Excepție de nelegalitate a art. 6 alin. (4) lit. a) din Normele privind autorizarea școlilor de conducători auto cuprinse în Anexa nr. 2 la Ordinul ministrului transporturilor și infrastructurii nr. 1019/2009. Excepție admisă.
Legea nr. 554/2004, art. 4
Legea nr. 24/2000
O.G. nr. 109/2005, art. 48ął alin. (1) și (2)
Cuprins pe materii: Drept administrativ
Indice alfabetic: contract de muncă
Conducători auto
Școală de șoferi. Condiții de autorizare
Potrivit dispozițiilor art. 48ął alin. (1) și (2) din O.G. nr. 109/2005 privind transporturile rutiere „pregătirea teoretică și practică a unei persoane în vederea obținerii permisului de conducere sau a unei noi categorii ori subcategorii a acestuia se realizează numai într-o școală de conducători auto autorizată, în condițiile existenței unui contract încheiat între persoană și școala respectivă, potrivit dispozițiilor legale. Pregătirea teoretică și practică se efectuează, în școlile prevăzute la alin. (1), cu propriii profesori de legislație rutieră atestați și propriii instructori de pregătire practică atestați”.
Prin raportare la aceste dispoziții, conținutul art. 6 alin. (4) lit. a) din Anexa nr. 2 la Ordinul ministrului transporturilor și infrastructurii nr. 1019/2009, este nelegal, adăugând pentru autorizarea școlilor de șoferi, o condiție suplimentară, respectiv necesitatea încheierii unor contracte de muncă cu normă întreagă pentru profesorii de legislație rutieră și pentru instructorii de pregătire practică, deși este evident că legiuitorul a avut în vedere doar condiția calității de salariați a acestor categorii profesionale, și implicit încheierea unor contracte de muncă în condițiile reglementate de Codul muncii.
Decizia nr. 5633 din 15 decembrie 2010
Prin sentința nr.170 din 23 martie 2010, Curtea de Apel Timișoara - Secția Contencios Administrativ și Fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții SC ESRL, SC A SRL, ș.a. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, și a dispus anularea parțială a art.6 alin.4 lit.a din Anexa nr. 2 –Normele privind autorizarea școlilor de conducători auto - la Ordinul Ministerului Transporturilor și Infrastructurii nr.1019 din 2 octombrie 2009 pentru aprobarea metodologiei privind atestarea instructorilor de pregătire practica și a profesorilor de legislație rutiera, a Normelor privind autorizarea școlilor de conducători auto, a Metodologiei privind autorizarea instructorilor de pregătire practică, a Programei de școlarizare și a Metodologiei de organizare a cursurilor de pregătire teoretică și practică în vederea obținerii permisului de conducere, respectiv a anulat expresia „ cu normă întreagă” din propoziția „ are angajați cu contract de muncă pe o perioada nedeterminată, cu normă întreagă, minim 2 instructori auto, și un profesor de legislație rutieră atestat;”
Pentru a pronunța această hotărâre Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:
Reclamantele, societăți comerciale ce au ca obiect de activitate școli de șoferi, respectiv instruirea persoanelor în vederea obținerii permisului de conducere de diferite categorii iar reclamantul persoană fizică, profesor de legislație rutieră, au solicitat anularea Ordinului Ministerului Transporturilor și Infrastructurii nr.1019/02.10.2009, publicat în Monitorul Oficial nr.684 bis în data de 12 octombrie 2009.
În privința cererii de anulare integrală a Ordinului Ministerului Transporturilor și Infrastructurii nr.1019/02.10.2009, instanța de fond a reținut netemeinicia acesteia, și a constatat că reclamanții nu au indicat nici un motiv de nelegalitate care să afecteze actul în integralitatea sa, respectiv vreun viciu procedural survenit în adoptarea respectivului act administrativ, ci au invocat exclusiv motive de nelegalitate referitoare la anumite dispoziții din reglementările cuprinse în respectivul ordin, reglementări a căror potențială nelegalitate nu poate afecta legalitatea emiterii ordinului contestat.
Cu privire la cererea de anulare a art.6 alin.4 lit.a din Anexa nr.2 , instanța de fond a observat că textul în litigiu impune condiția ca școlile de șoferi să aibă angajați minim 2 instructori auto și un profesor de legislație rutieră, iar condițiile referitoare la modalitatea de angajare, cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată, cu normă întreagă, sunt menționate anterior enumerării celor două categorii de ocupații. În raport cu această topică a propoziției, instanța de fond a reținut că aceste condiții referitoare la modalitatea de angajare, cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată, cu normă întreagă, sunt aplicabile atât instructorilor auto cât și profesorului de legislație rutieră.
Astfel, examinând dispozițiile art.48 indice 13 din OG nr.109/2005, instanța de fond a reținut ca din cuprinsul aliniatelor 1 și 2 rezultă obligativitatea școlilor de șoferi de a avea proprii profesori de legislație rutieră atestați și proprii instructori de pregătire practica atestați, fără a se preciza obligativitatea angajării acestora cu contract de muncă pe perioada nedeterminată, cu normă întreagă, astfel cum prevede art.6 alin.4 lit.a din Ordinul Ministerului Transporturilor și Infrastructurii nr.1019/02.10.2009.
Or, dacă în privința condiției angajării acestora cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată nu se poate reține caracterul nelegal al acesteia, față de reglementările din Codul Muncii, instanța observă că nu există nici o justificare legală pentru condiția ca acest contract de muncă să fie cu normă întreagă. În acest sens, instanța de fond a reținut că in Codul muncii este reglementat și contractul individual de muncă cu timp parțial, în art.101-104, iar art.48 indice 13 din OUG nr.109/2005 nu impune ca profesorii și instructorii de pregătire practică să fie angajați numai cu normă întreagă.
În cazul reglementărilor prevăzute de art.6 alin.4 lit.a din Ordinul Ministerului Transporturilor și Infrastructurii nr. 1019/02.10.2009, instanța de fond a reținut, însă că, prin reglementarea obligativității angajării profesorilor și instructorilor de pregătire practică numai cu normă întreagă, art.6 alin.4 lit.a din Ordinul Ministerului Transporturilor și Infrastructurii nr.1019/02.10.2009 adaugă o condiție suplimentară la actul normativ în baza căruia a fost emis, respectiv OUG nr.109/2005.
Sub acest aspect, o astfel de adăugare contravine regulii prevăzute de art.76 din Legea nr.24/2000 conform căreia ordinele, trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza și în executarea cărora au fost emise și nu pot conține soluții care să contravină prevederilor acestora.
În consecință, instanța de fond a reținut caracterul nelegal al expresiei cu normă întreagă, în propoziția are angajați, cu contract de muncă pe o perioadă nedeterminată, cu normă întreagă, minim 2 instructori auto, și un profesor de legislație rutieră atestat.
În privința cererii de anulare a art.4 și art.12 lit.i din Anexa nr.2 , Normele privind autorizarea școlilor de conducători auto, la Ordinul Ministerului Transporturilor și Infrastructurii nr.1019/02.10.2009, instanța de fond a reținut netemeinicia acesteia, constatând că reclamanții nu au invocat încălcarea vreunei dispoziții legale cu forță juridică superioară, ci doar caracterul nepedagocic al reglementării, aspect asupra căreia instanța nu este competentă să se pronunțe decât în măsura în care anumite norme juridice referitoare la aspecte pedagogice ar fi încălcate, împrejurare ce nu a fost invocată de reclamanți în prezenta cauză.
De asemenea, instanța de fond a apreciat ca fiind netemeinică și cererea privind anularea art.38, 42 și 56 din Anexa nr.5, Metodologia de organizare și desfășurare a cursurilor de pregătire teoretică și practică în vederea obținerii permisului de conducere, la ordinul mai sus citat, reținând că reclamanții nu au invocat încălcarea vreunei dispoziții legale cu forță juridică superioară, ci doar caracterul excesiv al acestei reglementări, aspect asupra căruia instanța nu este competentă să se pronunțe decât în măsura în care ar fi încălcate anumite norme juridice referitoare la utilizarea tahografelor.
În privința cererii de anulare a anexei la programul de școlarizare Plan de învățământ, instanța de fond a reținut că reclamanții nu au invocat încălcarea vreunei dispoziții legale cu forță juridică superioară, ci doar eventual caracterul excesiv, inutil sau imposibil de executat al acestei reglementări, aspect asupra căreia instanța nu este competentă să se pronunțe decât în măsura în care ar fi încălcate anumite norme juridice referitoare la aceste aspecte.
Cu privire la obligativitatea achiziționării a soft-urilor didactice doar de la SC B SRL, s-a reținut că reclamanții nu au solicitat anularea adresei nr.3996/17.11.2009 prin care A.A.R.Caraș-Severin le-a comunicat faptul că sunt obligați a achiziționa soft-turi didactice doar de la SC B Soft SRL, și nici nu au chemat în judecată autoritatea emitentă. De aceea s-a apreciat că în cadrul acestui litigiu, nu este posibilă examinarea legalității actului emis de Autoritatea Rutieră Română-Agenția Caraș-Severin, cu atât mai mult cu cât reclamanții nu au uzat nici de procedura administrativă prealabilă cu privire la această autoritate administrativă.
Cu privire la obligativitatea achiziționării și utilizării de către școlile de șoferi a soft-urilor didactice respective, instanța de fond a reținut că reclamanții nu au invocat încălcarea vreunei dispoziții legale cu forță juridică superioară, ci doar caracterul nepedagogic sau excesiv al reglementării.
Instanța de fond a mai subliniat, în acest context, că nu este competentă să evalueze consecințele economice ale acestei măsuri, ca și ale celorlalte reglementări a căror nulitate au invocat-o reclamanții. Numai în măsura în care aceste consecințe economice ale dispozițiilor criticate ar aduce unor drepturi ale reclamanților ar fi posibilă o evaluare a acestor consecințe de către instanță.
Împotriva sentinței civile nr.170 din 23 martie 2010 a Curții de Apel Timișoara - Secția Contencios Administrativ și Fiscal a declarat recurs Ministerul Transporturilor și Infrastructurii invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, în dezvoltarea căruia a susținut în esență următoarele:
Astfel, recurentul arată că, contrar celor reținute de instanța de fond, dispozițiile ordinului contestat au fost elaborate cu respectarea întocmai a prevederilor art.75, 76 și 79 alin.1 din Legea nr.24/2000, în sensul că ordinul a fost emis în baza și în executarea unor acte normative incidente transporturilor rutiere, limitându-se strict la cadrul stabilit de actele pe baza și în executarea cărora a fost emis, fără a conține soluții care să contravină prevederilor acestora precum și a prevederilor art. 16 alin.4 teza a II-a din același act normativ.
Consideră recurentul, cu privire la anularea art.6 alin.4 lit.a din Anexa nr.2 la OMTI nr.1019/2009, că instanța de fond în mod greșit a reținut caracterul nelegal al expresiei cu normă întreagă din propoziția are angajați, cu contract de muncă pe o perioadă nedeterminată, cu normă întreagă minim 2 instructori auto, și un profesor de legislație rutieră atestat, în condițiile în care necesitatea ca acest contract de muncă să fie cu normă întreagă este dictată atât de justificări legale cât și de justificări raționale.
În acest sens, susține recurentul că potrivit art.48 indice 13 alin.2 din OUG nr.109/2005 în școlile de conducători auto autorizate, pregătirea teoretică și practică se efectuează cu proprii profesori de legislație rutieră atestați și proprii instructori de pregătire practică atestați. Având în vedere faptul că potrivit acestor dispoziții legale, atât profesorii de legislație rutieră cât și instructorii de pregătire practică, trebuie să fie proprii angajați ai școlilor de șoferi auto autorizate, este evidentă intenția legiuitorului de a institui același regim referitor la încadrarea în muncă a celor două categorii profesionale.
Așadar, în condițiile în care școlile de conducători auto autorizate trebuie să aibă proprii profesori de legislație rutieră atestați și proprii instructori de pregătire practică atestați, rezultă cu evidență faptul obligativitatea de a fi angajat cu normă întreagă în cadrul școlii de conducători auto vizează atât instructorii de pregătire practică atestați cât și profesorii de legislație rutieră atestați, intenția legiuitorului cu privire la asigurarea permanenței activității de instruire practică și teoretică în cadrul entităților organizate în acest sens fiind lipsită de orice echivoc.
Consideră recurenta că, având în vedere faptul că regimul cu privire la încadrarea în muncă a profesorilor de legislație rutieră atestați a fost stabilit în cuprinsul dispozițiilor art.48 indice 13 alin.2 din OUG nr.109/2005 astfel cum a fost completată prin Legea nr.218/2009, a cărei legalitate nu a fost supusă cercetării judecătorești, rezultă în mod evident că soluția instanței de fond, este contrară principiilor ce guvernează elaborarea actelor normative fiind totodată de natură a înlătura efectele dispozițiilor în executarea cărora a fost emis actul contestat.
Recursul este nefondat.
Înalta Curte constată, în primul rând, că prin criticile de recurs formulate, recurentul-pârât reiterează apărările invocate în fața instanței de fond, prin întâmpinare , cărora li s-a răspuns în mod corect în considerentele hotărârii recurate, așa încât nu va relua argumentele expuse de judecătorul fondului ci își va limita analiza doar la criticile care se circumscriu unor veritabile motive de recurs, în condițiile art.304 și art.304 1 Cod procedură civilă.
Astfel, obiectul excepției de nelegalitate invocată de intimații-reclamanți constă în dispoziția cuprinsă în art.6 alin.4 lit.a din Anexa nr.2 la Ordinul ministrului transporturilor și infrastructurii nr.1.019/2009 pentru aprobarea Metodologiei privind atestarea instructorilor de pregătire practica și a profesorilor de legislație rutiera, a Normelor privind autorizarea școlilor de conducători auto, a Metodologiei privind autorizarea instructorilor de pregătire practică, a Programei de școlarizare și a Metodologiei de organizare a cursurilor de pregătire teoretică și practică în vederea obținerii permisului de conducere, potrivit căreia orice școală de șoferi, pentru a fi autorizată, trebuie să îndeplinească condiția: a. are angajați cu contract de muncă pe o perioada nedeterminată, cu normă întreagă, minim 2 instructori auto, și un profesor de legislație rutieră atestat;”
Curtea de apel, în urma efectuării controlului de legalitate, a considerat că această normă administrativă contravine actului normativ în executarea căruia a fost emisă, respectiv prevederilor art. 48 indice 13 alin.1 și 2 din Ordonanța de Urgență nr. 109/2005 privind transporturile rutiere, potrivit cărora
1. Pregătirea teoretică și practică a unei persoane în vederea obținerii permisului de conducere sau a unei noi categorii ori subcategorii a acestuia se realizează numai într-o școală de conducători auto autorizată, în condițiile existenței unui contract încheiat între persoană și școala respectivă.
2. Pregătirea teoretică și practică se efectuează în școlile prevăzute la alin.1, cu proprii profesori de legislație rutieră atestați și proprii instructori de pregătire practică atestați.
În primul rând, Înalta Curte reamintește că instanța de contencios administrativ investită cu soluționarea excepției de nelegalitate este abilitată să verifice doar concordanța actului administrativ supus analizei sale cu actele normative cu forță juridică superioară în temeiul și în executarea cărora a fost emisă, ținând seama de principiul ierarhiei și forței juridice a actelor normative, consacrat de art.1 alin.5 din Constituție și art.4 alin.3 din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată. Prin urmare nu pot fi primite justificările raționale de care face vorbire recurentul în justificarea legalității dispozițiilor administrative contestate.
De asemenea, din analiza normelor legale mai sus redate Înalta Curte constată că în mod nejustificat autoritatea publică emitentă a Ordinului nr.1019/2009 a adăugat pentru autorizarea școlilor de șoferi o condiție suplimentară, respectiv necesitatea încheierii unor contracte de muncă cu normă întreagă pentru profesorii de legislație rutieră și pentru instructorii de pregătire practică, deși art. 48 indice 13 alin.2 impunea doar condiția încheierii unor contracte de muncă în cazul celor două categorii profesionale.
Este evident că recurentul a înțeles în mod greșit intenția legiuitorului care prin expresia proprii profesori, respectiv proprii instructori a avut în vedere doar condiția calității de salariați a acestor categorii profesionale, și implicit încheierea unor contracte de muncă în condițiile Codului muncii care reglementează în art.101-104, contractul individual de muncă cu timp parțial.
Prin urmare, este de necontestat faptul că respectiva dispoziție legală contravine actului normativ, în temeiul și în executarea căruia a fost emis, respectiv OUG nr.105/2005, fiind încălcate astfel, dispozițiile art.76 din Legea nr.24/2000.
În consecință Înalta Curte va înlătura toate criticile formulate de recurentul-pârât constatând că în mod legal instanța de fond a reținut caracterul nelegal al expresiei „ cu normă întreagă” din propoziția „ are angajați cu contract de muncă pe o perioada nedeterminată, cu normă întreagă, minim 2 instructori auto, și un profesor de legislație rutieră atestat;” prin raportare la dispozițiile art. 48 indice 13 din OUG nr. 105/2005.
Așadar, toate considerentele expuse, converg către concluzia că soluția de admitere, în parte, a cererii reclamanților, pronunțată de instanța de fond este temeinică și legală, motiv pentru care recursul a fost respins, ca nefondat, potrivit art.312 alin.1 Cod procedură civilă.