Constatarea caracterului discriminatoriu al efectelor izvorâte din aplicarea unei dispoziții legale. Hotărâre CNCD. Depășirea limitelor de competență. Nelegalitate.

 

                                                             Legea nr. 248/2005, art. 30

                                                             O.G. nr. 137/2000, art. 2 alin.(1)-(2)

 

Cuprins pe materii: Drept administrativ

Index alfabetic:           Hotărâre a CNCD

                                    competență

                                    discriminare

                                    divorț

                               minor încredințat unuia dintre părinți

                               acordul celuilalt părinte pentru a părăsi țara.

                               poliție de frontieră.

                                   

 

Este nelegală hotărârea nr. 87/2006 a CNCD, prin care a fost constatat efectul discriminatoriu al unei dispoziții dintr-o lege, respectiv a art.30 alin. (1) lit. c din Legea nr. 248/2005, care permite părintelui căruia i-a fost încredințat minorul, să plece în străinătate cu acesta fără acordul celuilalt părinte, prin raportare la situația părinților căsătoriți, când minorul poate părăsi țara doar cu acordul ambilor părinți.

Prin această hotărâre, CNCD și-a depășit limitele competenței legale  neobservând că dispozițiile unei legi reclamate ca având efect discriminatoriu, nu pot face prin ele însele obiectul unei sesizări întemeiate pe O.G. nr. 137/2000, ci doar al unei excepții de neconstituționalitate în a cărei soluționare Curtea Constituțională are atribuții exclusive.

 

 

I.C.C.J., Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 828 din 16 februarie 2008

 

            Prin sentința civilă  nr. 818 din 12 martie 208 a Curții de Apel București, Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de Ministerul Internelor și Reformei Administrative (MIRA), în contradictoriu cu Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD), având ca obiect anularea Hotărârii nr. 87 din 14 martie 2006 emisă de pârât.

            A fost respinsă cererea de intervenție în interesul reclamantului, formulată de Inspectoratul General al Poliției de Frontieră (IGPF) și au fost admise cererile de intervenție în interesul pârâtului, formulate de R.R. și D.A.

            Instanța a reținut că CNCD desfășoară o activitate specifică în materia nediscriminării, întrucât  - în temeiul art. 2 alin.(1) lit. d din H.G. nr. 1194/2001 și al art. 19³  din O.G. nr. 137/2000, este responsabil de aplicarea și controlul respectării legii în domeniul său de activitate, precum și de armonizarea dispozițiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative care contravin principiului nediscriminării, iar în calitatea sa poate primi sesizări privind situațiile de discriminare existente. Activitatea CNCD, prin specificul ei, nu se suprapune cu cea de control al constituționalității legilor – exercitat de Curtea Constituțională – astfel încât, împrejurarea că acesta din urmă a statuat, prin  Decizia nr. 974/2007, că dispozițiile art. 17alin.(1) lit. a-b și ale art. 30 alin.(1) lit. c-d, art. 30 alin.(3) lit. b și art. 30 alin.(4) din Legea nr. 248/2005 sunt constituționale, nu înseamnă că acele dispoziții nu au caracter discriminatoriu

            Dispozițiile art. 30 alin.(1) lit. c din Legea nr. 248/2005 creează o situație de discriminare, deoarece fac diferența între statutul părinților minorului la momentul în care acesta călătorește în străinătate câtă vreme, în asemenea situație, nu se solicită consimțământul părintelui căruia nu i-a fost încredințat copilul.

            Dispozițiile  art. 30 alin.(1) lit. c din Legea nr. 248/2005  sunt în contradicție  cu dispozițiile art. 18 alin.(2) din  Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea dreptului copilului, precum și cu cele  ale art.3 alin.(3) și art. 97 din Codul Familiei, potrivit cărora părintele divorțat căruia nu i s-a încredințat copilul păstrează dreptul de a avea legături personale cu acesta; că aceste  din urmă dispoziții sunt în concordanță cu practica CEDO privind noțiunea de  „viață de familie” în sensul că, din momentul nașterii copilului, între acesta și părinți există o relație, indiferent dacă părinții trăiesc sau nu împreună.

            Raportat la situația părinților căsătoriți – când minorul nu poate părăsi țara fără consimțământul ambilor părinți – situația părinților divorțați cărora nu li s-a încredințat copilul – când acesta poate părăsi țara fără consimțământul lor – reprezintă un tratament diferit și discriminatoriu care încalcă și dispozițiile art. 5 lit. b din Convenția de la Haga, conform cărora „dreptul de vizitare” include dreptul de a duce copilul (pentru o perioadă limitată) în alt loc decât cel al reședinței sale obișnuite;

             Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamantul MIRA și intervenientul IGPF.

            Recurentul–reclamant MIRA susține că instanța de fond a înlăturat pe temeiuri greșite argumentul privind depășirea atribuțiilor legale de către CNCD, întrucât dispozițiile  art. 2 alin. (1) lit. d din H.G. nr. 1194/2001 și art. 19³  din O.G. nr. 137/2000 se referă la colaborarea CNCD  cu autoritățile publice competente, în vederea armonizării legislației naționale cu  normele internaționale, pe baza unui dialog, și nicidecum  la modificarea unei legi.

            Dispozițiile art. 2 alin.(1) lit. g din H.G. nr. 1194/2001 se referă  la sesizări care privesc încălcarea  unor norme,  adică acte și fapte ale unui anumit subiect de drept  care vin  în contradicție  cu obligațiile impuse de lege  în legătură cu   nediscriminarea, iar nu efectele discriminatorii ale unei legi.

            Recurentul mai arată că instanța a interpretat eronat dispozițiile art. 30 (1) lit. c din Legea nr. 248/2005, întrucât există o cauză justificată și obiectivă pentru ca părintele căruia i s-a încredințat copilul după divorț să  se poată  deplasa împreună cu acesta în străinătate, pe baza  hotărârii judecătorești de încredințare, pe  temeiul respectării și asigurării exercitării drepturilor părintelui căruia i-a fost încredințat minorul.

            Recurentul – intervenient IGPF invocă excepția nulității Hotărârii  nr. 87/2006, întrucât nu a fost semnată decât de 5 dintre cei 7 membrii ai Colegiului director, fiind astfel încălcată condiția cvorumului, în raport cu dispozițiilor H.G. nr. 1194/2001, în vigoare la data emiterii  actului.

            Susține recurentul că hotărârea CNCD a fost emis cu  depășirea competenței sale și cu încălcarea competenței Curții Constituționale, singura autoritate care poate stabili dacă  dispozițiile Legii nr. 248/2005 sunt sau nu discriminatorii.

            În legătură cu acest aspect, se arată că, prin decizia nr. 974/2007, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra  constituționalității dispozițiilor art. 30 alin.(1) lit. c din Legea nr. 248/2005, iar instanța de  fond a înlăturat în mod greșit această decizie.

            Recursurile se fondează  pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., sentința urmând a fi modificată în tot, iar în fond admisă acțiunea și anulată Hotărârea CNCD  nr. 87/2006, pentru următoarele considerente:

            În urma divorțului intimatului – intervenient R.R., minora rezultată din căsătoria soților a fost încredințată spre creștere  și educare mamei, prin hotărâre judecătorească irevocabilă. Ulterior, mama recăsătorită a plecat cu minora în străinătate, în țara de reședință a soțului ei-Statele Unite ale Americii.

            Tatăl minorei, intimatul intervenient, a reclamat atitudinea autorității de frontieră pe motiv că a permis ieșirea din țară a minorei fără acordul său, ca tată, iar ulterior a formulat plângerea la  CNCD  care face  obiectul  cauzei de față.

            Petiția formulată la 22 decembrie 2005, a avut ca obiect  prevederile discriminatorii ale art. 30 alin.(1) lit. c din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, pe care petentul le consideră astfel întrucât fac diferența între statutul părinților minorului la momentul în care acesta călătorește în străinătate, nesolicitând consimțământul părintelui care nu beneficiază de încredințarea copilului.

            CNCD, prin hotărârea nr. 87 din 14 martie 2006, și-a însușit acest punct de vedere, reținând că „faptele prezentate sunt fapte de  discriminare” conform art. 2 alin.(1)-(2) din O.G. nr. 137/2000.

            De asemenea, CNCD a recomandat Ministerului Administrației și Internelor să ia toate măsurile necesare în vederea „eliminării prevederilor discriminatorii din Legea nr. 248/2005”.

            Împotriva acestei hotărâri, a  formulat contestația din cauza de față Ministerul Internelor și Reformei Administrative.

            Hotărârea CNCD se întemeiază pe dispozițiile art. 2 alin. (1)-(2) din O.G. nr. 137/2002, potrivit cărora:

„(1)În prezenta ordonanță, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex sau  orientare sexuală, apartenență la o categorie defavorizată sau orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea sau înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

(2) Orice comportament activ sau pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate, față de alte persoane, grupuri de persoane sau comunități, atrage răspunderea contravențională conform prezentei ordonanțe, dacă nu intră sub incidența legii penale”.

            Așadar, alineatul 1 definește „discriminarea”, mai exact, conținutul comportamentului discriminatoriu, în timp ce  alineatul 2 instituie răspunderea contravențională pentru un asemenea comportament, dar niciunul dintre texte nu se referă explicit la subiectul acestui comportament.

            În economia Ordonanței nr. 137/2000, însă, dispozițiile articolului 2 sunt consecutive celor din articolul 1 alin.(3), care prevăd cine este subiectul obligației de a respecta principiul egalității între cetățeni – garantat de art. 1 alin.(2) în exercitarea drepturilor constituționale ale cetățenilor: „Orice persoană juridică sau fizică are obligația  să respecte principiile egalității și nediscriminării”.

            În fine, din coroborarea acelorași texte (art. 1-2) rezultă obiectul discriminării: titularii drepturilor constituționale enumerate în special în art. 1 alin. (2), îngrădiți ori împiedicați  în exercițiul lor.

            Așadar, în limitele atribuțiilor sale legale, CNCD este obligat să soluționeze orice plângere întemeiată pe dispozițiile art. 2 din O.G. nr. 137/2000 prin stabilirea existenței celor trei elemente susmenționate.

            În speță, petiționarul R.R. a invocat  vătămarea dreptului său de părinte prin efectul discriminatoriu al unei dispoziții  dintr-o lege: art. 30 alin. (1)  lit. c din Legea nr. 248/2005, care permite părintelui căruia i-a fost încredințat minorul să plece în străinătate cu  acesta fără acordul celuilalt părinte.

            Subsecvent, petiționarul a reclamant Ministerul Internelor și Reformei Administrative  în calitatea sa de autoritate ierarhic superioară Inspectoratului General al Poliție de Frontieră, considerând că vătămarea dreptului său și discriminarea produsă sunt efect al conduitei discriminatorii a acestei din urmă autorități.

            În raport cu această situație, Curtea constată că niciunul dintre elemente necesare constatării existenței unei situații discriminatorii nu este îndeplinit  în speță.

            Nu există o încălcare de către  o autoritate a unui drept prevăzut de lege în favoarea petiționarului, ci o lege care, în forma în care este edictată, nu dă celuilalt părinte nici un drept de a condiționa, restrânge sau interzice părintelui căruia i s-a  încredințat minorul să plece cu acesta în străinătate. Ca urmare, permițând accesul mamei cu minora peste graniță,  poliția de frontieră nu a făcut decât să aplice legea astfel cum era în vigoare și să dea eficiență unei hotărâri judecătorești irevocabile care dădea mamei  dreptul să plece cu minora.

            Așa fiind, atât CNCD , cât și prima instanță au făcut o greșită aplicare a legii, neobservând că dispozițiile unei legi, reclamate ca având efect  discriminatoriu, nu pot face, prin ele însele,  obiectul unei sesizări întemeiate pe O.G. nr. 137/2000, ci doar al unei excepții de neconstituționalitate în a cărei soluționare Curtea Constituțională are atribuții exclusive, conform  art. 146 lit. d din Constituția României.

            CNCD și-a depășit limitele competenței stabilite de O.G. nr. 137/2000, realizând atât un control de constituționalitate a art. 30 din Legea nr. 248/2005, cât și o analiză a concordanței și coerenței dispozițiilor acesteia în raport cu ansamblul normelor care reglementează raporturile dintre părinți și copii și  drepturile părintești.

            Ca urmare, nelegalitatea hotărârii CNCD, pronunțată cu depășirea atribuțiilor sale, face inutilă analiza argumentelor recurentei privind netemeinicia acesteia, ca și cea a sentinței atacate.