Discriminare. Condiția privind existența unui
tratament diferit aplicat unor situații comparabile.
O.G. nr. 137/2000, art. 2
alin. (1)
Menționarea în pledoaria avocatului, în
cursul unui proces având ca obiect
cererea de reîncredințare a minorului, a situației
particulare a unuia dintre părinți din cauza orientării sexuale
a acestuia, nu îndeplinește elementele constitutive ale faptei de
discriminare astfel cum este aceasta definită prin dispozițiile art.
2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea
tuturor formelor de discriminare, conform cărora pentru a ne găsi în
prezența unei fapte de discriminare trebuie să existe două
situații comparabile la care tratamentul să fi fost diferit.
Decizia
nr. 5738 din 21 decembrie 2010
Reclamantul AA a chemat
în judecată Consiliul Național
pentru Combaterea Discriminării , solicitând instanței ca în
contradictoriu cu aceasta să se constate că pârâtul nu i-a soluționat în termen acțiunea și să-l oblige
să-i soluționeze
cererea și să-i
plătească 100.000 lei daune
morale.
În
motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că, la data de 17 iulie
Reclamantul a mai arătat că Consiliul
Național pentru Combaterea Discriminării a formulat dosarul nr.
5xx/2008 pentru soluționarea căruia a trimis prin fax o cerere la data de 28 aprilie 2009,
dar pârâtul nu i-a comunicat nici un
răspuns, încălcându-i dreptul său la soluționarea echitabilă a acestui
conflict care are
legătură atât cu drepturile
sale fundamentale, cât și cu fiica
sa minoră, ale cărui drepturi și imagine au fost
lezate indirect.
Prin
întâmpinarea formulată, pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea
Discriminării a invocat excepția
rămânerii fără
obiect a acțiunii, motivat
de împrejurarea că, în dosarul nr.
5xx/2008 a fost pronunțată Hotărârea nr. 102/12 august 2009.
Curtea
de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și
fiscal , prin sentința civilă nr. 1014 din 24 februarie 2010 a respins
excepția rămânerii fără obiect a acțiunii
invocată de pârât, ca neîntemeiată și a admis în parte
acțiunea formulată de reclamant, în sensul anulării Hotărârii
nr. 102/12 august 2008 emisă de pârât și a obligării acestuia
din urmă să reanalizeze petiția reclamantului înregistrată
Totodată,
a respins în rest acțiunea ca neîntemeiată.
Pentru
a pronunța această
sentință, instanța a reținut următoarele:
Cu privire la excepția rămânerii fără obiect a
acțiunii, invocată de pârât prin întâmpinare, se constată
că este neîntemeiată în raport de cererea modificatoare
formulată de reclamant și comunicată autorității
pârâte.
Față
de situația că din actul
administrativ contestat nu rezultă în ce a constatat investigarea și cum s-a
ajuns la concluzia de neconstatare a faptei de discriminare, Curtea a
constatat că hotărârea Consiliul Național pentru Combaterea
Discriminării este practic nemotivată .
Actul
administrativ contestat în speță, reține instanța de fond, nu poate fi apreciat că ar cuprinde o motivare „în formă
rezumată” a tuturor argumentelor
și cererilor reclamantului, situație față de care se impune anularea Hotărârii nr.
102/2008 emisă de pârât și obligarea acestuia să
reanalizeze plângerea
reclamantului în termen de 90 de zile de la data rămânerii
irevocabile a hotărârii.
În
raport de această soluționare
a capătului trei din cererea
modificatoare, capetele de cerere
privind constatarea că
pârâtul nu a răspuns cererilor reclamantului dar și capătul de cerere privind obligarea
pârâtului la plata sumei de 100.000 lei reprezentând daune morale au fost respinse de către
instanță.
Împotriva acestei sentințe considerată
nelegală și netemeinică a
declarat recurs Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării , susținând în esență următoarele
critici.
-
Hotărârea judecătorească
este lipsită de temei legal și a fost pronunțată cu
încălcarea și aplicarea greșită a legii.
În
mod eronat instanța de fond a reținut faptul că, Consiliul
Național pentru Combaterea Discriminării nu a analizat în concret
faptele de discriminare sesizate.
Arată
recurentul că „faptele” pe care le
indică instanța ca semnificând „fapte
de discriminare sesizate” se constituie în realitate în expresii bănuite de efecte discriminatorii corelative aceluiași
ipotetic tratament discriminatoriu pe criteriul orientării sexuale.
Se
arată că aceste expresii au fost redate cu ocazia unui eveniment singular, respectiv prin
intermediul „motivelor de apel din 1 iunie 2008, dosar nr. 9xxx/197/2006 Tribunalul pentru minori și familie Brașov”.
Consideră
recurentul că expresiile în cauză nu pot fi divizate, ele nereprezentând capete de cerere individuale, ele
reprezintă atât prin substanța structurii lor cât și în raport
cu singularitatea ocaziei utilizării, o singură faptă de
discriminare – pe criteriul orientării sexuale.
Pentru
ca respectivele expresii să se fi analizat
distinct, percepându-se ca fapte de discriminare diferite, acestea
trebuiau să se delimiteze categoric în timp și spațiu sau
să se cuprindă elemente
constitutive diferite.
-Hotărârea
instanței de fond este nelegală, fiind pronunțată cu
încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Instanța de fond a
oferit Hotărârii Consiliului
Național pentru Combaterea Discriminării nr. 102/2008 un control de legalitate
greșit prin prisma art. 6 paragraf 1 din CEDO privind cerințele referitoare la
desfășurarea unui proces de
judecată.
Arată
recurentul că dispozițiile
art. 6 din CEDO nu au aplicabilitate în ceea ce privește jurisdicția Consiliului Național pentru Combaterea
Discriminării , această concluzie fiind statuată definitiv și general
obligatoriu de către Curtea Constituțională prin
Decizia nr. 1096/2008, Decizia
nr. 444/31 martie 2009, Decizia nr. 1470/2009.
- Sentința
pronunțată de instanța de fond
este ineficientă în lipsa unor elemente concrete care să conducă la o
soluție administrativă opusă celei anulate.
În ceea ce
privește lipsa naturii
discriminatorii a faptei sesizate
se învederează că trebuie
apreciat că diferența de tratament devine discriminare în sensul art.
14 din Convenție când se induc distincții între situații
analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o
justificare rezonabilă și obiectivă.
Se arată că în
contextul ivirii conjecturalului
tratament diferențiat reclamat, cei doi soți se aflau în circumstanțe juridice absolut distincte atât în raport cu
sursa discriminării cât și cu ipoteticul generator al actului
„fărădelegii” – avocat SL, apărătorul exclusiv al
intereselor părții aflate în
opoziție procesuală cu intimatul.
De asemenea, explică
recurentul în completarea
determinării elementelor definitorii juridic pentru discriminare
că „ pârâta de discriminare urmărea exclusiv îndeplinirea
adecvată a mandatului de apărător al părții procesuale aflate în contradictoriu cu
actualul reclamant și nu
discriminarea reclamantului pe criteriul
orientării sexuale.
În drept cererea de
recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod
procedură civilă.
Reclamantul intimat AA a
formulat întâmpinare și a solicitat
respingerea recursului. Se arată
că și dacă ne referim la faptele de discriminare aferente
motivelor de apel, expresiile în
cauză trebuie divizate întrucât vizează aspecte
diferite legate de identitatea
sa, raportate la orientarea sexuală:lucruri,
comportament, valori, cultură.
Analizând cererea de
recurs, motivele invocate, normele legale incidente în cauză și în
conformitate cu prevederile art. 3041 Cod procedură
civilă, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că aceasta este fondată pentru următoarele
considerentele:
În mod eronat
instanța de fond a reținut că recurentul Consiliul Național
pentru Combaterea Discriminării nu a analizat faptele de discriminare
invocate de reclamant ca fiind făcute în dosarele de recurs nr. 15xxx/1971/2007
și în apel nr. 9xxx/197/2006 de către avocatul fostei sale soții
– SL.
În considerentele Hotărârii Consiliului Național
pentru Combaterea Discriminării
nr. 102/12 august 2008 sunt
enunțate expresiile considerate
jignitoare de către reclamant în cererea sa și sunt analizate prin prisma condițiilor cerute de art. 2 alin. (1)
din O.G. nr. 137/2000, art. 14 din Convenție și jurisprudența
comunitară.
Înalta Curte
consideră că nu sunt întrunite elementele constitutive ale art. 2
alin. 1, deosebirea, excluderea, restricția sau preferința trebuie să aibă la bază unul
din criteriile prevăzute, trebuie
să se refere la persoane aflate în situații comparabile și care sunt tratate
diferit.
Reclamantul a
susținut că în cazul altor divorțuri nu se face vorbire despre
orientarea sexuală a taților – dincolo de faptul că această
afirmație nu este probată, fiind ipotetică ca celelalte temeri
ale reclamantului – se reține că această situație
particulară privind orientarea sexuală a reclamantului a fost tratată de
apărătorul fostei soții a reclamantului ca un element important în argumentația apărării, fiind
o situație reală care
nu putea fi ignorată în contextul unui proces de reîncredințare minor, așa cum în cazul altor tați se invocă alcoolismul sau violența
sau alte motive de
discuție ale cuplurilor.
Este evident că
expresiile folosite în pledoaria
apărătorului, soției reclamantului, în cursul procesului de reîncredințare nu întrunesc, condiția
tratamentului diferențiat într-o situație analogă și comparabilă.
Așa cum a
reținut și Consiliul Național pentru Combaterea
Discriminării – în mod corect, avocatul urmărea exclusiv
să-și îndeplinească cu succes
mandatul său de apărător și nu să discrimineze
reclamantul pe criteriul orientării
sexuale, sau să încalce dreptul la demnitate și imagine ale reclamantului.
-
În mod eronat instanța de fond a
considerat că Hotărârea Consiliului Național pentru Combaterea
Discriminării nu a fost motivată, făcând referire la
dispozițiile art. 6 CEDO – privind
procesul echitabil în condițiile în care toate expresiile invocate ca fiind jignitoare – sunt făcute cu ocazia procesului de reîncredințare a minorei reclamantului nu reprezintă fiecare cuvânt în sine – o
ocazie sau situație comparabilă – în scopul ipotetic de a-l denigra,
discrimina pe reclamant, CNCD, a
analizat corect „expresiile” invocate prin prisma caracterului unitar al petiției reclamantului.
În
altă ordine de idei, așa cum
s-a precizat pertinent de către
recurent, dispozițiile
art. 6 din CEDO nu au
aplicabilitate în ceea ce privește
procedura
jurisdicțională din
cadrul CNCD în accepțiunea prevederilor art. 21 alin. 4 Constituția
României . Această argumentare se
desprinde și din practica jurisprudențială a Curții Constituționale (Dec CC
444/2009).
În
acord cu principiile enunțate de jurisprudența CEDO (a se vedea
cauzele Hoffmann v.Austria,
Fredin v. Suedia, Stubbings
și alții v.U.K.) diferența de
tratament devine discriminare când se
induc distincții între situații analoage sau comparabile,
fără ca acestea să se bage pe o justificare rezonabilă și obiectivă.
În
același sens este art. 2 alin. 1
din O.G. nr. 137/2000 – care prevede
pentru a ne găsi în situația
unei fapte de discriminare să avem 2 situații comparabile la
care tratamentul să fi fost diferit.
Din
petiția reclamantului către CNCD – rezultă că cele
două condiții prezentate mai sus nu au fost îndeplinite.
Concluzionând,
Înalta Curte în aplicarea
dispozițiilor art. 304 pct. 9 CPC, a admis
recursul, a modificat în parte sentința atacată în sensul
că a respins ca neîntemeiate capetele de cerere privind
anularea Hotărârii Consiliul Național pentru Combaterea
Discriminării nr. 102/12 august 2008 și obligarea pârâtului la
reanalizarea petiției reclamantului
din data de 11 iulie 2008, înregistrată sub nr. x