Ședințe de judecată: Ianuarie | | 2025
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

Cetățean străin. Acordarea dreptului de ședere permanentă pe teritoriul României. Condiții.

 

 

                                                   OUG nr. 194/2002, art. 71 alin. (1), alin. (4)

 

 

Cuprins pe materii : Drept administrativ.

Index alfabetic : cetățean străin

                            drept de ședere  permanentă 

                            

 

         Dispozițiile art.71 alin. (4) din OUG nr.194/20 prevăd că străinilor care fac dovada că au efectuat investiții de minimum 1.000.000 euro sau  au creat peste 100 de locuri de muncă cu normă întreagă li se  poate acorda dreptul de  ședere permanentă fără îndeplinirea  condițiilor prevăzute la alin.(1) lit.a și b, respectiv cele referitoare la șederea temporară continuă pe teritoriul României în ultimii 5 ani anterior depunerii cererii de acordare a dreptului de ședere permanentă.

            Textul de lege nu condiționează acordarea dreptului de ședere permanentă pe teritoriul României de existența, la momentul formulării cererii, a calității de asociați sau acționari la  societatea comercială în care au efectuat investiții sau au creat locuri de muncă.

                       

 

ICCJ, Secția contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 731 din 11 februarie 2009

 

 

            Prin sentința  civilă nr.1632 din 28 mai  2008, Curtea de Apel București, Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,  a admis acțiunea formulată de  reclamanta S.A. împotriva  pârâtului Oficiul Român pentru Imigrări  București, a anulat decizia nr.30138/TD/2007 emisă de pârât și l-a  obligat pe acesta la  emiterea unei noi decizii prin care să acorde reclamantei dreptul de ședere  permanentă  pe teritoriul României.

            Instanța  de fond a reținut că din certificatul constatator  eliberat  de Registrul Comerțului, rezultă că reclamanta a fost asociat unic al  S.C. A.B. SRL începând  cu data înființării societății – 12  aprilie 2001 și  până la  10 august  2004, ulterior  reducându-și progresiv participarea la capitalul societății, până la data de 9 decembrie 2005, când și-a pierdut această calitate.

            Situațiile financiare ale societății relevă că la sfârșitul anului 2002, reclamanta  avea un număr de 111 angajați cu normă întreagă  iar la  sfârșitul anului 2003 nu număr de  315 angajați cu normă întreagă. Această împrejurare, dovedește întrunirea  de către  reclamantă a cerinței legale alternative  prevăzută de art.71 alin.(4)  din OUG nr.194/2002,  anume  aceea de  a  fi creat peste  100 de locuri de muncă cu normă întreagă.

            Se mai reține de instanța de fond  că la momentul formulării și soluționării

cererii de către  reclamantă, aceasta nu mai deținea  calitatea de  asociat  unic, însă legea nu condiționează acordarea drepturilor de ședere permanentă fără îndeplinirea  condițiilor prevăzute  de alin.(1) lit.a-b al art.71 (art.70 la momentul adoptării  măsurii) de deținerea calității de  asociat la momentul formulării cererii.

            Împotriva  acestei sentințe au declarat recurs Ministerul Public  Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Oficiul Român de Imigrări.

            Recurentul Ministerul Public Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, invocă dispozițiile  art.304 pct.9 C.proc.civ. și susține că în mod greșit instanța de fond a apreciat că reclamanta întrunește  condiția prevăzută de art.71 alin.(4) din OUG nr.194/2002, considerând  că legea nu condiționează acordarea dreptului de ședere  permanentă de deținerea calității de asociat la momentul formulării cererii.

            Excepția instituită de dispozițiile sus menționate, cu privire la  străinii care  dovedesc că au pe teritoriul României o investiție de minim 1.000.000 Euro au  creat peste 100 de locuri de muncă cu normă întreagă, fiind astfel scutiți de la  îndeplinirea condițiilor referitoare la șederea legală și continuă și dovada deținerii mijloacelor de întreținere, presupune că solicitantul - persoană  fizică  al unui  drept  de ședere permanentă pe teritoriul României să fie  asociat  sau acționar  al unei societăți comerciale, la momentul depunerii cererii la Oficiul Român de Imigrări.

            Mai mult decât atât, în art.70 alin.4 din OUG nr.194/2002 (în forma existentă la data emiterii deciziei contestate) legiuitorul a instituit posibilitatea și nu o obligație pentru autoritățile  române de a acorda drept de ședere permanentă pe  teritoriul României, chiar dacă sunt îndeplinite  condițiile prevăzute în acest articol.

            Recurentul Oficiul Român de Imigrări din cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative, susține prin motivele de recurs formulate, că în mod greșit instanța de  fond a considerat  că reclamanta  îndeplinea condițiile impuse de lege pentru acordarea dreptului de ședere permanentă în România, deoarece în perioada ultimilor 5 ani anterior depunerii cererii (4 iulie 2002-4 iulie 2007) aceasta  nu a  avut o ședere continuă pe teritoriul României, conform prevederilor art.70 alin.1 lit.a. pct.I din OUG nr.194/2002, întrucât figurează ieșită din țară 635 de zile, iar excepția prevăzută la alin.(4) al  art.70 din OUG nr.194/2002 nu poate fi aplicată în cazul reclamantei, deoarece la data solicitării acordării dreptului de ședere permanentă aceasta nu mai era acționar sau asociat la S.C. A.B. SRL, ci era  angajat  al acestei societăți.

            Recursurile sunt nefondate.

            În fapt, la data de 4 iulie 2007, intimata-reclamantă a depus la Oficiul Român de Imigrări cererea prin care solicită acordarea dreptului de ședere permanentă pe teritoriul României, cu motivarea că în perioada  2001-2005, în calitate de asociat  unic la S.C. A.B. SRL, a creat peste  100 de locuri de  muncă (830 la acel moment) cu normă întreagă.

            Cererea s-a întemeiat în drept pe dispozițiile art.70 alin.(1) coroborat  cu art. 70 alin.(1) lit. c-f din OUG nr.194/2002 [în forma în vigoare la momentul adoptării  măsurii contestate, actualmente art.71 alin.(4) coroborat cu art.71 alin.1 lit.c –f].

            Aceste dispoziții legale prevăd că străinilor care fac dovada că au efectuat investiții de minimum 1.000.000 euro sau  au creat peste 100 de locuri de muncă cu normă întreagă li se  poate acorda dreptul de  ședere permanentă fără îndeplinirea  condițiilor prevăzute la alin.(1) lit.a-b, respectiv cele referitoare la șederea temporară continuă pe teritoriul României în ultimii 5 ani anterior depunerii cererii de acordare a dreptului de ședere permanentă.

            Cum intimata-reclamantă a  făcut  dovada, cu certificat  eliberat de Oficiul Național al Registrului Comerțului de  pe lângă Tribunalul București, că a  fost asociat unic al societății comerciale A.B. SRL, în perioada 2001-2005, începând cu anul 2002 numărul lucrărilor  de  muncă cu normă întreagă  create fiind  de peste 100 (de la  111 în anul 2002 la  830  în anul 2005), la  sfârșitul lunii decembrie 2008 acesta fiind  de  1198 de  angajați, în mod  corect  instanța  de  fond a considerat ca  fiind îndeplinită condiția instituită de textul de lege, prin excepție de la  celelalte  prevederi ale  textului de lege – condițiile  cumulative prevăzute cu art. 70 alin.(1) lit. a-b (în forma  în vigoare la momentul adoptării  măsurii contestate, în prezent art.71  lit.a și b din OUG nr.194/2002).

            Ambii recurenți consideră că textul de lege  invocat, art.71 alin.(4)  din OUG nr.194/2002 [art.70 alin.(4) la momentul emiterii deciziei] ar fi aplicabil doar cetățenilor străini solicitanți ai dreptului de ședere permanentă pe teritoriul României, care mai sunt  încă  asociați/acționari la  societatea comercială în care  au efectuat investiții sau au creat locuri de muncă, intimata-reclamantă nemaideținând  această calitate la momentul depunerii cererii sale.

            Dar, textul de lege nu condiționează acordarea dreptului de ședere permanentă pe teritoriul României de conservarea calității de asociat la momentul formulării cererii, așa cum corect a  reținut și instanța de fond  în considerentele sentinței pronunțate.

            O altă  interpretare dată textului de lege - art.71 alin.(4) din OUG nr.194/2002, (art.70 alin.4 la momentul emiterii deciziei), în sensul celor precizate  de  recurenți – ar  duce la  încălcarea principiului de drept potrivit căruia „acolo unde  legea nu distinge nici cel ce o interpretează nu poate  să distingă”.

            Susținerea  recurentei Oficiul Român de Imigrări, în sensul că intimata-reclamantă în ultimii 5  ani, anterior depunerii cererii nu a avut o ședere  continuă pe teritoriul României, aceasta figurând  ieșită din țară, 635 de zile, trebuie  înlăturată, așa cum de  altfel a procedat și instanța de fond, de vreme ce reclamanta-intimată a solicitat a i se analiza cererea de acordare a dreptului de ședere permanentă pe teritoriul României prin prisma dispozițiilor art.71 alin.(4) din OUG nr.194/2002, [art.70 alin.(4) din OUG nr.194/2002 la momentul emiterii deciziei], text  de lege care  instituie o excepție de la regulă.

            Argumentul invocat  de  recurentul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, în sensul că „din actele  dosarului nu rezultă dacă în prezent aceste locuri                                                                                                                                                                                               

de  muncă mai există sau dacă acestea s-au redus, de la data  înființării lor  trecând  o perioadă mare de timp – 4 ani”, deasemenea trebuie înlăturat, deoarece  certificatul nr.3098/2009 eliberat de  Inspectoratul Teritorial de Muncă București atestă faptul că la data de 31 decembrie 2008 SC. A.B. SRL avea un număr de 1198 angajați cu contracte individuale de muncă.

            În consecință, în baza art.312 C.proc.civ., recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și de Oficiul Român pentru Imigrări, au  fost respinse ca nefondate