Cerere reconvenţională. Lipsa legăturii de cauzalitate cu cererea principală. Sancţiune.
Codul de procedură civilă, art. 119 – 120
Cererea reconvenţională este actul procedural prin intermediul căruia pârâtul urmărește valorificarea unui drept propriu faţă de reclamant, admisibilitatea acesteia fiind condiţionată, în temeiul art. 119 din Codul de procedură civilă, de legătura de cauzalitate cu cererea principală.
Lipsa legăturii directe dintre cererea principală și cea recovenţională nu poate avea drept consecinţă respingerea ca neîntemeiată a cererii reconvenţionale. În acest caz instanţa, trebuie să disjungă cererea reconvenţională, care îndeplinind toate condiţiile unei cereri de chemare în judecată, va forma obiectul unui alt dosar.
Î.C.C.J, Secţia contencios administrativ și fiscal
Decizia nr. 5271 din 20 noiembrie 2009
Cuprins pe materii: Drept procesual civil
Indice alfabetic: cerere de chemare în judecată
Cerere reconvenţională. Condiţie de admisibilitate
Disjungere
Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului București – Secţia a IX-a Contencios Administrativ și Fiscal, reclamanta S.C. „S.F.P” SRL, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Domeniilor Statului, a solicitat constatarea încetării contractului de concesiune nr. 3 din 15 septembrie 2003 încheiat de pârâtă, având în vedere imposibilitatea obiectivă a concesionarului de a exploata terenul concesionat începând cu data de 6 decembrie 2007.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că deși a notificat pârâta în vederea încetării contractului de concesiune menţionat anterior, până în prezent reclamanta nu a primit niciun răspuns.
Tribunalul București, prin sentinţa civilă nr.2964 din 5 decembrie 2008 a admis excepţia de necompetenţă materială și a declinat cauza în favoarea Curţii de Apel București – Secţia a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în raport de dispoziţiile art.10 (1) din Legea nr.554/2004 și de calitatea autorităţii pârâte.
Investită cu soluţionarea cauzei, Curtea de Apel București prin sentinţa civilă nr.1188 din 19 martie 2009 a admis acţiunea principală formulată de reclamanta S.C. „S.F.P” SRL a constatat încetarea contractului de concesiune nr. 3 din 15.09.2003 încheiat între părţi ca urmare a imposibilităţii obiective de executare conform dispoziţiilor art.9.1.2. din contractul de concesiune, începând cu data de 6 decembrie 2007 și a respins, ca neîntemeiată cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut, așa cum reiese din considerentele hotărârii, următoarele:
În ceea ce privește acţiunea reclamantei, instanţa a constatat că apare întemeiată în raport de dispoziţiile art.18 (4) lit.d) din Legea nr. 554/2004, întrucât solicitarea reclamantei apare a o suplinire a consimţământului pârâtei care a refuzat să constate încetat contractul de concesiune încheiat între părţi.
În ceea ce privește cererea reconvenţională formulată de pârâtă, instanţa de fond a constatat că este neîntemeiată, întrucât nu are legătură directă cu acţiunea principală, fiind de fapt o acţiune în pretenţii iar acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 4 București este o acţiune în pretenţii reciproce de natură civilă.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs pârâta Agenţia Domeniilor Statului, considerând-o nelegală și netemeinică, solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei atacate și respingerea acţiunii reclamantului.
În motivele de recurs se arată că hotărârea este nelegală pentru că instanţa de fond a nesocotit faptul că reclamanta, în calitate de concesionar, nu a prezentat niciun document din care să reiasă că este în imposibilitatea de a desfășura activitatea, iar cu adresa nr.4 din 9.06.2008, reclamanta a solicitat diminuarea redevenţei și nicidecum că se află în imposibilitatea de a exploata suprafaţa menţionată.
A fost nesocotit faptul că solicitarea de încetare a contractului de concesiune nr.3 din 15.09.2003 nu poate fi luată în discuţie de recurentă având în vedere că pentru suprafaţa concesionată există o reală problemă de fond funciar neclarificată de Compania Naţională de Administrare a Fondului Piscicol, iar aceste probleme cunoscute de către concesionar, trebuie lămurite înainte de a se lua în discuţie încetarea contractului.
Este criticată soluţia instanţei de fond și în privinţa modului de soluţionare a cererii reconvenţionale pentru că, în mod greșit, s-a considerat că aceasta nu are legătură cu cauza și că sumele pretinse ce fac obiectul cererii reconvenţionale cu titlu de redevenţe și penalităţi, nu au nicio legătură cu încetarea contractului de concesiune.
Deși instanţa de fond a considerat întemeiată acţiunea reclamantei în raport de dispoziţiile art.18 alin.4 lit.d) din Legea nr.554/2004, instanţa nu a motivat interesul public care impunea această măsură.
În același timp, sunt invocate prevederile art.26 din O.U.G. nr.57/2007 care asigură o protejare a concesionarilor în sensul acordării de compensaţii și nicidecum de obligare la încetarea contractelor de concesiune aflate în derulare pentru terenurile aflate în arii naturale protejate.
Intimata a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea cererii de recurs ca nefondată.
Înalta Curte a admis recursul declarat, iar în baza art. 312 alin.2 Cod procedură civilă, a casat în parte hotărârea atacată, pentru următoarele considerente:
La 15.09.2003 a fost încheiat contractul de concesiune între S.C. „S.F.P” SRL și A.D.S.
Pe durata derulării contractului, în anul 2004, suprafaţa concesionată a fost declarată, prin hotărâre de guvern, arie naturală protejată, însă, începând cu 19.06.2007, Primăria comunei S – custodele ariei protejate, a interzis activitatea de piscicultură și acvacultură pentru suprafaţa de 1410 ha teren ce forma obiectul contractului de concesiune, iar în decembrie 2007 același custode a realizat zonarea ariei protejate.
În contractul de concesiune, la pct.9.1.2., s-a precizat că poate înceta contractul de concesiune „la dispariţia dintr-o cauză de forţă majoră a bunurilor concesionate sau în cazul imposibilităţii obiective a concesionarului de a le exploata, fără plata vreunei despăgubiri”.
Deși a adresat o plângere prealabilă A.D.S., pentru aplicarea acestei clauze și încetarea contractului de concesiune, în lipsa unui răspuns, reclamanta s-a adresat instanţei de contencios administrativ.
Reclamanta critică soluţia instanţei de fond pentru că reclamanta nu a prezentat documente din care să reiasă imposibilitatea de a desfășura activitate, însă, la dosarul instanţei de se află adresa prin care A.D.S. a fost notificată, la 7.08.2008, să constate încetarea contractului de concesiune ca urmare a imposibilităţii obiective a concesionarului de a exploata terenul concesionat începând cu 6.12.2007, adresă la care s-au atașat două adrese emise de custodele zonei protejate – Primăria comunei S, prin care acesta nu-și dădea acordul pentru desfășurarea activităţii de piscicultură și acvacultură în Ferma S.
Prin urmare, chiar dacă în iunie 2008, reclamanta a solicitat numai diminuarea redevenţei, ulterior a solicitat și încetarea contractului de concesiune pentru imposibilitatea concesionarului de a exploata terenul.
Pentru a aplica prevederile art.9.1.2. din contract nu prezintă importanţă faptul că pentru suprafaţa concesionată există o reală problemă de fond funciar care nu a fost clarificată, iar problema debitului restant va fi analizată în cadrul modului de soluţionare a cererii reconvenţionale de către instanţa de fond.
Tot în legătură cu încetarea contractului de concesiune, nu pot fi invocate numai prevederile art.26 din O.U.G. nr.57/2007 care se referă la acordarea de compensaţii pentru respectarea prevederilor restrictive pentru că, în speţă, există imposibilitatea de a exploata pentru activitatea de acvacultură și piscicultură a zonei protejate.
De aceea, soluţia instanţei de fond în ceea ce privește cererea principală referitoare la încetarea contractului de concesiune nr.3 din 15.09.2003 ca urmare a imposibilităţii de executare, începând cu 6.12.2007 a fost dată în raport de actele și probele aflate la dosar, fiind legală și temeinică.
Însă, în ceea ce privește modul de soluţionare a cererii reconvenţionale, soluţia instanţei de fond este nelegală.
Cererea reconvenţională este actul procedural prin intermediul căruia pârâtul urmărește valorificarea unui drept propriu faţă de reclamant.
Așa cum precizează art.119 alin.1 Cod procedură civilă, pentru a fi admisibilă cererea reconvenţională, trebuie ca aceasta să aibă legătură cu cererea principală.
În cazul în care cererea reconvenţională nu are legătură cu cererea principală, instanţa nu o poate analiza ci va trebui să disjungă această cerere, care îndeplinind toate condiţiile unei cereri de chemare în judecată, va forma obiectul unui alt dosar.
În speţă, instanţa de fond a respins cererea reconvenţională ca neîntemeiată, dar a motivat această soluţie pe faptul că nu ar avea legătură directă cu acţiunea principală. Cu toate că a constatat acest lucru, instanţa de fond nu a disjuns cererea reconvenţională, ci a considerat că este neîntemeiată.
Pentru a analiza temeinicia unei cereri reconvenţionale trebuie verificată condiţia de admisibilitate – aceea a legăturii în cererea principală, ori instanţa de fond deși a considerat că nu are legătură cu cererea principală, fără a analiza temeinicia cererii reconvenţionale, a respins-o ca neîntemeiată.
Se poate constata că există neconcordanţă între dispozitivul sentinţei și considerentele acesteia pentru că lipsa legăturii cererii reconvenţionale cu cererea principală duce la inadmisibilitatea cererii reconvenţionale, dar cererea a fost respinsă ca neîntemeiată.
În același timp, în legătură cu cererea reconvenţională a fost invocată de reclamanta-pârâtă atât excepţia inadmisibilităţii cât și a tardivităţii ei, iar instanţa de fond, în dispozitivul sentinţei, nu s-a pronunţat asupra vreunei excepţii invocate.
Mai mult, a fost formulată o cerere de către reclamanta-pârâtă S.C. „S.F.P.” SRL București de disjungere și suspendare a cererii reconvenţionale formulate de A.D.S., dar aceste cereri nu au mai fost puse în discuţia părţilor de către instanţa de fond, decât excepţia inadmisibilităţii și a tardivităţii cererii reconvenţionale.
Este adevărat că în considerentele sentinţei, instanţa de fond a făcut referiri la faptul că cerere reconvenţională ar avea legătură cu acţiunea în pretenţii aflată pe rolul Judecătoriei Sector 4 București, dar nu a dispus nici disjungerea, nici suspendarea cererii reconvenţionale.
Pentru toate aceste considerente, sentinţa atacată a fost casată în parte, respectiv în ceea ce privește pronunţarea asupra cererii reconvenţionale formulate de A.D.S., cauza fiind trimisă spre rejudecare la aceeași instanţă.