pe de altă parte, că obligația
despăgubirii autorului adăugirilor există atât în cazul constructorului de bună
credință, cât și în cazul
constructorului de rea credință ale
cărui lucrări
proprietarul a decis să le păstreze, singura distincție
operând în ceea ce privește întinderea despăgubirilor, care în primul caz
poate îngloba sporirea valorii
fondului, iar în al doilea caz se
limitează la valoarea efectivă a lucrărilor.
Acesta
constituie un argument suplimentar în
sensul că distincțiile făcute de intimata-pârâtă și de
instanța de fond în funcție de
valabilitatea titlului statului nu
prezintă relevanță sub aspectul supus analizei.
1.2. Motivul de recurs privind interpretarea
greșită a probelor referitoare la edificarea adăugirilor aduse
construcției (art.3041 Cod procedură civilă).
Din
documentația prealabilă emiterii deciziei de retrocedare, depusă
la dosarul de fond, rezultă că adăugirile în litigiu constau în două încăperi cu destinația
de săli de clasă, edificate în 1956 – 1957, cu contribuția
voluntară a cadrelor didactice și a părinților elevilor
școlii elementare care
funcționa atunci în clădire. Aceste împrejurări de fapt sunt relevate în declarațiile autentificate ale martorilor SE și PI, precum și în declarațiile luate nemijlocit de instanță martorelor SE și BE.
Niciuna dintre aceste persoane – trei, foste eleve și una, fostă secretară a școlii
respective - nu a făcut referire la
apartenența celor care au contribuit voluntar la extinderea
unității de
învățământ la un anumit cult religios ori la
intenția ca lucrările să
fie efectuate în alt scop decât cel
legat de activitatea de
învățământ.
Contribuția
enoriașilor din cadrul parohiei reformate locale este menționată, în acești termeni, numai într-o petiție întocmită de fostul
director al școlii prof. PK, și
înregistrată cu nr.9165 din 6
iulie 2009
Raportate
la contextul social-economic al vremii, elementele relevate prin probele administrate nu sunt în măsură
să fundamenteze concluzia
că lucrările au fost efectuate
de enoriașii Parohiei X, în folosul acesteia, așa cum tinde să
demonstreze intimata-
reclamantă și cum a reținut prima instanță, fără o motivare
convingătoare și punând semnul egalității, din punctul de
vedere al semnificației
juridice, între colectivitatea
locală și enoriașii bisericii.
Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art.20 alin.(3) din Legea
nr.554/3004, corelat cu art.312 alin.(1)
și (3) Cod procedură civilă, Înalta Curte a admis recursul, a
modificat în parte sentința atacată,
în sensul respingerii acțiunii reclamantei ca nefondată,
menținând numai dispozițiile
privind lipsa de calitate procesuală pasivă a Primăriei
Câmpia Turzii și Consiliului Local al
Municipiului Câmpia Turzii, care nu au fost
criticate în recurs.