Cetățean
străin. Respingerea cererii de acordare a dreptului de stabilire a
domiciliului în România pe motiv de siguranță națională.
O.U.G. nr. 194/2002, art. 70 alin.(1) lit.f
Legea nr. 182/2002, art.2 alin.(2)
Legea nr. 51/1991
Convenția Europeană a Drepturilor și
Libertăților Fundamentale, art. 8
Cuprins pe materii : Drept administrativ
Index alfabetic : cetățean străin
domiciliul
siguranță națională
Potrivit dispozițiilor art. 70 alin.(1) lit. f din O.U.G. nr. 194/2002,
una din condițiile aprobării cererii de stabilire a domiciliului în
România este și aceea ca solicitantul să nu prezinte pericol pentru
ordinea publică și siguranța națională.
O măsură de
respingere a cererii de stabilire a domiciliului în România, bazată pe
motive de siguranță națională, nu trebuie lipsită de
garanții împotriva arbitrariului, prin
posibilitatea de a cere controlul măsurii litigioase de către un
organism independent și parțial. O examinare formală de
către instanța a actului contestat – fără a se verifica
dacă persoana în cauză prezintă într-adevăr un pericol
pentru siguranța națională sau pentru ordinea publică
și fără a fi solicitate, furnizate și analizate
informațiile cu privire la faptele săvârșite – este de
natură a aduce atingere vieții private a solicitantului, constituind
o încălcare a art. 8 din Convenția
Europeană a Drepturilor Omului.
ICCJ, Secția
contencios administrativ și fiscal, decizia nr.
516 din 3 februarie 2009
Prin sentința civilă nr. 161 din 22 ianuarie 2008 a Curții de Apel București,
Secția a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal a fost
respinsă acțiunea formulată de P.O., în contradictoriu cu
Oficiul Român pentru Imigrări, acțiune având ca obiect anularea
deciziei de respingere a cererii de stabilire a domiciliului în România și
obligarea pârâtei la plata despăgubirilor în sumă de 100.000 Euro daune morale.
Instanța a reținut că neîndeplinirea de pârât a cerinței privind motivarea
deciziei de respingere este justificată prin prisma prevederilor Legii nr. 51/1991, respectiv 189/2002, actele ce conțin
descrierea faptelor fiind clasificate.
Așadar, a apreciat prima
instanță, nemenționarea datelor
concrete ce stau la
baza soluției de respingere a cererii este
conformă legii, pârâtul având obligația de a nu divulga respectivele
informații.
Totodată, s-a mai reținut
că dreptul la apărare poate suferi, cu privire la exercițiul
său, restrângeri, în condițiile art. 53 din
Constituția României.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, susținând
că hotărârea atacată este netemeinică
și nelegală pentru următoarele motive :
1. În cauză nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.
51/1991 privind siguranța națională și nici cele ale art. 24 alin.(2) din Constituție, reținute de
instanță.
Ordonanța nr. 194/2002 este o lege specială
în raport cu legea generală a siguranței naționale astfel
încât intimatul nu se poate prevala de prevederile Legii nr. 51/1991 în îngrădirea drepturilor sale recunoscute
de legea specială.
Prin urmare, având în vedere dispozițiile imperative ale art. 73 alin.(2) din O.U.G. nr.
194/2002, acesta era obligat să-i comunice recurentului motivele care au
stat la baza soluției de respingere a cererii de stabilire a domiciliului
în România, legea specială nefăcând nici o
excepție sub acest aspect în raport cu natura și caracterul pretins
secret al informațiilor pe baza cărora a fost adoptată
respectiva soluție.
O astfel de excepție este instituită numai în cazul declarării ca
indezirabil a cetățeanului străin, dar și pentru o astfel
de situație legiuitorul a prevăzut în mod expres, prin art. 83 alin.(3), că datele și informațiile
ce vizează securitatea națională se pun la dispoziția
instanței de judecată, în condițiile stabilite de actele
normative care reglementează regimul activităților referitoare
la siguranța națională și protejarea informațiilor
clasificate.
Mai mult, susține recurentul, chiar și legea generală dispune
prin art. 4 că prevederile art. 3 ale acestuia nu pot fi interpretate sau folosite în
scopul restrângerii sau interzicerii dreptului de apărare a unei
cauze legitime garantate prin Constituție sau legi.
2. Instanța trebuie să aibă un control efectiv asupra
actelor ce au stat la baza deciziei contestate, în absența elementelor
probatorii și a unor documente concludente existente în dosarul
administrativ care să ateste neîndeplinirea
condiției prevăzute de art. 70
alin.(1) lit.f din O.U.G. nr.
194/2002 hotărârea atacată contravenind principiilor
egalității în fața legii și egalității armelor,
normelor procedurale și dreptului persoanei la un proces echitabil.
Întrucât din probele administrate nu rezultă situația de fapt
care să se încadreze în dispozițiile art.
70 alin.(1) lit.f din O.U.G. nr. 194/2002, cu referire la art.
3 din Legea nr. 51/1991, instanța avea
obligația să stăruie pentru a preveni orice greșeală
privind aflarea adevărului, în scopul pronunțării
unei hotărâri temeinice și legale.
Recursul este fondat.
Întrucât art. 105 alin.(2) C.proc.civ.
constituie dreptul comun în materia nulității actelor de
procedură civilă, se poate susține că motivul de
recurs prevăzut de art. 304 pct.5 C.proc.civ. include toate neregularitățile
procedurale care atrag această sancțiune, cu excepția celor
expres menționate la pct.1-4, precum și nesocotirea unor principii
fundamentale a căror nerespectare nu se
încadrează în alte motive de recurs.
În speță, pentru a respinge plângerea reclamantului prima
instanță a apreciat
că neîndeplinirea cerinței obligatorii a motivării
soluției de respingere a cererii de stabilire a domiciliului în România
este justificată de aplicarea unor prevederi din Legea nr.
51/1991 privind siguranța națională a României și Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor
clasificate.
Soluția de respingere a acestei cereri a fost menținută de
Ministerul Administrației și Internelor motivat de faptul că
cetățeanul străin nu a îndeplinit condiția
prevăzută de art. 70 alin.(1) lit.f din O.U.G. nr. 194/2002,
respectiv aceea de a nu prezenta pericol pentru ordinea publică și
siguranța națională, concluzie reținută pe baza
informațiilor transmise de Serviciul Român de Informații și a
raportului Comisiei Autorității pentru Străini, acte ce au
caracter secret.
Instanța a apreciat că neindicarea în concret a respectivelor
informații este conformă legii, întrucât informațiile
clasificate nu pot fi aduse la cunoștința persoanelor neautorizate, astfel cum rezultă din prevederile art.2
alin.(2) din Legea nr. 182/2002, iar exercițiul
dreptului la apărare poate fi restrâns prin lege, dacă o atare
restrângere se impune pentru apărarea securității
naționale.
O.U.G. nr. 194/2002 a prevăzut, într-adevăr,
prin art. 70 lit.f, între
condițiile ce se impun a fi îndeplinite cumulativ pentru aprobarea
stabilirii domiciliului în România, pe aceea ca străinul să nu
prezinte pericol pentru ordinea publică și siguranța
națională, iar prin art.73 alin.(2) a prevăzut că
decizia de respingere a cererii, precum și motivele care au stat la baza
acesteia se comunică în scris solicitantului.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat însă în mod constant
(cauzele Lupșa și Kaya
c. României) că nicio persoană care face
obiectul unei măsuri bazate pe motive de siguranță
națională nu trebuie lipsită de garanții împotriva arbitrariului. În special, ea trebuie să aibă
posibilitatea de a cere controlul măsurii litigioase de către un
organ independent și imparțial, abilitat să analizeze toate
chestiunile de fapt și de drept pertinente pentru a putea statua asupra
legalității măsurii și a sancționa un eventual abuz al
autorității. În fața acestui organ de control, persoana
respectivă trebuie să beneficieze de o procedură contradictorie
pentru a-și putea prezenta punctul de vedere și a respinge
argumentele autorităților.
De asemenea, Curtea Constituțională a statuat, prin Decizia nr. 763/2006, că judecătorul are acces la
documentele situate pe diferite niveluri de secretizare,
potrivit Legii nr. 182/2002, în condițiile
și cu respectarea procedurilor specifice stabilite prin acest act
normativ, normele restrictive în această pricină vizând exclusiv
persoana în cauză, astfel că prin aplicarea corectă a
legislației în materie exercitarea efectivă și concretă a
dreptului de acces la instanță și a dreptului la
apărare este asigurată potrivit exigențelor și normelor
constituționale și convenționale, iar riscul de arbitrariu din partea autorităților administrative
este înlăturat.
Posibilitatea comunicării directe a informațiilor în
discuție către instanță rezultă și din
interpretarea dispozițiilor art. 24
alin.(5) și art. 33 din Legea nr. 182/2002.
În consecință, pentru corecta soluționare a cauzei, în
considerarea principiului rolului activ consacrat de art.
129 C.proc.civ., judecătorului fondului îi
revenea obligația de a solicita transmiterea informațiilor pe baza
cărora s-a concluzionat că în situația reclamantului
recurent nu este îndeplinită condiția impusă de art. 70
lit.f din O.U.G. nr. 194/2002.
Examinarea formală a actului contestat, fără a se verifica
dacă reclamantul prezintă într-adevăr un pericol pentru
siguranța națională sau pentru ordinea publică și
fără a fi solicitate, furnizate și analizate informațiile
cu privire la faptele săvârșite este de natură a aduce atingere
vieții private a acestuia, cu încălcarea art.
8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât nu a
beneficiat nici în fața autorității administrative și nici
în fața instanței de un grad minim de protecție împotriva arbitrariului organului emitent.
În consecință, în temeiul art. 312 alin.(1)
și alin.(3) C.proc.civ., coroborat cu art. 304 pct.5 C.proc.civ.,
recursul a fost admis, dispunându-se casarea hotărârii atacate
și trimiterea cauzei spre rejudecare
aceleiași instanțe.